R H O D A

                                                                       
   Durerea încetă să îi mai învenineze corpul de îndată ce urletul sfâșietor din adâncul pădurii se stinse treptat. Câteva bătăi de inimi avu impresia că nu mai putea, sau nu mai știa cum să respire. O dâră subțire de sudoare i se scurse de pe frunte pe lângă tâmplă și se înfioră. Privi apoi spre pieptul său, unde tocmai atunci săgeata începu să tremure, se transformă într-o flacără de un roșu sângeriu, care însă nu o arse, și se prefăcu în scrum la picioarele sale.

   Cum corpul nu îi mai era pironit de trunchi, își simții genunchii cedând și se prăbuși fără vlagă pe pământul rece. Prințul Lachlan o strigă de câteva ori până ajunse în dreptul ei și îi sprijini trupul firav de al său.

   — Rhoda! Oh, zeilor! Te simți bine?

   Rhoda înghiți în sec și clătină abia observabil din cap. Toți soldații din regimentul lor se opriseră din luptă, și până și vrăjmașii încetaseră să se mai miște de cum se auzise acel clocot din codru. Se priveau acum unii pe alții, ca și cum nu erau siguri dacă trebuiau să îi atace în continuare. Cu toate că unii dintre ei se aflau pe petice de pământ în care lumina luna, Rhoda tot nu le putea deslușea chipul. Era ca și cum se scăldau în umbre, iar glugile pe care le purtau erau mult prea mari pentru a mai lăsa la iveală ceva care să îi dea de gol.

   — Lachlan, brațul tău! suspină ea când îi văzu haina sfâșiată și o dâră lungă de sânge curgându-i spre degete.

   Prințul nu îi băgă în seamă remarca, ci privi peste umărul ei, spre oamenii ale căror chipuri erau umbrite de confuzie. Probabil își dăduse și el seama că lupta cu acele creaturi nebănuite era în zadar, dar, până la urmă, ce altceva putea face? Să piardă fără o luptă l-ar fi făcut de râs până în toate văgăunile Tarzivonei. Chiar când își adună tot curajul care îi mai rămăsese să le dea soldaților porunca de a continua bătălia, se auziră câțiva pași apăsați, un fluierat sâcâitor și foșnetul unor tufișuri, apoi doi bărbați își făcură apariția în mijlocul tuturor. Luptătorii care îi atacaseră își plecară cu toții capetele în fața celei de-a doua persoane, iar Rhoda văzu un mușchi zvâcnindu-i pe fața lui Lachlan. Se gândea probabil că până nici cei mai de încredere oameni ai castelului nu îi arătau un asemenea respect.

   Primul bărbat – și cel care fluiera atât de degajat, de altfel – avea un aspect fizic ce o uimi pe Rhoda, așa buimăcită cum era. Din ce putea să observe prin întuneric, purta un palton negru de stofă, deschis la toți nasturii, lăsând la iveală o cămașă albă și un veston de o culoare stridentă, un verde crud probabil, o pereche de pantaloni strânși pe picioare și cizme care aveau pe margini multe lanțuri de aur. Mai șocant era părul său, de un roșu atât de aprins, cum fata nu mai văzuse vreodată, iar sprâncenele erau la fel. Un joben îi acoperea capul, iar degetele îi erau pline cu multe inele, de diferite forme. Plimba dintr-o mână în alta un set de cărți ce păreau foi negre, cusute cu fir de aur. Rânjetul său viclean era un alt accesoriu care o înspăimântă.

   Al doilea bărbat – dacă era cu adevărat un bărbat – purta o mantie lungă până în pământ și era ascuns complet de gluga sa. Era foarte înalt și avea în mâna stângă un toiag, deși nu părea că avea probleme cu mersul.

   — Păstrează-ți cuvintele pentru când ai să plângi tăticului tău, prințule, spuse roșcatul aproape râzând.

   O liniște mormântală se lăsă peste toți. Nici nu s-ar fi așteptat cineva ca prințul lor să riposteze, până la urmă. Comandantul le murise și nu era nimeni suficient de curajos, încât să îi ia locul. Când bărbatul văzu acestea, continuă mulțumit:

   — Inițial, plănuiam să vă ștergem de pe teritoriul nostru fără prea multă zarvă, însă se pare că a intervenit... ceva, murmură spre sfârșit, privind-o pătrunzător pe Rhoda.

   Mâna lui Lachlan se strânse pe umărul ei. Își îndreptă spatele, de parcă ar fi avut un scut, și își corectă poziția. Nu se mai simțea chiar atât de obosită, însă nu putea să nege că frica ce o cuprinsese nu îi făcea picioarele să tremure.

   — Sunteți câinii regelui? scuipă un tarzivon tăios, smulgând un alt zâmbet de pe buzele roșcatului.

   — Arătăm noi ca cineva care să asculte de regele Loxias? Suntem pe cont propriu. Ochii lui îi găsiră din nou pe ai Rhodei și parcă o urmă de melancolie îi cuprinse pe cei vicleni ai lui. Își trecu degetul arătător peste o carte și aceasta scoase câteva șuvițe de fum. Și se întâmplă să aveți ceva ce ne aparține, adăugă câteva clipe mai târziu.

   Câțiva soldați îi urmară privirea și tresăriră. Câteva murmure se auziră în rândul lor și chipurile le erau pline de confuzie și uimire.

   — Plecați focul iadului de aici! Fata e sânge din sângele nostru, n-o lăsăm pe mâna unor demoni! Strigă unul dintre ei și se năpusti cu un strigăt de luptă asupra bărbatului.

   Acesta zâmbi larg, de parcă se așteptase la asta și nu mai avea răbdare până să se întâmple, apoi luă o carte din pachetul său și o azvârli cu grația unui artist spre soldat. Cartea îi tăie beregata cu atât de multă ușurință și se întoarse între degetele roșcatului cât ai clipi din ochi, că Rhoda simți o greață stranie urcându-i în gât și suspină plângând când victima se prăbuși cu ochi bulbucați într-o baltă de sânge. Ceilalți fuseră străbătuți de aceeași frică la fel ca ea, însă câțiva dintre ei își ridicară săbiile, la fel și soldații lor. S-ar fi născut o încăierare plină de țipete de ură și de sânge vărsat fără milă, însă, când Rhoda le ceru cu lacrimi în ochi să se oprească, bărbatul cu mantia neagră își ridică o mână și o scutură nonșalant; creaturile lor dispărură ca și cum nici măcar nu ar fi fost acolo cu o secundă în urmă.

   Clipi de câteva ori, ca să se asigure că nu era o plăsmuire a imaginației ei și un fior îi trecu de-a lungul șirei spinării, văzând că totul era cât se poate de real. Cum se întâmplase asta? Într-un moment, acele creaturi luptătoare erau în fața lor, gata să atace, iar apoi dispăruseră ca o frunză în bătaia vântului. Cum făcuse acea persoană ca ei să dispară? Era un vrăjitor? Nu, aceasta nu era posibil. Toate vrăjitoarele și toți vrăjitorii din lumea cunoscută de ei până atunci fuseseră uciși cu sânge rece în urmă cu mai bine de patru veacuri. Nu mai scăpase nimeni din speța lor, singurele persoane care mai aveau magie curgându-le prin sânge erau melaki.

   Se ghemui mai bine în brațele prințului și îi strânse materialul ud al tunicii în mâini. Roșcatul remarcă acțiunea și se încruntă, ochii parcă înnegrindu-se într-un mod straniu. Un colț al buzelor i se arcui amenințător, însă își înfrână rapid gestul.

   — Vino cu noi, porumbițo, dacă nu vrei să-ți pierzi din semeni. Ori se lasă cu violență; în orice fel, noi mereu obținem ce vrem.

   — De ce eu? întrebă ea cu vocea tremurândă. Nu vă cunosc, nu am făcut nimic.

   Acesta surâse și clătină ușor din cap. Privi scurt peste umăr la persoana din spatele său și ridică dintr-o sprânceană parcă pictată cu sânge.

   — Nu ai făcut absolut nimic rău, draga mea. Absolut nimic. Dar trebuie să vii cu noi. Alegerea e a ta: de bună voie sau cu forța?

   Simți cum o cuprinde amețeala și cum o răceală de temut se lasă asupra lor. Nu înțelegea de ce trebuia să plece cu oamenii care îi atacaseră cu ceva timp înainte. Îi era frică, întrucât nu știa dacă aceștia voiau să o tortureze, să o țină ostatică în schimbul unei sume enorme de bani. Ar fi putut leșina de la cât de multă spaimă se strânsese înăuntrul ei, însă era conștientă că aceste persoane erau perfect capabile să îi omoare pe toți, fără prea multe eforturi. Iar ea nu își dorea nici în ruptul capului acest lucru.

   Respiră sacadat de mai multe ori, până își făcu puținul curaj de a se desprinde de Lachlan și se ridică cu greu în picioare. Brațele tremurânde ale prințului erau strâns înfășurate în jurul ei, însă nu suficient încât să o oprească. O privi cu ochii mari de uimire și își deschise gura de câteva ori pentru a spune ceva. Părea că voia să dea drumul unei avalanșe de cuvinte, dar nu se vedea în stare.

   — Nu poți face asta! spusese în cele din urmă. Nu te las să pleci.

   — Aș fi nebună dacă aș rămâne; nu am de gând să vă arunc pe toți în brațele morții!

   — Ești conștientă ce urmează să faci? țipă el furios. Tu ești cea care merge spre moarte. Creatura aia de acolo e Diavolul, Rhoda!

   Ultimele sale cuvinte o speriară de-a dreptul. Își întoarse capul spre cel care acum era privit cu teroare de către toți și se clătină pe picioare. Îi era greu să creadă că acela era cel de care toate persoanele se fereau, cel din cauza căruia toate mamele nu își lăsau pruncii să stea după apusul soarelui afară și le spuneau povești despre Cel cu Coarne, care vine și răpește sufletul copiilor ce nu își ascultă părinții și fac lucruri rele. Cel care aduce moartea peste tărâmuri și răspândește ciuma în satele mai puțin fericite. Nu putea crede asta, pentru că în loc de coarne avea o glugă, iar în locul unei coase, ținea un toiag. Iarba nu se usca în urma sa și nici pământul nu se crăpa. Dar apoi, dacă el fusese cel care urlase, cel pe care Rhoda îl implorase să îi ia durerea, nu putea să dovedească cu nimic contrariul. Mai ales când rânjetul bărbatului cu păr roșu se lăți până la urechi.

   Rhoda îl privi temătoare. Câteodată era ca o lupoaică sălbatică, dar alte ori devenea un mielușel. Acum era unul din acele momente în care parcă se pierduse pe sine. Își dădu seama că o persoană e mult mai curajoasă atunci când își cunoaște dușmanul mai bine decât pe cel mai bun prieten.

   — O să merg cu voi –

   — Înțeleaptă decizie, o întrerupse acesta.

   — ... doar dacă îi lăsați să plece nevătămați.

   Chipul i se scufundă în gânduri adânci. Pesemne că nu era intenția lor să îi cruțe și Rhoda începu să se îndoiască de alegerea făcută. Nu avea cum să știe dacă se poate încrede în ei. Omul acesta vorbea cu atâta politețe, că te-ar fi putut vrăji cu minciuni și nu ți-ai fi dat seama. Iar în spatele său era Diavolul.

   — Cum dorești, îi spuse ceva timp mai încolo. Se întoarse pe călcâie și îl privi pe Diavol. Mergem?

   Cel din urmă rămase nemișcat câteva momente, apoi pocni din degete și le întoarse spatele, făcând câțiva pași în față. Rhoda le întoarse și ea spatele și se uită lung la Lachlan. Îi putea zări tristețea și regretul de pe chipul său pătat cu sânge și nămol. Părul ca pana corbului i se lipise de frunte și de tâmple, făcându-l să pară și mai tânăr și naiv decât era.

   — Te rog, nu îi spune tatei despre asta. Nu vreau să se necăjească și mai mult. Spune-i că am rămas pe drumul de întoarcere la bunica. Și dacă mama întreabă... glasul ei se transformă într-o șoaptă greu de auzit. Știe cât de mult o iubesc.

   — Rhoda... te rog, trebuie să te răzgândești! Lordul Peadar se pregătește să țină un bal pentru tine. Cum crezi că va reacționa, știind câte s-au întâmplat? Mama ta vrea să te vadă căsătorită înainte să moară.

   — Nu îți face griji, prințul meu, îi răspunse ea zâmbind. Să văd ce vor și mă voi întoarce cât mai repede cu putință. Promit!

   Prințul își frământă neîncrezător buzele. Era la fel de nefericit față de situația aceasta la fel ca și oamenii săi, căci fata era dragă întregului regat. Nu o voia nimeni în pericol, dar, de s-ar fi împotrivit, atunci nu mai era nimeni care să o salveze. Își împinse toate gândurile negre deoparte și o trase pe Rhoda într-o îmbrățișare atât de strânsă, că pentru un moment se sperie să nu o rănească. Ea își încolăci, totuși, mâinile în jurul taliei sale și îi inspiră lung mirosul, de parcă ar fi vrut să îl poarte cu ea de-a pururi.

   — Trebuie să plecăm înainte să se crape de ziuă, aproape țipă roșcatul.

   Se abținu să își dea ochii peste cap. Îi zâmbi lui Lachlan – pentru ultima dată în acea zi, spera ea, căci plănuia să îi zâmbească până la sfârșitul vieții – și se îndreptă spre cei doi. Chiar în acel moment, o trăsură neagră, cu doi cai albi, se opri în dreptul lor și vizitiul sări de la locul lui, îndoindu-și trupul de la talie într-o plecăciune prea grațioasă.

   — M-ați chemat, lorzii mei? întrebă, așezându-și mâna pe piept.

   — Chiar, la timp, Zavian. Unde e Avaya?

   — A ajuns deja la conac. A început să arunce ordine servitoarelor. Era destul de... entuziasmată.

   Încă aplecat, își ridică puțin capul și ochii săi se încrucișară cu ai Rhodei. Sclipiră în întuneric și i se păru că sunt galbeni, asemenea unei pantere negre. Părea și el la fel de tânăr ca și celălalt, mai ales că își ținea părul lung și întunecat peste o jumătate a feței.

   — Foarte bine atunci. Timpul să plecăm.

   Vizitiul, Zavian, deschise ușa trăsurii și îi făcu semn cu mâna Rhodei să intre. Fata se bâțâi nesigură pe picioare, și, aruncând o ultimă privire asupra regimentului cu care plecase de acasă în urmă cu câteva săptămâni, își ridică poalele rochiei și păși înăuntru, așezându-se pe una dintre banchete. Bărbatul roșcat imită mișcările lui Zavian și arătă cu bărbia spre interiorul trăsurii, iar Diavolul mârâi spre el și intră. Rhoda răsuflă ușurată când acesta se așeză vizavi de ea, iar celălalt lângă el. Se simțea mult prea privită astfel, însă era mai bine decât ca aceștia să fie la nici măcar o jumătate de palmă distanță de ea. Trăsura nu era cea mai spațioasă; se forța să-și tragă genunchii cât mai mult, ca nu cumva să se atingă de ai lor.

   De îndată ce ușa se închise, caii o luară din loc și, pe măsură ce se îndepărtau, oamenii ei rămaseră niște străini în întuneric. Înghiți în sec și începu să își frământe neliniștită mâinile în poală. Cel care vorbise până acum o analiza prea insistent și nici nu se deranjase să își ferească privirea când Rhoda îl surprinsese în fapt. O ocheadă fu suficient să își dea seama că setul de cărți era unul de tarot, iar cea de la capăt încă avea sângele soldatului pe ea. Își închipui cum roșcatul aruncă una din ele spre ea și îi taie gura de la un capăt la altul. Apoi încă una și îi desprinde capul de pe umeri. Se înfioră.

   Parcă citindu-i gândurile, bărbatul cu părul de foc luă cartea și o duse spre buze, apoi își trecu limba peste marginile sale lucioase, lingând tot sângele de pe ea. Privind-o neîntrerupt în ochi.

   Își simți toată acea cină oribilă urcându-i-se în gât. Își feri uitătura și regretă imediat decizia. Întâlni chipul celuilalt bărbat, care stătuse tăcut tot acest timp. Nu o șocă faptul că pielea sa nu era ca tăciunii aprinși, așa cum se aștepta să aibă un diavol, ci din contră. Își trăsese gluga până la jumătatea frunții , lăsând loc unei măști negre, având spre margini forme frumos sculptate. Chipul său era alb ca valurile mării, iar printre cele două deschizături, parcă putea să vadă o pereche de ochi albaștri. Era probabil o persoană binecuvântată cu o frumusețe aparte, însă altceva îi atrase atenția. Două dâre de sânge întunecat i se scurgeau din colțurile ochilor, curgând pe sub mască, pe pomeții săi lipsiți de imperfecțiuni, una dintr-o nară, iar alta îi șiroise de pe buzele sale de un roz palid. Rhoda nu își putea închipui ce i se întâmplase sau dacă îl durea. Nici nu ar fi trebuit să se gândească la starea lui; în acel moment îi dorea moartea, asta dacă Diavolul putea să moară.

   Își coborî apoi privirea și văzu că mâinile sale era învelite în materialul fin al unor mănuși albe și așezate una peste cealaltă pe capătul bastonului, care parcă avea forma unui șarpe ce înghițea cu gura largă restul acestuia. Înghiți iar în sec și fu tentată să privească pe geam.

   — Te simți intimidată de noi, porumbițo?

   Îl privi încruntată pe roșcat.

   — Cine sunteți voi?

   Acesta surâse și își așeză un deget plin cu inele sub bărbie.

   — După cum prea bine ai aflat, prietenul meu de aici este Diavolul, Lordul Pădurii Roșii. Eu sunt Aureus, majordom loial la Cvartirul Șobolanilor, la dispoziția dumitale!

   — Și de ce ne-ați atacat, dacă nu sunteți în slujba regelui?

   — M-ai crede dacă ți-aș spune că v-am visat atacându-ne casa?

   — Nu, îi răspunse direct.

   — Nici eu nu m-aș crede, râse acest Aureus. Dar premonițiile mele nu greșesc niciodată.

   — Și ce treabă aveți cu mine, dacă nu vă supără întrebarea?

   — Asta urmează să afli când ajungem acasă.

   — Acasă?

   Zări cu colțul ochiului o dâră de fum, și, rotindu-și capul, observă cum prin crăpătura de la ușă intră ceață, ca o avalanșă de zăpadă. Un miros de stătut îi invadă nările și își simți mâinile tremurând și capul învârtindu-i-se. Își duse mâna la fereastră și trase perdeaua, lăsând să se vadă ceva ce o șocă de-a dreptul: formele întunecate ale unor copaci înalți și drepți, ale căror coroane parcă se pierdeau în văzduhuri, frunze moarte acoperind pământul deasupra căruia plutea ceața, și, pretutindeni, o lumină roșie înspăimântătoare.

   Se prinse cu mâna de tocul ferestrei când trăsura trecu peste un dâmb și se clătină. Se prăbuși înapoi peste banchetă și își frecă tâmplele ca să scape de durerea care parcă îi crăpa craniul. Nu după mult timp, când presiunea fuse prea mare și nu reuși să se readucă în simțiri, se lăsă moale în pernele decorative și permise forțelor malefice ale Pădurii Roșii să o alunge într-o lume întunecată.

   — A rezistat mai mult decât restul oamenilor, remarcă Aureus puțin surprins.

   Și, înainte ca ochii să i se închidă de tot, Rhoda surprinse cum buzele Diavolului se arcuiră ușor în sus.

   — Nu pentru mult timp, vorbi Diavolul pentru prima dată în acea noapte, ducându-și mâna spre față.