Fata venise pentru că Aureus îi promisese că avea în plan să o învețe cum să folosească pistolul, dar în final ajunsese aproape să o sugrume. Nu avea suficiente cuvinte să îi spună cât de rău îi părea pentru ceea ce îi făcuse chiar dacă ea îi spunea neîncetat că nu era vina lui. Și nici să își exprime furia nu putea prea bine, căci, în acel sfert de ceas în care Rhoda îi tot așteptase, Miloje cel misterios și afemeiat se oferise să îi arate pașii de început.

   — Vom vorbi mai târziu despre asta, spuse impunător Diavolul, ridicându-se de pe scaunul pe care se așezase cu puțin timp în urmă. Haide, Aureus. Avem treabă.

   Privi printre sprâncene spre Rhoda, care își ținea la gât cârpa înmuiată în apă rece pe care stăpânul i-o ceruse Daciei. Arăta de parcă scăpase ca prin minune din ștreang. Clătinând din cap, se ridică la rândul lui și făcu doi pași în față. În ceea ce îl privea pe Diavol, el se arătase în dormitorul lui fiindcă pădurea clocotea – cineva străin tocmai pusese piciorul în ținutul lor și nu trebuiau să se gândească de ce. Oricât de mult ar fi vrut să rămână și să caute răspunsuri nenumăratelor întrebări pe care le avea cu privință la tocmai ce spusese Rhoda, nu putea să-și neglijeze datoria.

   — Unde mergeți? îi întrebă ea cu voce sugrumată.

   — Cineva a venit pentru tine, muritoareo, îi spuse Diavolul nepăsător.

   Aureus se încruntă. Nu i se părea o idee bună ca aceasta să afle despre vizita străinului acum, căci imediat ochii fetei se măriră și sări de pe marginea patului ca arsă.

   — Cine? Vreau să vin și eu.

   — Nu e nevoie. Pețitorul tău e deja mort; nu cred că va fi foarte plăcut să îl vezi.

   O undă de groază și de regret îi captă ochii, dar dispăru rapid și fu înlocuită de hotărâre și încăpățânare.

   — Nu mă interesează. O să vin cu voi.

   Diavolul îl privi pe Aureus cu coada ochiului în timp ce se opri în fața ușii, cu mâna lăsată pe clanța în formă de șarpe. Revenise la cum fusese înainte: serios, impunător și înfricoșător. Nu mai era nicio urmă de surprinderea care i se întipărise pe chip atunci când Rhoda îi sărutase obrazul, nicio urmă de curiozitate ascunsă printre gene când o privea sau de umbra vreunui zâmbet greu de observat. Orice i-ar fi trecut prin minte, știa prea bine că era grav și de asta totul se schimbase.

   — Fă-te sigur că nu vine după noi și nu încearcă să facă ceva prostesc, îi porunci înainte de a dispărea din dormitor.

   O privi pe Rhoda în același timp în care și aceasta își mutase ochii pe chipul lui.

   — Trebuie să știu cine este, Aureus, șopti ca o rugăminte.

   — O să te informez de îndată, porumbițo. Dar stăpânul are dreptate, nu poți veni cu noi. E încă periculos pentru tine.

   Își zări cărțile de tarot aruncate anapoda pe divanul de lângă șemineu, așa că își întinse mâna cu rapiditate spre ele și un carton negru, subțire se ridică în aer și se opri între degetele lui. Întoarse cartea poleită cu aur spre Rhoda și aceasta privi inevitabil spre ea.

   Era a șaptea carte din Arcana Majoră – Faetonul, care întruchipa un rege conducând un car. În mod normal, aceasta arată forțele pe care conducătorul carului a învățat să le controleze și victoria lui și, într-un joc obișnuit de tarot, apare atunci când există împotrivire din partea celorlalți.

   Dar era un lucru greu de înțeles cum cărțile începuseră să capete alte semnificații de când Aureus își descoperise abilitatea de a comunica cu lumea celor morți sau de a vedea viitorul – era ca și cum acestea mai păstrau doar o parte din ce însemnau cu adevărat. Deveniseră arme, legi și scuturi.

   Broderiile de aur de pe spatele cărților negre începură să strălucească atunci când Aureus își despărți buzele.

   — Vei merge în camera ta, Rhoda, și nu vei ieși de acolo până nu ne întoarcem.

   Fata rămase cu privirea pironită pe pictura frumoasă a bucății de hârtie groasă și, într-un final, se uită la el și apoi pufni, parcă plictisită. Inima lui Aureus stătu în loc pentru o secundă, crezând că aceasta nu avusese niciun efect asupra ei, dar se calmă când Rhoda se întoarse pe călcâie și plecă fără niciun alt cuvânt în plus.

   Se grăbi spre baie ca să oprească apa, apoi se îmbrăcă la loc cu hainele pe care abia și le dăduse jos. Își puse jobenul pe părul roșcat și își luă pelerina din cuier, apoi coborî în hol și ieși pe ușa din spate a cvartirului. Tocmai atunci noua servitoare, Tija, urca scările cu o mătură și un făraș în mâini și fredona câteva versuri pe care el nu le recunoscu deloc.

   Era oarecum liniștitor că nu mai era singurul cap roșcat de acolo. Părul fetei abia îi trecea de bărbie și era puțin creț spre vârfuri și, spre deosebire de ochii lui sângerii, ai ei erau verzi ca menta. Aceasta se opri în loc când îl văzu și își înclină capul în semn de salut.

   — Lord Aureus, bună seara!

   — Bună seara și ție, Tija! ciripi el, încercând să scape de sobrietatea care îl acaparase în ultimele zeci de minute. Ai întâmpinat vreo problemă până acum la cvartir?

   Fata își scutură capul, apoi își sprijini greutatea corpului pe un picior.

   — Chiar deloc. Dar... credeți că aș putea să îi trimit o scrisoare bunicii? Am dispărut fără să îi spun vreun cuvânt.

   Aureus o privi din cap și până-n picioare. Aflase între timp că Tija nu știa să scrie sau să citească, așa că probabil urma să pună pe altcineva să o redacteze în locul ei. Plecau multe scrisori din Cvartirul Șobolanilor și cu siguranță nu urma să deranjeze pe nimeni dacă ajungea una în Kelec.

   — Bineînțeles că poți. Dă-mi-o mie după ce o scrii.

   Fata își molfăi buzele, dar nu mai spuse nimic și, profitând de liniștea ce se lăsă între ei, majordomul coborî scările și o luă cu pas rapid pe poteca ce ocolea Grădina de Otravă, mergând spre copacii în spatele cărora se aflau grajdurile, magaziile, temnițele și alte clădiri care erau suficient de macabre încât să strice imaginea frumoasă a cvartirului.

   Diavolul ieșea chiar atunci, ținându-și iapa albă de căpăstru. Un grăjdar apăru în spatele lui cu roibul său, iar Aureus rămase o clipă să se holbeze la el, gândindu-se că acum mult timp fusese la rândul său un grăjdar cu o viață grea și nefericită, maltratat și ocărât de stăpâni și de alții care îi erau superiori în rang.

   Își simți cicatricele de pe spate arzând – cicatrice mari și adânci, lăsate de prea multe biciuiri. Își închise ochi, căci avu impresia că Diavolul știa la ce îi stătea gândul.

   Caii aveau felinare agățate de harnașamente, pe care nu credea că aveau să le folosească, întrucât luna devenise soarele lor ce îi călăuzea prin întuneric. Câteva arcuri și tolbe, alături de săbii și vreo două pistoale erau bine prinse în curele, de parcă erau gata să plece la război.

   Încălecară în următoarea clipă și dădură bice cailor, pornind spre adâncul pădurii. Ocoliră dâmburi și se feriră din calea copacilor, traversară mici pârâuri și porțiuni de pâmânt acoperite cu mărăcini cât vedeai cu ochii și călăriră poate un ceas până Diavolul își ridică mâna dreaptă, făcându-i semn să se oprească. Aureus luă un felinar în mâini și îi deschise capacul de sticlă, apoi aprinse fitilul folosind un cremene. În jurul lor se răspândi o lumină gălbuie, lăsându-i să vadă mai bine scrijeliturile de pe scoarța copacilor și bucățile albe care ieșeau din sol, fără îndoială fiind oase.

   Își văzu stăpânul scoțându-și o săgeată din tolbă și potrivind-o în coarda arcului.

   — Luminează într-acolo, îi zise, arătând direcția cu vârful acesteia.

   Aureus făcu întocmai și își miji ochii, oprindu-se din respirat câteva clipe pentru a putea auzi foșnetele ce păreau a fi în realitate pași de om.

   — Îi vom omorî? întrebă confuz. Bărbații care vor veni pentru Rhoda...

   — Și de ce ar trebui să îi lăsăm în viață? Calul tău deja stă pe un leș.

   Majordomul tresări și se aplecă, icnind stupefiat când văzu corpul ciopârțit al unui bărbat ce nu părea a fi atât de în vârstă. Cel puțin, asta își putea da seama din bucățile de carne care mai rămăseseră din el. Sângele nu se uscase complet și mai picura din unele locuri, ceea ce însemna că murise în acea zi sau poate mai devreme de atât.

   — Sălbăticiunile l-au terminat.

   — Într-adevăr, mormăi Diavolul.

   Își îndreptă spatele și privi iar spre locul în care acesta încă mai ținea arcul îndreptat. Așteptară în tăcere câteva minute bune, timp în care Aureus se tot întrebă ce îi captase atenția stăpânului său. El nu fusese niciodată un arcaș atât de bun precum el, ceea ce însemna că nici nu știa să asculte natura cum trebuia. Dar, în cele din urmă, când crezu că urma să piară lumina din felinar, zări o strălucire argintie în spatele unui măceș și auzi vuietul unui săgeți eliberată din vargă. Crezu că Diavolul îi dăduse drumul, însă își simți jobenul zburându-i de pe cap, iar roibul său începu să necheze și se ridică speriat pe picioarele din spate.

   Aureus nu avu timp să se prindă de harnașament și căzu pe pământul tare, cu palmele direct în sângele care băltea fără încetare. Strâmbă din nas și își scoase de la cingătoare un pistol, cu toate că îl simți cum îi scapă printre degete din cauza lichidului lipicios.

   — Monștrilor! auzi un strigăt de ură, urmat de altul de luptă, iar în următoarea secundă un bărbat corpolent sări din tufe, cu sabia ațintită spre Diavol.

   Dar, înainte ca măcar să îl poată atinge, o săgeată se înfipse în pieptul său, iar pețitorul se prăbuși la picioarele iepei, unde își dădu duhul după câteva încercări nereușite de a respira.

   — De ce trebuie să furi toată distracția? mormăi Aureus, îndreptându-se spre trupul bărbatului.

   Îi scormoni prin buzunare și scoase din el câteva monede și prune uscate, apoi dădu de tăblița pe care era scris numele său, așa cum trebuiau să aibe toți.

   — Iosif, cârciumar din Molozvika, pufni el. Ce jignire la adresa porumbiței!

   Diavolul își puse arcul în spate și trase de căpăstru, mânând iapa înapoi spre drumul pe care veniseră.

   — Ce facem cu leșul?

   — Îl lăsăm aici; lupii se vor ospăța din el.

*

   Rhoda rămase în camera ei fără să știe de ce, căci își dorea să iasă, să se ducă după cei doi sau să petreacă ceasuri întregi în bibliotecă, încercând să găsească mai multe informații despre cele ce aflase în ultimele două săptămâni.

   Iar acum, întâmplarea care aproape îi furase viața îi încâlcea gândurile și mai mult. Îl văzuse pe Aureus mișcându-se și țipând haotic prin cameră, de parcă era posedat de vreun duh malefic și se trezise cu mâinile lui în jurul gâtului său, gata să o sugrume. Și poate nu l-ar fi iertat vreodată, în cazul în care ar fi scăpat cu viață dacă nu auzise ca prin vis vocea dură a unui bărbat, de care își dăduse seama că era contele.

   Nu își putea explica de ce și cum și ce farmece pusese Aureus asupra ei, dar știu în sinea sa că făcuse ceva cu acea carte de tarot, ca să o facă să stea închisă în dormitor.

   Se așeză pe scaunul din fața lavoarului și se privi în oglinda ovală: urmele de oboseală pe care le căpătase în săptămânile petrecute cu regimentul pe teritoriul a două regate dispăruseră, iar pielea, colorată de soare, începuse să capete o roșeață frumoasă, naturală. Ochii nu îi mai erau goi și păreau că aveau o sclipire ciudată în ei, iar obrajii începuseră să i se îngrașe, ascunzând oasele ascuțite pe care le pipăia deseori cu buricele degetelor.

   Toate părțile imperfecte dispăruseră, în afară de cicatricea care rămăsese la fel de urâtă și de pronunțată.

   Își coborî privirea spre noul lanț de vânătăi de pe gât, apoi pe pielea din jurul claviculei și în cele din urmă se opri unde îi începea decolteul rochiei. Se îngrășase nespus de mult în ultimele câteva zile și se mustră în gând pentru că nu putea refuza nimic din ceea ce îi gătea Cullen – prăjiturile și mâncărurile lui erau pur și simplu minunate.

   Oftând, se ridică și traversă camera de două ori până se decise să se așeze lângă fereastră și să privească spre grădină. La început, Diavolul îi spusese că florile erau mult mai otrăvitoare pe timpul zilei, dar sleicul nu ezitase să o umple de otravă atunci când încercase să pună mâna pe el. Nu mai avea curaj să intre acolo, dar nu putea nega faptul că își dorea să se plimbe iar prin toate acele plante frumoase.

   Un trandafir urcător, ce se încolăcise cu iedera și se cățăraseră împreună pe pereții de piatră ai turnului spre care avea vedere îi aduse aminte de cel pe care Diavolul îl avusese în buzunarul redingotei la balul dat în cinstea ei.

   Nu se îndoia că obrajii ei fuseseră la fel de roșii ca floarea. Căci oh, zeiță Fama, cât putuse să vorbească cu el atunci! Despre parfumuri, despre afrodiziace și despre cum îi spusese fără să gândească prea bine cum avea să-l evite în perioada lui de împerechere, de parcă îl considerase un animal. Și cât de bine îi stătuse cu părul prins, de parcă era un prinț din basme și nimic altceva. Iar când începuseră să danseze și fusese atât de lipită de el, încât îi putuse simți cum i se izbea respirația de creștetul capului și de buze... Rhoda își scutură capul, alungând gândurile necuvenite din minte.

   Părându-i-se că se făcuse prea cald în cameră, deschise ferestrele mari cu tocuri de lemn și inspiră aerul rece și proaspăt ce venea de afară. Își sprijini coatele de toc și își împinse obrazul în pumn, rămânând așa pentru a privi uimită cerul înstelat și regina nopții, care nu se sfia din a străluci ca o nestemată.

   Îi plăcea încă de mică să privească cerul, să ghicească alături de tatăl ei constelațiile, dar în momentul acela își dădu seama că bolta cerească de acasă nu era la fel de frumoasă ca cea de acolo.

   Un zâmbet i se întipări pe buze când auzi un mieunat și sunete ușoare de pași grațioși cum se apropiau de fereastră, din exterior. Cletis era un motan răsfățat și grăsun și în unele zile nu se dezlipise de ea ceasuri întregi. Îi plăcea să se joace și să fie mângâiat pe burtică sau după urechi și adora acest lucru și mai mult când stăpânul său era cel care îl răsfăța. Îl văzuse odată mergând cu el în brațe și mângâindu-l când se plimba prin grădină și nu se putuse opri din a gândi cât de drăguț i se păruse atunci.

   Se pregăti să-și întindă mâna ca să-i facă semn motanului spre ea, doar că, atunci când își deschise ochii, nu îl zări pe Cletis.

   Pisica neagră și hidoasă peste care dăduse în biblioteca din Kelec stătea pe pervaz, rotindu-și coada stufoasă și privind-o cu acei ochi liliachii.