Se strâmbă dezgustat când văzu dezastrul lăsat de Rhoda la picioarele sale. S-ar fi putut obișnui cu asta, cândva. Se dădu un pas în spate, chiar când roșcata își aruncă iar brațele în jurul fetei, într-o strânsoare ce s-ar fi vrut a fi liniștitoare. Plângeau una mai mult ca alta și se întrebă dacă puteau fi mai patetice decât atât.

   — Îmi pare atât de rău, Rhoda! suspină străina. Nu ar fi trebuit să te las singură cu el, știam că se comportă prea bine, ca să aibă intenții curate.

   Rhoda își apăsă fruntea în umărul ei și se chinui să respire, dar chiar și când vorbi, cuvintele îi păreau înecate.

   — A ales-o pe ea, Tija! A ales-o pe ea în schimbul meu. Nu a scos niciun cuvânt, nu a ridicat niciun deget să mă ajute...

   Diavolul pufni și o trase iar de cot, încercând în zadar să o ridice. Roșcata parcă își dădu dintr-o dată seama că nu mai erau în castel și privi o clipă uimită în jur, apoi începu să clipească atunci când simți că era privită cu interes.

   — Știi măcar unde ești, muritoareo? o întrebă disprețuitor. Sau cine sunt?

   Acea Tija începu să bâjbâie după cuvintele potrivite și mâinile i se porniră într-un tremurat incontrolabil. Părea o copilă lipsită de apărare și cu siguranță nu avea mai mulți ani decât Rhoda.

   — Eu... eu... mi-am dat seama. Dar vă implor, lordul meu, nu mă trimiteți înapoi!

   — Și de ce te-aș păstra? Mă îndoiesc că ai vreun ban cu care să îți plătești șederea și nici nu vreau să dau apă la moară zvonurilor cum că aș răpi fete naive.

   Își șterse cu podul palmei lacrimile ce îi pătau obrajii și se uită scurt la Rhoda, care atârna fără vlagă în strânsoarea mâinii sale. Părea că nu știa să facă nimic altceva, decât să plângă fără oprire și să se vaite că prințul de ciocolată se dovedise a fi, într-adevăr, un laș.

   — Voi face orice! rosti ceea ce el auzise de atâtea ori. Eram servitoare la castel... vă rog, pot fi servitoare și aici! Știu să gătesc, să spăl rufele, să fac curat.

   Nu se chinui să asculte toate lucrurile pe care pretindea că știa să le facă. Erau destui oameni responsabili de acestea, de bunăvoie sau nu nici nu mai conta, căci nu aveau de ales. Nu mai avea nevoie de încă un servitor, mai ales de o fată care nu părea prea coaptă la minte. Dar apoi părea că se înțelegea destul de bine cu Rhoda și poate că, dacă ar fi păstrat-o, aceasta nu ar avea gânduri necurate cât timp va aștepta să vină cineva după ea. O persoană cunoscută ar fi ajutat-o să se adapteze. Și cu siguranță ar fi o rezervă bună de sânge.

   — Foarte bine, concluzionă într-un final. Vei rămâne aici și vei munci la fel ca ceilalți slujitori, vei respecta aceleași ordine și reguli și nu-mi vei încălca cuvântul, dacă vrei să trăiești. Acum nu te mișca de aici până nu mă întorc.

   O săltă pe Rhoda cu o mână de subraț și se schinui să o tragă după el spre etaj. Ar fi luat-o în brațe pentru a se scăpa de o povară, dacă acea crinolină nu ar fi fost atât de mare. Ea nici nu se opuse, nici nu dădu de înțeles că era de acord să fie plimbată astfel. Deschise ușa dormitorului ei cu piciorul și mai mult o scăpă pe pat, iar ea se prăbuși cu fața în perne și își înfipse cu ură degetele în ele. Îi lărgi din nou șnururile corsetului și rămase apoi câteva momente nemișcat, ascultându-i suspinele și respirațiile jalnice. Părul îi arăta acum ca un cuib de ciori și fețele albe ale așternuturilor se umplură cu dâre negre și urme de pudră.

   O atinse pe umăr, ca să o întoarcă pe o parte, însă aceasta reacționă mai rapid și îl lovi peste mână cu o forță surpinzătoare. Își fixă ochii furioși asupra chipului său și se trase spre tăblia patului.

   — Nu mă atinge! îi spuse amenințător. Tu... tu l-ai omorât! Cum ai putut să faci așa ceva?

   Avu o clipă în care aproape își dădu ochii peste cap, dar se opri la timp și își îndreptă spatele.

   — Te referi la pacostea aceea de scursură care te-a făcut de râs în fața tuturor, în fața părinților tăi? Cât de idioată să fii să îi ții partea, să îi plângi soarta, după tot ce ți-a făcut?

   — Nu contează, era un om, nu un animal! Și soldatul acela... oh, sfinților, câți ai omorât?

   Diavolul pufni nervos și o privi cu repulsie. Nu se aștepta să i se ridice o statuie și să fie proclamat eroul lumii, însă atitudinea ei îl scotea din sărite. Poate că nu ar fi trebuit să intervină în beleaua ei și să o lase acolo. Nu plănuise să o aducă la cvartir chiar în ziua în care împlinea 18 ani, dar astrele nu țineau cont de planurile lui.

   — Poate că ar fi fost mai bine să te omoare în bătaie ei pe tine, nu? Păcat pentru tine că nu s-a întâmplat asta. Cât despre prinț, nu e mort. Nu va muri curând și nu va putea nici măcar să ridice o mână ca să-și termine suferința prin care va trece, văzându-se inutil ca o ciutură spartă.

   Văzu cum îi tremură buzele de nervi și cum se abține din a scoate alte tâmpenii pe gură. Își strânse mâinile în pumni, dar apoi scânci și le descleștă, lăsându-le să îi cadă în poală. Dându-și seama că nu avea de gând să se mai contrazică cu el, Diavolul oftă mulțumit și făcu doi pași, după care se întoarse iar spre ea și o privi mult mai serios.

   — Acum că ți-ai liniștit gândurile patetice, a venit vremea să stabilim niște reguli.

   — Reguli? șopti confuză.

   — Întocmai. Când te-am adus aici prima dată, mi-ai fost musafir, dar acum ești protejata mea și, fie că vrei, fie că nu, trebuie să asculți de ceea ce îți zic. Ai face bine să nu comentezi prea mult și să te gândești că, atunci când ți-am dat sleicul, mi-ai jurat ascultare. Închipuie-ți cât de rele ar fi consecințele dacă nu ai face asta. Cât despre primul pact pe care l-ai făcut, când ți-ai ignorat zeii și ai cerut diavolului curmarea durerii tale... nu crezi că nu trebuie să ne grăbim? Înțelegi ce îți spun, Rhoda?

   Fata doar dădu din cap în semn că da și își plimbă degetele pe funda neagră pe care o avusese până atunci la talie.

   — Ai face bine. Ciulește-ți urechile, pentru că n-am să mă repet și a doua oară. Nu știu cât timp vei rămâne aici, dar spre fericirea tuturor, să sperăm cât mai puțin, așa că va trebui să te obișnuiești cu rutina noastră. Ziua se doarme, trezirea se face odată cu apariția primei stele pe cer. Atunci se servește micul dejun, prânzul este la miezul nopții, iar cina la a cincea bătaie a orologiului. Nu ai voie să intri în pădure de una singură, mai ales ziua. Sunt creaturi periculoase care dau târcoale neîncetat. Etajele superioare sunt rezervate musafirilor importanți ai cvartirului, deci nu ai ce căuta pe acolo și în niciun caz nu trebuie să te încurci cu ei. Clădirea dinspre est e escadronul, iar la subsol se află temnițele, acolo unde ai să sfârșești dacă îi treci pragul. Tot ce vrei să faci și să nu faci, îmi spui mie. Cred că îți ajunge deocamdată. Întrebări?

   Se rugă în sinea lui ca fata să nu aibă nicio curiozitate, însă nu se întâmplă acest lucru și își deschise imediat buzele.

   — Ce se va întâmpla cu Tija? Prietena mea...

   — Va lucra ca servitoare la cvartir.

   — Poate să fie servitoarea mea?

   — Nu, îi răspunse categoric. Lady Dacia va fi cea care se va îngriji de tine.

   Și nu pentru că s-ar fi așteptat ca cele două fete să plănuiască vreun fel de evadare, ci pentru că iscoada i-ar fi spus totul despre Rhoda, despre obiceiurile ei și despre momentele în care s-ar porni să facă o mișcare necugetată. Lady Dacia a fost de-a pururi ochii și urechile lui.

   — Pot să îmi vizitez satul între timp?

   — Nu! îi spuse pe același ton.

   Probabil că primul lucru pe care l-ar fi făcut dacă s-ar fi întors în Molozvika, ar fi fost să dea buzna în brațele prințului Lachlan. Și dacă ar fi prins-o cineva neprotejată, el nu ar mai fi avut nimic de făcut, decât să ridice din umeri și să-i întoarcă spatele. Rhoda era acum o comoară care trebuia păzită cu cele mai bune arme ale sale.

   Așteptă câteva bătăi de inimă pentru rostirea altei întrebări, însă nu mai auzi niciuna. Fără să mai ezite, se așeză pe marginea patului și își întoarse capul spre ea. Nu îl scăpa nicio secundă din priviri, căci arăta de parcă ar fi vrut să-i sară la gât și să îl sufoce. Își ridică mâna de pe capătul bastonului și o întinse apoi spre chipul ei, spre lacrimile și urmele de machiaj scurs care îi murdăreau pielea, dar Rhoda își trase speriată capul în spate și aproape se rostogoli din cauza crinolinei.

   — Mâna ta! o auzi suspinând.

   Aproape uitase că prinsese tăișul săbii în strânsoarea palmei sale dacă nu vedea sângele ce îi curgea din rana deschisă. Poate că erau nemuritori și plini de abilități și se vindecau mai repede, însă corpul lor se comporta și răspundea durerii asemenea unui om normal. Își strânse degetele în pumn și dădu să se ridice, însă Rhoda făcu ceva de care gândi că era curaj, dar și naivitate, căci îi aruncase mănușile Avayei. Îi prinse mâna în a sa și începu să îi șteargă lichidul stacojiu cu buricele propriilor ei mănuși. Nu se arătă scârbită de el și nici de tăietura ce îi săpase în carne, ba chiar începu să îi înfășure rana cu funda pe care o purtase.

   Îi privi chipul în tot timpul acela și, când îi dădu drumul, observă cum i se înroșiseră obrajii și vârfurile urechilor. Se întreba dacă și ea îi simțea durerea, așa cum el o simțea câteodată pe a ei. Ochii ei căprui se încrucișară în cele din urmă cu ai lui și, luând o gură mare de aer, își exprimă gratitudinea.

   — E-eu... Vreau să îți mulțumesc pentru ce ai făcut. Pentru că m-ai ajutat, milord.

   Părea că mai voia să spună ceva, însă un alt val de lacrimi îi șiroi printre genele negre și buzele i se curbară într-o strâmbătură jalnică. Nu își putu da seama dacă făcuse asta din instinct sau intenționat, însă se lăsă în față și își aruncă brațele în jurul mijlocului său și își lăsă capul în poala sa. Rămase împietrit multe clipe la rând, fiind luat prin surprindere de gestul fetei care începu să plângă și să-și șteargă chipul de hainele sale. Înghițind în sec, își plasă ușor mâna pe creștetul ei, însă nu îndrăzni să o miște mai mult.

   — Săracul meu tată! se smiorcăi aceasta, împingându-și fruntea în coapsa lui de parcă ar fi vrut să dispară pentru totdeauna. Am meritat tot, dar tatăl meu nu trebuia să vadă asta. Cred că nu mai vrea să dea ochii cu mine niciodată!

   Diavolul rămase tăcut, ascultând suspinele Rhodei ce semănau cu miorlăiturile unor pisici flămânzi, dar nu îi adresă niciun cuvânt de consolare, chiar dacă, acum mult timp, de asta avusese și el nevoie și îi respinsese pe toți. La un moment dat, Cletis își făcuse apariția în dormitor, de parcă ar fi simțit că se dădea un concurs de mieunat, dar se făcu nevăzut de îndată ce ochii albaștri ai stăpânului său îi spuseră clar să nu te prind.

   Fata adormi repede cu mâinile încă strânse în jurul său și cu obrazul lipit de coapsa-i pe care o udase cu lacrimi; abia atunci Diavolul îndrăzni să-și plimbe mâna prin părul ei încurcat și-și scoase batista din buzunar, începând să îi curețe chipul. Ar mai fi vrut să rămână acolo, căci se simțea, într-un mod bizar, liniștit, dar acum că începuse competiția, în adevăratul sens al cuvântului, erau multe de făcut. Probabil era un chin să doarmă în adunătura aceea de materiale și de colțuri ale crinolinei, dar nu își permise să o dezbrace, mai ales că nu avea niciun furou pe sub.

   Îi puse capul pe o pernă și trase pătura subțire pe trupul ei chircit, apoi ieși tăcut din cameră.

   Când coborî în salon, servitoarea era acolo unde o lăsase, privind cu ochi înlăcrimați în gol. Mișcările lui erau silențioase, așa că nu îl observă și nici nu clipi până când ușa de la intrare se deschise larg, lăsându-l pe Aureus să tragă după el un tort imens, așezat pe o masă cu roți. Avaya și Zavian îl urmară, împingând două cărucioare pentru rufele murdare, dar pline ochi cu diferite de cadouri. Aproape pufni în râs când până și Miloje se împletici de prag din cauza cutiilor pe care le ținea în brațe. Partea bună a teleportării: venea cu tine tot ce atingeai.

   Majordomul își dădu jos jobenul și își șterse sudoarea de pe frunte cu mâneca sacoului.

   — Ați furat toate astea? îi întrebă curios.

   — Nu îl poți numi furat, când nici măcar nu sunt ale lor. Au fost prea ocupați să îl jelească pe prințul Velizar, ca să ne mai vadă cineva cum ne căram cu ele. Unde e sărbătorita? Vreau să mă înfig în tortul ăsta!

   — Doarme, îi răspunse simplu.

   Aureus se bosumflă și își relaxă umerii, părând cu adevărat dezamăgit.

   — Presupun că pot să mai aștept până diseară. Și apoi, când ochii îi căzură pe Tija, care acum se holba speriată la ei, adăugă: ce crizantemă fragilă! Ce ai de gând să faci cu ea, stăpâne?

   — Ne va sluji în schimbul șederii ei.

   — Hm, mormăi celălalt gânditor. Cred că ne va fi prielnică. O putem trimite ziua în piață cu celălalt lacheu. Nu te uita așa la mine, crizantemo! Nu te mușc. Haide, trebuie să îți arăt cum stă treaba pe aici. Oh, mai bine îți arăt camera prima dată. Sigur abia poți să te miști în drăcia aia.

   Diavolul privi cum Aureus o trage pe fată de cot spre camerele servitorilor, apoi se întoarse spre Avaya, așteptând parcă altă mustrare din partea ei, dar aceasta doar își încrucișă brațele la piept și făcu stânga împrejur spre scări.

   Miloje se făcu că își șterge praful de pe pelerină, dar cu siguranță nu îl ignoră.

   — Ai făcut un spectacol pe cinste, nu glumă. Oamenii ăia au început să creadă că ești Marele Vrăjitor reîncarnat.

   Soldatul cu păr azuriu nu mai adăugă nimic și își luă și el tălpășița spre dormitorul său, căci soarele își făcea apariția din spatele copacilor seculari. Pufni cu gândul la ce spusese acesta.

   Mulți credeau despre el că era Marele Vrăjitor, cel care nu s-a putut mulțumi cu sărăcia și cu postura sa de slujitor al regatului și s-a revoltat asupra suveranului de pe atunci cu ajutorul puterii lui nemaiîntâlnite. El era cel din cauza căruia toți regii au ucis toate vrăjitoarele din toate colțurile lumii, de frica izbucnirii unor alte conflicte între ei și cei cu magie în sânge. Și melaki au fost la un pas de genocid, însă aceștia au scăpat de îndată ce s-a ajuns la concluzia că nu erau urmași ai vrăjitoarelor și nici nu aveau mai mult de atât în comun cu ele.

   Dar el nu era Marele Vrăjitor. Și nici nu avea magie în vene.

   El era magia neagră însăși. O armă letală în mâinile unei muritoare.