În mijlocul sălii balului, câteva fete se prinseseră într-o horă care părea fără sfârșit, țopăind spre stânga, apoi spre dreapta, dându-și drumul la mâini și aplaudând în timp ce făceau un mic joc din picioare. Oamenii care le priveau de pe margini nu se mai puteau opri din zâmbit și din fluierat, fiind și ei îmbătați de melodiile fără cusur ale orchestrei.

   Diavolul își duse paharul de vin spre buze și sorbi lichidul rece cât timp ochii lui nu o părăsiră pe Rhoda. Se întrebă dacă avea să o mai vadă zâmbind și râzând atât de mult ca acum. Fata părea că plutește pe un nor colorat într-o lume lipsită de griji și de răutate, atât de fericită arăta.

   — Cine ar fi crezut vreodată că ai să vii la balul acesta?

   Își ridică privirea să îl vadă pe Miloje oprindu-se în dreptul lui, fără să se uite la el. Abia scăpase de Tabor în grădină, nu mai voia să îl aibă și pe melaki pe capul lui. Avaya și Aureus nu se deranjaseră să vină deloc la el, iar pe Zavian nici măcar nu îl zărise și nu putu decât să ofteze ușurat la acest gând. Nu de multe ori avea ocazia să stea departe de ei.

   — Lasă-mă, îi ceru lui Miloje, îndreptându-și iar privirea spre dans.

   Miloje pufni parcă scârbit și își îndreptă umerii, gata să plece în direcția opusă.

   — Când fata o să rupă blestemul, vei rămâne singur, prietene. Vor pleca toți de lângă tine.

   Nu mă îndoiesc de acest lucru, își zise în gând. Petrecuseră deja șase veacuri împreună, de ce ar mai fi rămas? Și apoi, dacă blestemul o să fie rupt, nici el nu avea de gând să mai rămână la cvartir. Voia să vadă lumea de care tot auzise, să meargă în Regatul Pierdut și să îi întâlnească pe cavalerii legendari de care auzise că ar fi dispărut – voia să trăiască în adevăratul sens al cuvântului.

   Își lăsă paharul gol pe platoul unui ospătar și luă altul plin, neavând ce altceva să facă. Obișnuia să fie centrul atenției la astfel de baluri, iar acum abia de se mișcase de pe loc. Era ca și cum chiar îmbătrânise, așa cum fac oamenii. Devenise atât de ursuz, de plictisitor!

   Un alt bărbat luă locul lui Miloje, doar că pe acesta nu îl cunoștea. Părea că avea în jur de patruzeci de ani, dar părul începuse să îi albească prin unele locuri. Stătea cu o mână în buzunar, în timp ce cu cealaltă ținea un pahar de șampanie. Nu se deranjase să își pună o mască.

   — Frumos, nu-i așa? murmură acesta și îi urmări privirea spre dansul fetelor.

   — Într-adevăr, se trezi el că răspunde.

   — Nu v-am mai văzut pe aici. Ați venit pentru lady Rhoda?

   Își plimbă degetul pe gura paharului și îi aruncă o ocheadă scurtă bărbatului, înainte de a-și întoarce capul și de a se holba la toate acele chipuri necunoscute, ascunse sub măști și straturi groase de machiaje.

   — Nu, nu sunt aici pentru ea.

   — Păcat, îi auzi surâzând. Are șolduri late – bătrânele ar spune că face mulți copii. Și femeile care au fost în regimentul ce a plecat în Vodsk au dat peste tot de știre că sângerează mult și are dureri cumplite când îi vine timpul. Asta cică înseamnă că are să facă băieți.

   Diavolul își drese glasul, simțind cum vinul îi urcă în obraji. Cu siguranță nu voia să știe aceste detalii și cu atât mai puțin ca alți bărbați să afle lucruri atât de intime despre Rhoda. Dacă ar fi fost o fată, cu siguranță ar fi murit de rușine, știind că circulă astfel de zvonuri printre oameni.

   Bărbatul râse când îi văzu chipul și îl bătu prietenește pe umăr și cu greu se abținu să-i sucească mâna.

   — Înscrierile sunt acolo dacă te răzgândești, prietene. Cică vor să țină evidența celor care vor pleca, în cazul în care are să li se întâmple ceva rău.

   Își roti capul spre o parte a sălii unde era așezată o masă scundă, la care doi majordomi scrijeleau câteva hârtii. În fața ei se întindea un șir lung de bărbați de diferite vârste, așteptând să își rostească numele. Cât de patetic i se părea ca fata să fie licitată ca o bucată de carne! Dacă nu ar fi trebuit să meargă după ea, mai mult ca sigur asta dădea impresia că era: o licitație ca de sclavi.

   Când se uită iar la horă, nu o mai zări pe Rhoda acolo.

   Se întoarse pe călcâie și dispăru în spatele ușilor ce dădeau spre holurile interioare. Toată atenția era asupra balului, așa că nu s-ar fi deranjat nimeni să se holbeze la el cât timp pleca în căutarea cărții mamei sale. Se gândi să intre iar în bibliotecă, dar mai fusese acolo și nu găsise nici măcar o urmă, așa că străbătu coridorul până la biroul regelui. Era păzit de doi soldați, dar niciunul dintre ei nici măcar nu clipi atunci când se teleportă înăuntru.

   Nu era nimic nici acolo, în afară de pergamente și alte cărți mai vechi. De această dată, se duse direct afară și fu gata să o ia pe poteca din stânga ce ducea spre grădină, când auzi dintr-o dată câteva țipete ce îl făcură să împietrească.

   Un ropot de aplauze izbucni din sala balului, alături de chiuieli și fluierături, iar auzul lui ascuțit îi dădu de înțeles că prințesa Freja le atrăsese atenția invitaților ca să îi anunțe de logodna ei cu prințul Lachlan. Acum pașii se îndreptau spre ieșire pentru a vedea focul de artificii ce urma să izbucnească dintr-o secundă în alta.

   Până avu timp să coboare scările și să împiedice un calvar, petrecăreții dăduseră deja buzna afară și rămaseră uimiți nu la vederea spectacolului de lumini de pe cerul întunecat, ci la banca pe care prințul Velizar o îngrămădise pe Rhoda. Îi pironise încheieturile cu o mână deasupra capului, în timp ce cealaltă era adâncită sub fustele grele ale rochiei. Părul, odată aranjat frumos, era acum desfăcut și răvășit, iar pe gât i se vedeau două urme roșiatice, în aceeași nuanță cu ochii plânși. Și nici măcar nu era atât de aproape ca ceilalți ca să vadă acestea.

   Prințul mai rămase deasupra ei chiar și după ce fuseseră prinși în fapt. Sau, după zâmbetul șiret al Frejei, fuseseră prinși chiar la timp, în urma unui plan făcut intenționat de cei doi frați.

   — Dă-te jos de pe mine! strigă Rhoda, împingându-și podul palmelor în pieptul său.

   — Ce vrea să însemne asta? întrebă un bărbat printre dinți și, după hainele lui scumpe, Diavolul își dădu seama că acesta era regele din Arkavia.

   — Nimic de care să îți faci griji, tată. Ne distram și noi puțin, ca în zilele trecute.

   Prințul Lachlan își făcu loc printre oameni și vru să înainteze spre cei doi, însă regele Karstan îi blocă drumul cu o mână și îl privi de parcă i-ar fi spus să nu intervină. Rhoda îl îmbrânci pe Velizar și merse legănat până în dreptul lordului Peadar, care abia se sprijinea de cârje, cu o privire ce îi trăda rușinea, dar și regretul că fiica sa fusese văzută de atâtea persoane.

   — Tată, nu e ceea ce pare! Nu voiam să – nu am putut să mă împotrivesc, m-a forțat! Te rog, iartă-mă!

   Avaya apăru de nicăieri lângă el și privi scena încruntată.

   — De ce nu faci nimic? Ai putea opri circul, îi spuse nervoasă.

   — De ce aș face asta?

   I-ar fi putut trimite pe toți într-un somn profund doar printr-o pocnire a degetelor sau și-ar fi putut trimite fâșiile de întuneric printre ei pentru a-i speria, dar nu făcu niciuna dintre acestea, rămânând doar să privească în continuare curios problema în care fata se băgase. Îi era clar ca lumina zilei că ea spunea adevărul, însă ceilalți nu erau de aceeași părere, mai ales când la mijloc era un prinț, iar ea era o simplă țărăncuță.

   — Îndrăznești să-mi numești prințul mincinos? răcni un soldat din garda regală a Arkaviei.

   Rhoda nici nu avu timp să se întoarcă pentru a fi față în față cu bărbatul, pentru că acesta își folosi dosul palmei pentru a o plesni peste obraz, fără să îi pese că mănușa lui de zale era prea grea pentru a lovi astfel o fată. Îl auzi scâncind pe lordul Peadar când fiica lui căzu în genunchi și nu mai îndrăzni să-și ridice capul.

   Îi simți durerea de parcă el ar fi fost lovit și îi cunoscu prea bine lacrimile ce începură să îi curgă pe chipul acum neacoperit de mască, fiindcă și el plânsese la fel acum mult timp. Erau lacrimi de rușine, mai usturătoare decât orice.

   — Cine crezi că ești să îmi lovești copilul? se auzi o voce de femeie, iar Ekaterina Peadar se grăbi să ajungă spre fiica sa, însă o mână o prinse de cot și o ținu în loc. Era un bărbat ce purta însemnul consilierilor regali și privirea pe care i-o oferi dădu de înțeles că nu stătea în putința celor inferiori să intervină în disputele în care erau implicate capetele încoronate.

   Dintre toți oamenii care se strânseseră în jurul lor și priveau fie curioși, fie dezgustați, numai unul avu curajul să facă un pas în față și să îngenuncheze lângă Rhoda, trăgând-o cu un braț după umeri spre pieptul său. După hainele subțiri, părul lung și negru și pielea bronzată, îl recunoscu ca fiind prințul Valeq al Ținuturilor Calde, cel care o rugase să danseze în fața tuturor.

   Dar soldatul arkavian nu păru deloc impresionat de această mișcare și păru gata să o lovească iar pe Rhoda când văzu că prințesa Freja făcuse un semn scurt cu bărbia. Probabil nu ar fi lovit-o doar o singură dată, dar Diavolul se sătură să privească cum fata era făcută de rușine de față cu toți și nu se deranja să îi ia nimeni apărarea, nici măcar regele Karstan, care prețuia mai mult relația familială cu ceilalți suverani din moment ce acum copiii lor erau logodiți, așa că își scoase mănușile și le aruncă pe Avaya, apoi își scutură trandafirul din buzunar și îl transformă la loc în baston.

   — Atinge-o din nou și am să-ți rup mâna aia blestemată, îl amenință pe soldat cu o calmitate ce scoase câteva suspine și șușoteli din mulțime.

   Soldatul se întoarse spre el și îl privi plictisit.

   — Și cine ești tu, mă rog, să crezi că am să ascult de tine?

   — Nu cred că vrei să afli asta.

   Bărbatul pufni și îl ignoră, înfigându-și mâna în părul Rhodei în același timp în care îl auzi pe Aureus oftând.

   Îl văzu în colțul ochiului cum își scoate jobenul de nicăieri și și-l așază pe părul roșcat, apoi cum își scoate pachetul de cărți de tarot din buzunar.

   — S-a zis și cu balul, murmură dezamăgit.

   Prințul Valeq îl amenință pe soldat în același timp cu lordul Peadar, care strigă să-i lase fiica în pace dacă nu vrea să regrete, însă strânsoarea lui fu prea puternică și fata ajunse să îngenuncheze în fața lui, încercând în zadar să îi descleșteze pumnul.

   — Uite că am atins-o. Ce vei face acum? îl întărâtă soldatul.

   Diavolul oftă.

   — Ar trebui să mori în chinuri, dar nu am timp să te torturez acum.

   Își aruncă bastonul spre bărbat de parcă ar fi dat drumul unei săgeți rotitoare și capul acestuia se rostogoli pe pământ ca o minge. Oamenii suspinară și țipară șocați și zări groaza din ochii Rhodei, dar nu se preocupă prea mult de asta, căci acum celelalte gărzi din mai multe regate își îndreptară săbiile și arcurile spre el. Nu dădu nimeni ordinul de a ataca, dar o săgeată îi trecu pe lângă ureche și văzu cum câteva șuvițe căzură pe dalele de piatră.

   Un soldat se repezi cu sabia spre el, însă îi prinse tăișul în mână și, în ciuda sângelui care începu să curgă, o folosi fără nicio ezitare pentru a-l lovi pe naiv cu plăselele în moalele capului. Profitând de faptul că Aureus aruncase două cărți și acestea tăiaseră beregatele altor doi soldați, Diavolul se roti spre prințul Velizar, care nu avu timp să se dezmeticească pentru a se ascunde, îl prinse de ceafă și îl făcu să îngenuncheze în fața Rhodei, deși aceasta nu se ridicase însă.

   Văzând că îl are pe prinț captiv, toate arcurile și săgețile se coborâră când regele Arkaviei făcu un gest cu mâna.

   — Cât de mult au decăzut prinții, să ajungă să-și bată joc de o fată nevinovată!

   — N-am făcut nimic, tremură prințul ca un mielușel.

   — Chiar așa? pufni Diavolul. Ai face bine să îmi spui adevărul, muritorule. Îmi voi sacrifica din timp să te torturez, pe tine și pe draga ta surioară. Cine ar fi crezut că mintea aceea inocentă a ei ar fi capabilă să însceneze asta? Și tu, ca un prost, ai ascultat-o, crezând că vei reuși să scapi nepedepsit.

   Își ridică pentru o clipă privirea, doar ca să vadă ochii plini de lacrimi ai femeilor, gurile căscate, mâinile tremurânde și mândria din rânjetul lui Aureus. Miloje nu stătea departe de el și nu părea amuzat, ci doar își împreunase mâinile la piept și aștepta să vadă ce urmează să se întâmple.

   Nu îi dădu drumul cefei lui Velizar, ci îl strânse mai tare și îl împinse spre pământ.

   — Imploră, îi spuse autoritar.

   — Poftim? abia îi auzi șoapta plină de uimire.

   — Cere-i fetei iertare. Imploră pentru mila ei.

   Prințul nu avu curajul să-l privească pentru a vedea dacă glumește sau nu, însă își îndoi puțin spatele și își înclină capul. Diavolul îl lovi cu bastonul în coaste, făcându-l să tușească.

   — Ai cumva vreo crampă? Așa se închină servitorii în fața ta?

   Îl văzu cum înghite în sec, apoi prințul se aplecă până ajunse cu fruntea lipită de piatră și cu mâinile împreunate asemena unei rugăciuni. Abia îi înțelese cuvintele printre suspinele lui zgomotoase și îi porunci să vorbească mai tare, să-l audă toți.

   Îl fixă pe regele Arkaviei cu privirea, care era prea plin de repulsie ca să-și privească fiul, așa că pocni din degete pentru a-i atrage atenția. De îndată ce făcu contact vizual cu Diavolul, acesta rânji oarecum amuzat că ajunsese să țină suveranii la degetul mic.

   — Privește-ți odrasla cum imploră, Maiestate, îi zise batjocoritor. Să-ți aduci aminte cum a ajuns să se înjosească la fel ca slujitorii ce te spală pe picioare.

   Când îl lovi iar în coaste, prințul începu să bolborosească:

   — Te rog, lady Rhoda, te rog, iartă-mă!

   Mâinile prințului se îndreptară spre picioarele fetei și, oricât de satisfăcut ar fi trebuit să fie când îl văzu prinzându-i gleznele și lipindu-și fruntea de ele, ceva dinăuntrul lui începu să fiarbă și împunse capătul bastonului în obrazul pătat de lacrimi al bărbatului.

   — Nu îndrăzni să o atingi, îl amenință.

   Prințul îi dădu drumul, însă nu-și desprinse apoi fruntea de dalele de piatră.

   — Te implor să mă ierți, lady Rhoda! rosti iar. Îmi cer nespuse scuze pentru că te-am atras intenționat aici.

   Fata nu încetă nicio secundă să plângă, nici măcar când îl văzu pe prinț îngenuncheat la picioarele sale. Diavolul o privi pentru prima dată în ochi de când începuse tot acest bâlci și zări în ei mai multă suferință și rușine decât și-ar fi închipuit.

   — Îl ierți? îl întrebă.

   Rhoda nu stătu prea mult pe gânduri pentru a scutura din cap în semn de nu. Zâmbi mulțumit de răspuns.

   — Bun. Însă nu l-aș fi lăsat nepedepsit nici dacă ați fi cerut amândoi clemență.

   Îl prinse iar pe prinț de ceafă și îl ridică în picioare, întorcându-l cu fața spre toți soldații și supușii săi. Îl simți cum se chinuie să respire și să șoptească niște rugăminți banale, dar nu le luă în seamă. În schimb, își înfipse unghiile în carnea gâtului său și privi mulțumit cum rămase o clipă nemișcat, apoi ochii i se bulbucară și o spumă albă începu să îi curgă din colțurile gurii. Îi dădu drumul și îl lăsă să cadă ca o cârpă pe pământ, iar prințesa Freja începu să țipe ca din gură de șarpe când văzu trupul fratelui său cuprins de spasme.

   — Nu îți face griji, prințesă, îi zise cu un regret fals. Nu va muri, dar sunt curios cum veți pune pe tron o legumă.

   Prințesa îl privi cu ochii plini de lacrimi și de furie, dar nu îndrăzni să se miște.

   Diavolul se întoarse spre Rhoda, care îl privea șocată pe Velizar, tremurând mai rău ca înainte, și o prinse de cot, cu grijă să nu o atingă prea mult. Nu se deranjă să o ridice, s-ar fi prăbușit imediat după.

   — Haide, dragă. E timpul să te ducem acasă.

   Își plimbă ochii pe chipurile împietrite al prințului Lachlan și al regelui, apoi se opri asupra lordului Peadar, care își ținea la piept soția speriată. Se pare că sleicul își făcuse efectul, pentru că aceasta părea cât se poate de sănătoasă. Observă că Rhoda nu moștenise multe trăsături de la aceasta, în afară de ochii mari, căprui și de forma plină a buzelor.

   — O voi lua cu mine acum, îi spuse lordului. Va rămâne în Pădurea Roșie și o vei vedea iar când va veni timpul să fie luată. Ne-am înțeles?

   Bărbatul părea nesigur și își deschise gura de mai multe ori să vorbească, dar în final se mulțumi să rostească o mână de cuvinte:

   — Doar ai grijă de ea, te rog.

   Diavolul își înclină capul și o privi apoi pe Rhoda, nebăgând în seamă rugămințile Ekaterinei Peadar de a nu o lua, căci bărbatul ei o liniști de fiecare dată, spunându-i că e în siguranță cu el. Nu mai așteptă după ceilalți – puteau să se întoarcă prin intermediul Portalului, așa cum și veniseră. Tocmai ce se pregătea să-și invoce fâșiile de întuneric, când fata roșcată pe care o văzuse mai devreme se aruncă plângând la picioarele lui și Rhoda o prinse în brațe, umerii amândurora scuturându-se din cauza suspinelor.

   — Te rog, ia-mă cu tine! Nu mă lăsa aici. Mă va omorî, Rhoda!

   Un bărbat bătrân tocmai își dăduse seama cine era fata și începu să o strige cu diferite apelative deloc frumoase, gata să o înhațe de păr. Diavolul nu mai așteptă și se teleportă în cvartir, cu tot cu cele două. Nici nu îi dădu drumul bine Rhodei, că aceasta se aplecă și începu să vomite pe cizmele lui, așa cum mai făcuse o dată.

Replicile sună mai bine în engleză, mă jur:)) m-am chinuit să scriu capitolul ăsta, nu știu de ce am simțit că nu am imaginație, deși stiam ce trebuie să scriu 🤔