Bărbatul îl privi de parcă tocmai fusese întrerupt de un țânc murdar și, în loc să îi dea Rhodei drumul, parcă o strânse și mai tare, iar ea suspină.

   — Sunt destul de sigur că îți găsești alta cu care să dansezi, îi spuse el, iar Diavolul își ridică sfidător bărbia.

   — Și tu poți face la fel. Ia-ți odată mâinile de pe ea.

   În timp ce multe cupluri se învârteau în jurul lor ca niște titirezi, ei trei stăteau nemișcați și arătau ca niște statui în mijlocul războiului. Burtosul pufni în cele din urmă și o împinse pe Rhoda ca pe o cârpă în brațele lui. Dacă nu ar fi prins-o cu o mână după talie, ar fi căzut mai mult ca sigur; și așa îi simțea trupul tremurând ca o frunză.

   — Poți să o păstrezi, plescăi bărbatul, privindu-i cu scârbă pe amândoi. Și așa am auzit că îi plac numai prinții.

   Își simți furia crescându-i în capul pieptului și nu își putu da seama atunci dacă era doar al lui, sau și a Rhodei.

   — Atunci bine că niciunul dintre noi nu e un prinț, murmură.

   Bărbatul era genul de persoană căruia nu îi plăcea să nu aibă el ultimul cuvânt de spus într-o discuție, căci, deși dăduse să plece, se întoarse iar pe călcâie și îi aruncă un zâmbet batjocoritor.

   — Poate că tu ai noroc. Cică un vagabond s-a strecurat în camera ei mai devreme.

   Și cu asta, nesuferitul se făcu dispărut în mulțimea de dansatori. Avea norocul că melodia energică se schimbase într-una prea lentă ca să se miște de pe loc, iar cum Rhoda nu părea în stare să meargă, începu să se clatine în stânga și în dreapta, să nu atragă atenția. Fata îi ținea strâns redingota în pumni, de parcă ar fi fost gata să o sfâșie fără prea mari probleme. Își ascunsese fața în pieptul său, însă masca nu îi putea tăinui și lacrimile pe care le simțea intrându-i prin haine până la piele.

   I se păru prostesc cât de repede începu să plângă după ce bărbatul îi zisese câteva cuvinte nu tocmai frumoase. Nu era ea Lupoaica din Golful Lupilor, Frângătoarea de Inimi a regatului? Cât de patetic din partea ei să-și întindă mucii pe redingota pe care nu o mai purtase de secole!

   Dar apoi un junghi de vinovăție începu să-și facă apariția. Mama lui plângea des și plânsese și la ultimul bal dat în cinstea ei de dinainte să moară. O iubea nespus de mult, dar nici nu se deranjase să o întrebe de ce; nu voia ca tatăl lui să creadă că se înmoaie la vederea unor lacrimi.

   Nu voia ca Rhoda să plângă atunci. Era balul ei, un loc unde ar fi trebuit să râdă și să danseze, să se bucure de tinerețea pe care o avea. Se gândi la momentele în care și el bocea și își aduse aminte că mama lui obișnuia să îl gâdile de fiecare dată, ca să îl înveselească. Nu putea face același lucru cu fata. Dacă și ea se gâdila la fel de mult ca și el, oamenii ar fi crezut că fumase prea mult opiu, dacă ar fi izbucnit în râs. Și apoi, se îndoia că urma să simtă ceva prin toate acele straturi de material și de pietre prețioase care le ornamentau.

   Următoarea mișcare o făcu fără să se gândească și a doua oară. Rhoda își ridică tăcută privirea, ațintindu-l cu ochi mijiți, dar lipsiți de lacrimi și plini de interes.

   — Ce a fost asta?

   — La ce te referi? se făcu el că nu știe, privind peste umărul ei, spre bărbatul mascat de care își dădu seama că e prințul de ciocolată.

   — Ai făcut cumva ca un porc? și, după ce păru că își aduse aminte de avertizarea lui de a-i vorbi frumos, adăugă: lordul meu.

   — Cât de naivă să fii să crezi asta? Nu am făcut așa lucru.

   — Ba da, ai făcut, îl contrazise ea. Am simțit! Și a fost chiar în urechea mea.

   — Oameni zăpăciți, mormăi, strângându-și buzele într-o linie subțire.

   Nu își dădu seama dacă Rhoda îl auzise sau nu, dar aceasta parcă își aduse aminte unde era, căci o simți cum vrea să se retragă.

   — Eu... mulțumesc pentru ajutor. Deși nu aveam nevoie, spuse apoi mândră. Dacă mă scuzi.

   O trase înapoi când aceasta dădu să facă o plecăciune scurtă și o lipi de pieptul său, însă într-o manieră mult mai blândă decât a bărbatului ce o ținuse captivă. Rhoda suspină scurt, respirația ei caldă lovindu-se de gâtul lui ca o adiere de vară.

   — Unde crezi că pleci așa repede? Nu merit nici măcar un dans?

   Fata păru că se abține să-l lovească, cel puțin așa citea în ochii ei căprui. În cele din urmă își puse o mână pe umărul lui, iar pe cealaltă și-o așeză în palma sa. Diavolul își folosi mâna liberă pentru a-i șterge lacrimile ce nu i se uscaseră de pe obraji, apoi îi prinse talia și începu să imite mișcările celor din jurul lui, deși le știa prea bine. Făcu un pas în spate, Rhoda unul în față, apoi unul la stânga și invers, până când ajunseră să se rotească în sensul acelor de ceasornic.

   — Ce faci aici? își făcu ea curajul să-l întrebe.

   Și-ar fi dorit să îi îndese o cârpă în gură ca să o oprească din vorbit, căci se obișnuise cu liniștea, dar apoi se gândi că poate dorința lui inexistentă de a vorbi cu alții îl făcuse atât de ursuz, cum îi spusese odată Avaya. Și apoi, știa că nu ar fi putut să o țină pe fată în întuneric pentru totdeauna.

   — Am rămas singur în cvartir.

   Doar pentru o bătaie de inimă zări în ochii ei ceva ce semăna cu regretul. Ei, o muritoare, să îi pară rău că o creatură atât de puternică și de înfricoșătoare ca el rămăsese singur? Dacă asta nu era o slăbiciune, atunci ar fi numit-o prostie.

   Când o aplecă pe spate până părul aproape atinse podeaua de marmură, îi văzu nările dilatându-se, de parcă era un iepure.

   — Miroși a pepene galben, murmură ea dintr-o dată.

   Aproape o scăpă din brațe când o auzi, dar o prinse la loc înainte ca ea să scoată vreun sunet specific femeiesc.

   — Poftim? o întrebă, parcă vrând să se asigure că auzise bine.

   — Și... și a mosc. Și ambră, cred, adăugă, coborându-și capul ca să nu-i vadă roșeața din obraji. Dar nu sunt sigură, sunt prea scumpe ca să fie folosite de prea multe ori pe aici.

   Diavolul o privi curios, stăpânindu-și surprinderea. Că tot adusese vorba de asta, Rhoda nu mai mirosea acum a mărgăritar și a vanilie, ci a liliac sau crini și într-un fel se bucură de asta, căci Aureus duhnea veșnic a mărgăritar și sânge. Avayei îi plăcea să se scalde în mirosul libertății și al aerului curat, lady Dacia purta un iz de mentă, Zavian de pământ umed, căci îi plăcea să bântuie pământurile cvartirului, iar Cullen mirosea fără încetare a prăjituri. Și fata îi ghicise aromele, deși nu-și aduse aminte să se fi dat cu parfum, iar prima crezuse că dispăruse. Se întrebă dacă nu cumva descoperise o pasiune a ei.

   — Ai dreptate, admise el, iar fata își roti capul și își dădu seama că își arucuise sprâncenele, chiar dacă masca le acoperea. În Pădurea Roșie sunt câțiva moști de la care luăm aromele.

   — Serios? întrebă uimită, făcând mișcările de dans de parcă ar fi fost o nimica toată, în timp ce îl asculta. Cum se iau? Ce sunt moștii, de fapt? Am auzit de ei, dar nu i-am văzut niciodată.

   — Sunt un fel de căprioare fără coarne și cu canini mai lungi decât degetele mele. Numai masculul de mosc emite substanța, care e secretat de o glandă. E respingător în cantități mari, dar diluat ajunge să prindă tente florale.

   Își ridică mâna deasupra capului, lăsând-o pe Rhoda să facă o piruetă, dându-i impresia că e un vârtej de flăcări. Când se opri, își puse mâinile pe talia ei prea subțire și o ridică în aer. Fata făcu ochii mari și privi în jur – făcuse multe în viața lui, dar nu el inventase dansurile tarzivonilor. Când o trase iar la piept, își duse buzele în dreptul urechii ei și îi șopti:

   — De asemenea, masculul de mosc emite hormonii în perioada de împerechere pentru a atrage femelele.

   O văzu înghițind în sec.

   — Atunci mă voi asigura că stau departe de dumneata când ești în perioada de împerechere, lordul meu, îi spuse ea, apăsându-și degetele în umerii lui.

   Își simți maxilarul zvâcnind, iar Rhoda făcu ochii mari de spaimă, probabil așteptându-se să îi rupă iar un deget, dar se surprinse până și pe sine când începu să râdă, doar două bătăi de inimă, dar atât de lungi, un sunet pe care părea că nu îl mai auzise de o eternitate.

   Nu își putea aduce aminte când râsese ultima dată. Zâmbea uneori, deși forțat, dar nu mai hohotise cu adevărat de mult timp.

   Fata clipi surprinsă de mai multe ori.

   — Și ambra? schimbă ea subiectul. Am auzit că se ia din balene și nu cred că ai în lacul de după grădină vreuna pe care să o crești.

   — Un musafir de la cvartir își duce viața pe ape, vânând balene, pești și alte creaturi. Are norocul de a scăpa cu viață ca prin urechile acului când prinde vreun cașalot  din Marea Oaselor Rupte și îmi aduce ambră. E formată în intestinul lui și arată ca ceara. Miroase la fel de urât ca moscul când e proaspătă, de aceea trebuie lăsată câțiva ani înainte să fie prelucrată. Ambra e folosită și ca afrodiziac, pe lângă parfumuri.

   Bujori începură să înflorească și mai mult în obrajii Rhodei, făcând-o să își rotească în zadar capul în stânga și în dreapta. Când își alesese aromele pentru parfum, nu se gândise deloc la întrebuințările lor naturale, la faptul că animalele de la care se luau le foloseau pentru a-și atrage perechea. I se păruse că îi dau un aer elegant și serios în același timp și nu mai renunțase la ele.

   — Și pepenele? întrebă iar. Nu cred că bărbații se mânjesc cu pepeni galbeni pe față ca să atragă femei.

   Ar fi vrut să zâmbească și atunci, însă buzele i se transformară într-o strâmbătură pe care o simți hidoasă.

   — Mamei mele îi plăcea pepenele galben. Obișnuia să îi planteze și iarna în sera din spatele cvartirului – o încălzea uneori cu ajutorul unor melaki. Credeam că dispăruse până acum aroma.

   — Oh! făcu Rhoda, stânjeneala și regretul întipărindu-i-se pe chip. Îmi pare rău. Și mie îmi plac pepenii galbeni, dar în Tarzivona e prea frig și vara ca să fie plantați. Regele Karstan a spus că s-ar fi stricat pe drum dacă i-ar fi adus din alte regate.

   O fată cu părul rupt din întunericul nopții, îmbrăcată într-o rochie albastră cu mâneci până la coate și un guler fin de dantelă acoperită cu prea multe diamante își trase partenerul de dans spre ei, iar Rhoda se întoarse și rămase nemișcată, punându-și mâinile la piept.

   — Oh, uite peste cine am dat! râse fata. Dar știi să te faci de negăsit, nu glumă. De ce nu ai venit la mine după băi? Sunt sigură că ți-aș fi găsit o coroană care să se potrivească cu rochia asta minunată.

   Ultimele cuvinte fură rostite cu scârbă, însă Diavolul observă lăcomia și invidia din ochii ei verzi. Îi aduse aminte de lady Serafina și fără îndoială că aceasta era o altă copie ieftină a femeii. Simțurile lui ascuțite îi prinseră mirosul – nu cel prea dulce pentru gusturile lui – ci cel de aer aspru, de sânge magic. Cea din fața lui era o vadki și nu avea niciun tatuaj pe încheieturi ca să arate asta, așa cum se obișnuia să se facă.

   — Lasă-mă în pace, Freja, o auzi pe Rhoda mârâind.

   — Vai, dragă! De ce ești așa rea? Nu crezi că ar trebui să ne înțelegem mai bine, mai ales acum, când se prea poate să devenim cumnate? rânji această Freja, luându-și mâna ce ținea cotul bărbatului și se aplecă spre ea. Umblă vorba că Velizar ți-a venit de hac acum două nopți în grădină.

   — Pesemne că lumea adoră să spună minciuni despre mine.

   — Minciuni? Oh, drăguță, nu ai învățat până acum că pereții au urechi? Mai ai puțin timp de distracții, Rhoda.

   Bruneta o prinse pe Rhoda de încheietură și îi oferi un zâmbet fals, iar el văzu imediat dincolo de el. Îi dezlipi mâna de a fetei și o strânse până începu să scâncească, apoi simți cum aceasta încearcă să își întoarcă puterea asupra lui. Diavolul îi copie rânjetul și pufni disprețuitor, respingând magia ce încerca să îi fure respirația și aerul din sânge și, spre șocul Frejei, o întoarse spre ea. Melakii nu puteau fi răniți de propria putere – cel puțin nu până ajungeau pe mâna lui.

   — Cât de prostesc din partea ta să-ți folosești magia pentru scopuri atât de jalnice! o privi cu dispreț și pufni iar când ochii i se umplură de lacrimi, dar masca ei de flori le ascunse când începură să îi cadă pe obraji.

   Partenerul ei de dans își luase tălpășița de mult timp, dovedindu-și astfel lașitatea. Și cât de mult s-ar fi bucurat să o chinuie în continuare, dacă nu ar fi auzit-o pe Rhoda suspinând! Se uită peste umăr la ea: avea o mână în dreptul pieptului și chipul îi pălise, făcându-i până și machiajele ce îi colorau pielea inutile. Nu mai era vorba de nicio magie melaki acolo, era ceva natural și știa prea bine cum era să te sufoci, să nu mai prinzi aerul ce trecea pe lângă tine.

   Îi întoarse spatele Frejei fără să îi mai arunce vreo privire și o luă pe Rhoda de mână, trăgând-o ușor spre ieșire. Îl zări pe Aureus în dreptul unei mese, având gura și mâinile pline cu prăjituri. Acesta îl observă la rândul lui și, după ce își plimbă privirea asupra lui și asupra fetei, îi făcu ștrengar cu ochiul.

   Pe hol erau prea multe cupluri ce se plimbau anapoda, chicotind și grăbindu-se să ajungă în dreptul ușilor – mereu se eliberau camere pentru ca petrecerea să se mute din sala de dans în pat. Cei doi soldați din dreptul ușilor îi ignorară când ieșiră din castel. Noaptea era răcoroasă și părea că urmează să plouă în orice secundă, dar tot o trase pe Rhoda spre scările spiralate de marmură. Îi auzea tocurile cum se loveau de ele și scâncetele ei înfundate; de câteva ori fu nevoit să o salte de subraț ca să nu se prăpădească pe jos.

   Luă poteca spre grădina frumos aranjată și se opri în dreptul unei fântâni arteziene, departe de fetele ce se plimbau sub clar de lună. Rhoda icni când acesta o întoarse și o aplecă peste fântână, forțând-o să îi prindă marginile în mâini.

   — Ce faci? întrebă dintr-o răsuflare, speriată când îi desfăcu șnururile ce îi strângeau corsetul.

   — Ar fi păcat să mori sufocată de ziua ta, nu crezi? surâse el zeflemitor.

   Pieptarul aproape îi căzu când se slăbiră legăturile și fata abia avu timp să-și ducă mâna ca să-l țină în loc. Îi zări pe spate doar o umbră a cicatricilor pe care le avea și se crispă o bătaie de inimă. Lady Dacia era iscoada lui cea mai bună, însă nu îi spusese deloc că avea urmele ghearelor lupului și acolo când o ajutase să se spele. Erau mari și lungi, coborând sub materialul fustei, arătând ca niște șanțuri albe. Ce făcuse fata asta să ajungă în halul acesta și cum de scăpase cu viață? Îi trecură prin minte o mie de idei, dar le împinse departe pe toate.

   — Pot să le leg singură, îi întrerupse ea șirul gândurilor. Ar trebui să pleci, milord. Nu ar fi bine să ne vadă cineva astfel, îmi ajunge câte se vorbesc despre mine.

   Vocea ei coborî până ajunse la nivelul unei șoapte, însă o auzi perfect. Nu intervenise până acum când i se vorbise despre așa-zisele aventuri pe care le avea, dar acum, că fuseseră menționate din nou, abia se stăpâni să-și ascundă usturimea ciudată din capul pieptului. Își dăduse seama încă de când îi atacaseră în pădurice că nu își privea prințul cu aceeași afecțiune pe care un om normal o arată suveranului său, dar numai gândul că aceștia împărțiseră un pat îl făcu să tragă prea tare de șnururi.

   Rhoda gemu scurt, aerul oprindu-i-se în plămâni. Mănușile albe i se încrețiră pe marginea de piatră a consctrucției și îi simți genunchii tremurând. Nu își ceru scuze – numai mama sa îi auzise vreodată părerile de rău și nu le mai rostise pentru nimeni de atunci, cu toate că le exprimase prin încercările lui de a repara tot ce făcuse. Dar geamătul acela... își dori să îi strângă corsetul și mai mult ca să îl audă iar. Așa icnea când prințul de ciocolată se mișca de fiecare dată în ea?

   Cu câți bărbați mai fusese înainte?

   Își strânse dezgustat buzele la auzul propriilor gânduri. Femeia din fața lui nu era a sa. Își cunoștea prea bine puterile și știa șiretlicurile pădurii la fel de bine cum știa că nu mulți urmau să scape de acolo, dar unul tot va trebui să ajungă la cvartir cu viață și acela urma să îi fie soț Rhodei. Asta fusese înțelegerea, asta văzuseră noc'mora în vise și premonițiile nu puteau fi împiedicate, chiar dacă cele trei Narecznice, zânele acelea hidoase, cu pielea albă și zbârcită și găuri negre în loc de ochi, care preziceau pe rând moartea, bolile și necazurile și momentele frumoase ale vieții, i se arătaseră și lui acum mult timp, când crezuse că nu mai era speranță. Numai mama și copilul le vedeau în momentul nașterii, dar veniseră la el și, în timp ce învârteau pe degetele lipsite de piele și de carne un fir roșu de ață cu care țesau viața unei persoane, îi spuseseră că mai avea să aștepte două veacuri după ea.

   Trăise deja patru, însă acelea nu fuseseră la fel de lungi și de chinuitoare ca celelalte două pe care le dusese în continuare până în momentul de față. Și, acum, având-o în brațe după atât de mult timp, nu își dori decât să dispară și să revină totul la normal.

   Era imposibil ca o muritoare atât de naivă și de copilăroasă să fie legată de el, o creatură a întunericului, un bărbat care avea în sânge mai multă putere decât toate regatele din Cerus la un loc, mai multă magie decât vrăjitoarele de dinaintea lui pe care le văzuse arzând pe rug sau decapitate chiar la picioarele sale.

   Iar ea nu avea nimic.

   Din fericire pentru Rhoda și poate din păcate pentru el, o fată cu păr roșcat veni în fugă spre locul unde se aflau, făcându-l să dea drumul fundei pe care o făcuse cu șnururile buclucașe.

   — Aici erai! spuse ea, aplecându-se să-și recapete respirația. Oh, adăugă apoi, văzându-l pe Diavol și fluturându-și rușinată genele. Sper că nu am întrerupt nimic important.

   — Nu! se grăbi Rhoda să-i răspundă.

   — Minunat! Haide, începe dansul fetelor.

   Diavolul le urmări cum dispar printre copacii ce își pierdeau frunzele și oftă. Un foșnet se auzi din spatele lui, dar nu se întoarse, căci știa deja cine se decisese să nu-l lase singur în liniștea lui.

   — Ea e, nu-i așa? întrebă Tabor, rânjind de parcă tocmai îl văzuse umilit. A venit timpul să ne distrăm, în sfârșit.

Nu știu când voi posta următoarea parte, așa că nu voi mai face niciun joculeț momentan. Cu toate astea, mi-ar plăcea să comentați mereu despre poveste, și nu numai atunci când se oferă vreun premiu pentru păreri.
PurpleOwel drăguțe idei, la fel ca celelalte. Spune-mi care să-ți fie premiul 😁