R H O D A

   Rhoda abia auzi ușa deschizându-se și izbindu-se în celălalt capăt al încăperii, căci sunetul apei fierbinți care curgea neîncetat în bazinul aproape plin fusese tot ce îi captară urechile în ultima oră. Apoi auzi cum lipăie pașii Tijei pe marmura de culoarea cuarțului și nu dură mult până aceasta scoase un țipăt și începu să înjure.

   Se prea poate să fi stropit peste tot în încercările ei de a învăța să înoate. Măcar putea să își țină mult timp respirația sub apă.

   — Încă ești aici? scheună Tija oripilată, de îndată ce o zări printre aburi. Ieși odată, trebuie să începem să te pregătim.

   — De ce atâta grabă? Nici nu a apus soarele.

   Își ridică mâna și aruncă spre ea câțiva stropi. Fu privită cu ochi mijiți și un chip de piatră. Abia o secundă mai târziu îi văzu fruntea, acolo unde o vânătaie roșie se întindea spre linia părului.

   — Ce ți s-a întamplat? o întrebă curioasă.

   — Numai proști și animale au adus regii ăia! Croitorul din Arkavia a făcut circ cu bunica și cu celelalte. A insistat că rochia Frejei necesită unele retușări și că trebuie să eliberăm croitoria. Auzi la el, cine s-o crede? Îți dai seama că bunica nu a vrut și nu a mai durat mult până să zboare papiote și ace prin aer. Burtosul ăla s-a împiedicat și s-a ținut de perdele. Nici nu am avut timp să mă feresc, că mi-a și căzut draperia în cap.

   Ar fi vrut să o consoleze și să îi spună că o să-l facă să plătească pe croitor, însă abia își putu ține buzele drepte. Și-ar fi dorit să vadă cum o lovise draperia, la fel de mult cum voia să vadă și bătaia ce se iscase.

   — De ce râzi? se arătă servitoarea îmbufnată. Știi cât de tare doare? Oricum, ieși mai repede din apă. Începe să se adune lume în sala balului și tu nici nu ți-ai uscat părul!

   — Gata, gata...

   Îi amorțiseră picioarele la cât de mult stătuse nemișcată în ultimul timp, iar buricele degetelor îi arătau ca niște stafide stricate. Tija îi întinse un prosop, cu care se șterse în așa mod încât să nu îi vadă spatele. Zărise o parte din cicatrici, însă tot nu se simțea bine atunci când era atât de expusă. Ținu apoi un halat gros pentru ea și o conduse spre ieșire.

   — Nu i-am văzut rochia prințesei, dar am auzit o slujnică de-a sa că ar fi verde. Nici nu ai idee cât de bine sunt protejate secretele despre îmbrăcăminte la baluri. Zici că ar fi cine știe ce minunăție. Și-a trimis câteva fete în croitorie cu diverse pretexte, doar ca să afle cum e a ta. Aș fi crezut-o în stare să o distrugă.

   Rhoda strâmbă din nas și se întrebă pentru o secundă dacă era cineva care știa că Freja e un melaki. Poate că erau asociați uneori cu vrăjitorii și magie neagră, dar în unele țări erau respectați, mai ales cei din familiile regale. Oare Lachlan avea idee? Dacă reușise să îi oprească respirația, nu putea să îi facă și lui la fel? Cât de naivă fusese! Trebuia să îi fi spus totul prințului atunci când a avut ocazia.

   Holul ce ducea spre băi era gol, dar se auzeau râsete și chiote după ușa piscinelor destinate bărbaților. Tija o privi pe sub sprâncene și se opri în loc. Și-ar fi dorit ca și femeile să se distreze așa ca ei și să nu se dușmănească din orice lucru minor, însă probabil nu avea să vadă așa ceva.

   Aproape că se îngrămădiră să intre înapoi în camera plină cu aburi când se deschise ușa alăturată. Un bărbat înalt, cu părul ud și răvășit, ce avea doar un prosop la șolduri și un piept ce părea de piatră ieși din baie, oprindu-se în prag ca să le privească. Rhoda îl recunoscu drept lordul Pădurii de Bumbac, așa cum îi spusese Karavin, iar acum, când era la doar câțiva pași distanță, își dădu seama că ochii lui aveau culoarea cuarțului.

   — Doamnelor, zise acesta, înclinându-și capul cu un zâmbet poznaș. Vreți să vă alăturați nouă?

   O auzi pe Tija incnind și invocând numele unor zei și, când se întoarse spre ea, îi văzu obrajii mai roșii decât părul scurt, mai roșii chiar și decât vânătaia de pe frunte.

   — O, nu, milord! se grăbi ea să îi spună. Femeile nu au voie acolo.

   Bărbatul surâse amuzat și se sprijini cu umărul de perete.

   — Chiar așa? Și cine ți-a spus asta?

   Tija nu găsi un răspuns multă vreme, așa că Rhoda se mulțumi să-i zâmbească și să o tragă de mână.

   — Mulțumim pentru invitație, lordul nostru, însă trebuie să ne pregătim pentru bal, îi aruncă peste umăr.

   Oftară amândouă după ce închise ușa în urma lor și rămaseră nemișcate o secundă.

   — Cred că m-am îndrăgostit, șopti roșcata, punându-și mâna în dreptul inimii.

   — Era frumos, nu-i așa?

   — Da... nu, nu de el, adăugă rapid.

   Se uită confuză la ea, dar apoi, urmărindu-i privirea pierdută, își dădu seama că ochii prietenei sale erau fixați pe un alt bărbat. Probabil ieșise și acesta din piscină, pentru că acum se ținea cu mâinile de un prosop aruncat peste umeri și mergea parcă dansând leneș pe holul luminat de torțe. Însă nu asta o făcu și pe ea curioasă, ci părul ce îi mângâia tâmplele, într-o nuanță închisă de azur. Ar fi trebuit să i se pară ciudat acest lucru, dar arăta de parcă ar fi fost inventată pentru el culoarea. Și, când se întoarse să îi dea prosopul unei servitoare ce trecuse pe lângă el, îi zări și ochii căprui și aluna din colțul unuia dintre ei.

   — Ei, ăsta da bărbat frumos, se trezi că admite, urmărindu-l cum dispare printre trupurile slujitorilor agitați.

   Tija își lipi spatele de perete.

   — Cred că mă îmbolnăvesc, Rhoda.

   — La ce vă holbați voi două?

   Se roti pe călcâie să o vadă pe Freja stând în spatele lor cu două servitoare ce o flancau pe de o parte și de alta. După felul în care își prinsese părul în vârful capului, își dădu seama că aceasta se îndrepta spre băi. Când văzu că nu îi răspunde niciuna dintre ele, își îndreptă privirea spre capătul holului, chiar când bărbatul misterios se făcu dispărut de tot.

   — Ah, Miloje! pufni plictisită, dar Rhoda zări felul cum i se îngustară ochii. Nu vă mai uitați după bărbați pe care nu îi puteți avea, servitoarelor.

   Ignoră remarcă și ridică bărbia spre ea.

   — Îl cunoști?

   — Nu e persoană de aici pe care să nu o cunosc. O regină trebuie să știe totul despre oricine; n-ai idee când o să-ți trebuiască un secret drept armă. Și știu că Miloje e prea afemeiat ca să facă pe cavalerul în armură strălucitoare și cal alb cu voi. În cel mai bun caz, poate vă aruncă alături de celelalte.

   — Și știi asta din experiență, să înțeleg.

   Rhodei îi scăpară cuvintele înainte să le poată înțelege cu adevărat. Ochii periculos de mari ai Frejei aproape că îi săriră din orbite și își ridică palma deasupra capului, mai mult ca sigur ca să o plesnească. Dar apoi se auzi un miorlăit, iar prințesa împietri, de parcă ar fi stat față în față cu o gorgonă. Își privi speriate slujitoarele peste umăr.

   — Aia e o pisică?

   — Așa credem, Alteță, îi răspunseră la unison.

   — Și ce mai așteptați? Prindeți-o! Goniți-o, să nu o văd în fața ochilor!

   Profitând de isteria ei, Rhoda o îmbrânci pe Tija și se făcură nevăzute înainte ca una dintre cele trei să le observe lipsa. Cotiră spre holurile servitorilor pentru a nu fi văzută de prea mulți oameni doar în halat de baie și aproape țipă când auzi un bărbat întrebând unde era lupoaica lui. Tija începu să râdă când îi văzu fața crispată de îndată ce își dădu seama că era prințul Valeq. Nu mai avea de gând să danseze sau să mai schimbe vreun cuvânt cu el vreodată.

   Dar, când intrară în dormitorul ei din castel, chirăitul Tijei se auzi atât de tare, încât Rhoda se sperie și țipă și ea, iar apoi încă un zbierăt mai puternic răsună și în curând țipau toți trei. Malkiel aproape scăpă din mâini prăjitura pe care o ținea, dar o prinse la timp și se mânji cu ea pe tunica ruptă în coate pe care o purta.

   — Ce, în numele sfinților, cauți tu aici? îl întrebă roșcata.

   — Cine focul iadului te-a învățat să urli așa? întrebă la rândul lui.

   Rhoda izbi ușa în urma ei și îi zâmbi unei servitoare ca să îi dea de înțeles că nu era în pericol. Cei doi roșcați se priveau acum de parcă urmau să se ia la bătaie în următoarea clipă – i-ar fi crezut frați, dacă nu le-ar fi știut amândurora trecutul atât de bine.

   — Cum te-ai furișat aici? Ai idee ce ai fi pățit dacă te-ar fi văzut cineva?

   — Mă simt dezamăgit când îmi subestimezi calitățile, Rhoda. Eu... am furat asta de la o brutărie, dar bănuiesc că nu mai e bună acum.

   Privea atât de trist prăjitura, încât Rhodei i se făcu milă de el și aproape îi lăcrimară ochii. Crezuse că Malkiel nu mai voia să îi vorbească, dar aici era; prietenul ei din copilărie nu o uitase.

   — Ce tot vorbești? spuse, pășind spre el. Prăjitura cu lămâie și mac e bună în orice situație. Chiar aveam nevoie să mănânc ceva dulce, simt cum mă roade stomacul.

   Îi luă prăjitura în formă de pită rotundă și sări în mijlocul patului, bătând cu mâna în saltea pentru ca cei doi să se așeze. Făcură un schimb scurt de priviri, dar apoi își luară locurile și chicotiră când Rhoda rupse din delicatesă și le dădu fiecăruia câte o bucată mare, începând să le mânânce cu mâinile goale.

   — Aproape am uitat ce gust bun are, mormăi cu gura plină. După pâine fără sare și terci, aș mânca și prune stricate.

   — Ce te-ai face fără mine? rânji Malkiel. Știu că nu e ziua ta încă, dar... la mulți ani!

   — Da, clătină Tija din cap. La mulți ani, Rhoda!

   — Sper să mănânci tortul de la nunta ta cu noi.

   — Sigur că da. Veți fi invitații mei speciali.

   Ar fi vrut să zâmbească până la urechi cu adevărat, însă nu putu să nu se simtă supărată. Avea impresia că aceea era o prăjitură de rămas bun, și nicidecum una pentru a sărbători ziua ei. Și chiar așa era. Cine știe unde urma să ajungă după balul acesta? Își dădu seama că Molozvika nu mai urma să fie satul ei în care să se întoarcă cu dragă inimă. Cine știe când avea să fie următoarea dată când o să pună piciorul pe pământul pe care crescuse? Voia să trăiască la nesfârșit acest moment alături de prietenii ei cu care se bălăcea în râu în fiecare vară, cu care fura fructe de pe tarabe și cu care se holba la oamenii îmbrăcați în haine scumpe care se duceau la castel.

   Dar, cum se pare că aceea era ziua surprizelor ce nu mai încetau să apară, momentul fu spulberat de ușa ce se izbi de perete și aproape ieși din balamale. Tija țipă iar și se aruncă de pe pat pe podea într-o plecăciune ce mai mult ca sigur îi rupsese coloana, iar Malkiel rămase încremenit cu mâinile și tunica plină de crema de lămâie și cu ochii holbați.

   Lachlan stătea în prag cu sabia scoasă din teacă, având în spatele său pe bărbatul cu părul albăstrui, ce ținea în mâini un vârtej de foc, un soldat din garda regală și pe prințul Velizar, ce îi privea acum zâmbind. Și toți aveau părul ud și busturile goale – măcar apucaseră să își îmbrace pantalonii.

   — Cine ești tu? îl întrebă Lachlan pe Malkiel.

   Dar acesta nu mai avu timp să răspundă, că fu săltat din pat de soldatul care îl ținea acum de ceafă, ca pe un câine. Rhoda înghiți restul de prăjitură și se duse în dreptul lui.

   — E prietenul meu. Dă-i drumul.

   — O servitoare a venit la noi fugind, spunând că te-a auzit pe tine și pe ea țipând. Cum să îmi ceri să îl eliberez? mârâi prințul.

   — A venit doar să îmi aducă un cadou de ziua mea, Lachlan. Dă-i odată drumul.

   Soldatul o privi țintă, apoi se întoarse spre prinț și, în cele din urmă, eliberă ceafa roșcatului, care aproape se prăbuși pe podea. Rhoda se grăbi să îl ajute și îl trase de cot.

   — Ce mai stați acolo? țipă ea spre cei patru. Ieșiți odată! Nici măcar acum nu îmi oferiți intimitate?

   Auzind ultimul cuvânt, bărbații o analizară în același timp din cap și până-n picioare și își dori să-și fi schimbat măcar halatul. Când își drese glasul, Lachlan se dădu din pragul ușii și îi făcu semn cu bărbia lui Malkiel spre ea.

   — Dă-l afară. Nu se cuvine să ai un bărbat în dormitor acum.

   — Tu vorbești?

   Oftând, se întoarse spre roșcat, dar acesta clătină din cap, semn că nu era nevoie să se obosească. Se aplecă spre ea și o luă în brațe, fără să își dea seama că îi pătă halatul cu cremă.

   — Nu e nevoie să mă dați afară, o să plec singur. Sper să te distrezi, Rhoda. Și să ne mai vedem.

   Încercă să își ascundă lacrimile în materialul tunicii sale, dar fără reușită. Aproape începu să hohotească atunci când îl văzu dispărând pe ușă. Cei patru bărbați se cutremurară când se încruntă spre ei și se întoarseră pe călcâie, gata să plece din calea furiei sale.

   Cu coada ochiului, o văzu pe Tija holbându-se la abdomenul gol al acelui Miloje, lăsat la vedere de vesta neîncheiată la nasturi. Când ușa abia se închise, stând mai mult să cadă, începură amândouă să vorbească despre abilitatea bărbatului misterios, care era un melaki, un ogienski.

   — Nu e de mirare că înfierbântează toate femeile, murmură Tija visătoare.

       ***

   — Ești sigură că nu vrei să chem altă servitoare? Nu mă pricep să-ți aranjez părul, îi spuse o oră mai târziu.

   Tija plescăi din buze și își dădu ochii peste cap.

   — Doar aranajează-l acolo ca să nu pară scurt și taci. De restul mă ocup eu.

   Pufni amuzată și continuă să-și plimbe mâinile prin părul ei mătăsos. Durase mai mult decât crezuse inițial ca să se îmbrace în rochia aceea care o sufoca și să-și pună bijuteriile și mănușile, iar coafura nu fusese nici ea ușor de făcut. Nu știuse că Tija se pricepea atât de bine, și la machiaj, pe lângă asta, iar când se privise în oglindă, aproape că nu se recunoscuse. Părul ei nisipiu închis era acum un amalgam de bucle ce îi mângâiau chipul și gâtul, ieșite din cocul lejer prins cu agrafe de aur de la baza cefei. Folosise farduri cât mai naturale, căci masca urma să îi acopere chipul majoritatea timpului. Era stacojie, la fel ca și rochia, coborând grațios în partea dreaptă până în dreptul maxilarului, cât să îi acopere cicatricea, iar pe margini avea diverse ornamente fine, negre și bătute cu pietricele sclipitoare. În spațiul de deasupra ochilor se afla o piatră mare, din care porneau două pene ce se ridicau până deasupra capului. Acestea, alături de rujul sângeriu cu care Tija insistase să îi picteze buzele, o făceau să pară cu totul altă persoană.

   În ceea ce îi privește prietena, aceasta refuzase vehement să poarte o mască scurtă, optând în schimb pentru una ce îi acoperea toată fața, făcând-o astfel și mai misterioasă. Încă era speriată de faptul că cineva urma să își dea seama că se afla o servitoare printre ei, iar Rhoda nu știa cum să o mai liniștească.

   O privi în oglindă. Rochia ei avea și guler și mănuși de dantelă, iar în rest materialul fin de culoarea cernelii cobora în valuri până la podea, fiind cusute pe alocuri flori de un roz prăfuit. Era frumoasă și nici măcar nu realiza asta. Păcat că blestemul familiei sale o ajunsese din urmă, căci astfel de fată nu ar fi trebuit să sufere alături de un boșorog și să fie batjocorită de doi nemernici. Nu avea idee cât de mult o respecta Rhoda pentru tăria ei de caracter, căci ea cu siguranță nu și-ar mai fi revenit vreodată dacă i s-ar fi întâmplat așa ceva.

   Îi prinse părul deja scurt într-un coculeț lejer, așa cum îi făcuse și ea, și așteptă un răspuns. Tija clătină din cap afirmativ și începu să scormonească prin cutiile de farduri de pe lavoar.

   Rhoda se îndepărtă de ea și se așeză la fereastră, de unde putea vedea destul de clar trăsurile care se îngrămădeau să își ducă stăpânii până la intrare. Pe scări fusese pus un covor lung și roșu, care șerpuia pe poteca împrejmuită de flori și copaci ornamentali. Aveau noroc că era un bal mascat, pentru că nu se strigau numele și nu mai era nevoită să inventeze un statut pentru Tija. Și nici pe ea nu trebuia să o plimbe regele prin mulțime și să îi facă cunoștință cu pețitorii.

   Un fâlfâit de aripi o făcu să deschidă fereastra și se aplecă peste pervaz. Bufnița albă era acolo, privind-o printre clipiri cu ochii mari și galbeni. Își aduse aminte de vorbele bătrânei din cvartir, că Avaya se transforma la loc în om odată cu apariția primei stele. Privi cerul – era prea senin, doar câțiva nori jucăuși plimbându-se de colo până colo într-un dans molcom. Asta însemna că Avaya urma să se transforme acolo, poate chiar să participe la bal?

   Bufnița cârâi, parcă citindu-i gândurile, și se trezi că îi zâmbește și o mângâie pe cap.

   — Sunt gata! chițăi Tija, făcând-o să se întoarcă spre ea.

   — Ești de nerecunoscut!

   — Și tu la fel. Haide, cred că am întârziat destul! Să-i privim pe bogătașii ăștia cum se distrează.

   Două umbre le așteptau la ușa ce aproape se prăbuși pe ele. Primul care le privi peste umăr fu un bărbat îmbrăcat în haine negre, brodate cu fire de aur și cu o mască de culoarea argintului, care parcă se hrănea din nuanța ochilor lui. Îi recunoscu și părul șaten cenușiu – era Tabor, lordul Pădurii de Bumbac.

   Celălalt, în schimb, care stătea în partea stângă a ușii, purta un fel de uniformă militară de un albastru aproape negru, pe al cărei umăr era prinsă cu o broșă o semipelerină ce avea cusute cu fire aurii două săbii încrucișate. Masca lui era simplă și neagră, iar părul azuriu îi era dat pe spate. Acel bărbat pe care Freja îl numise afemeiat: Miloje.

   I-ar fi recunoscut pe aceștia oriunde, chiar și într-o mulțime de mii de oameni.

   — Milord, ziseră cele două, înclinându-și capul. Ce faceți aici?

   — Regele Karstan m-a trimis ca să te însoțesc, îi răspunse Tabor. Și, apoi, mutându-și privirea spre Tija: ce bine că mi-am chemat prietenul să îmi țină de urât cât timp te așteptam! Acum aveți bărbat la braț amândouă.

   Miloje își întinse cotul spre Tija și nu-și putu da seama dacă o recunoscu de mai devreme, dar realiză că fata era roșie de emoții în obraji, iar masca îi ascundea totul. Și cum își aleseseră haine de aceeași culoare! I se păru amuzant și șocant în același timp. Se prinse de brațul lui Tabor și aceștia începură să meargă ușor și elegant spre sala balului.

   Muzica începu să se audă imediat ce trecură colțul, acordurile de balalaică și de vioară făcându-i chiar și pe servitorii cu brațele pline să fugă în pași de dans. Tija o lovi în coaste cu cotul când ajunseră în dreptul celor două uși de lemn, păzite de doi soldați plictisiți. O privi în ochi și zări acolo toate gândurile pe care nu le putea glăsui: Stau la brațul unui lord. Eu, o servitoare! E atât de atrăgător, încât simt cum o să leșin.

   Rhoda îi oferi un zâmbet amuzat și își întoarse capul spre mulțimea de rochii, de costume și de măști, unele mai elegante ca altele. Era o aglomerație de culori și de sclipiri, un mușuroi întreg de oameni. Dacă Tija îi spusese că nu îi putea cuprinde pe toți cu privirea când îi urmărise din bucătărie, ea credea că întreg castelul nu ar fi putut să îi țină pe toți la un loc.

   Își simți mâinile începând să tremure de emoții. Balul acesta era al ei. Regele i-l oferise cadou de ziua ei. Erau invitații ei. Mai mult sau mai puțin.

   Cei doi însoțitori se despărțiră de ele în capătul scărilor și tot Tabor fu cel care le spuse că speră să se mai întâlnească. Și-ar fi dorit să îi audă vocea lui Miloje, mai mult de dragul Tijei. Prinse balustrada de marmură între mâini. Își găsi cu ușurință tatăl, căci era singurul bărbat cu un picior, stând la masa regelui. Lady Ekaterina nu fu nici ea ascunsă bine, căci o recunoscu după masca de flori pe care și-o alesese cu o zi în urmă și după cascada de păr auriu. Vorbea cu văduva unui soldat ce fusese foarte bun prieten cu lordul Peadar.

   — E aici! îi simți tremurul Tijei.

   — Cine?

   — Logodnicul meu. Baronul Novikov.

   Rhoda se uită spre locul unde era fixată privirea roșcatei. Fu confuză la început, dar apoi văzu bărbatul bătrân, prea cocoșat pentru un om din înalta societate, cu pielea zbârcită pe față și cu buza de jos atârnându-i într-un mod ciudat. Lacrimile amenințară să-i înțepe ochii și le-ar fi lăsat să cadă, dacă nu i s-ar fi stricat machiajul.

   — Poate că o să bea prea mult în seara asta și o să moară. Nu pare chiar atât de viu.

   Tija nu râse de data aceasta, dar și ea vorbise cât se poate de serios.

   — Poate că e orb și nu o să-și dea seama cine sunt. Unde a dispărut frumosul ăla? întrebă apoi, revenind la sarcasmul ei obișnuit. Dacă nu sunt deja însărcinată, aș putea să-i car copiii lui, și nu pe ai moșneagului ăla. Îți dai seama ce frumoși ar ieși?

   Rhoda pufni, scuturându-și capul.

   — Aș fi foarte geloasă pe ei și pe tine. Dar destul cu discuțiile despre soți bătrâni și boraci care o să ne lase ca niște babe după ce îi naștem! Hai să ne distrăm cu bogătașii aceștia, îi copie cuvintele și o trase în josul scărilor.

   Un ospătar întinse spre ele o tavă după care luară câte un pahar de șampanie și le ciocniră înainte să le bea conținutul. În dreapta scărilor spiralate era o masă plină vârf cu fel și fel de cutii de cadouri și abia se abținu să fugă spre ele și să le deschidă pe toate. Trebuia să rămână o necunoscută, să fie doar o simplă fată venită la un bal pompos, și nu Rhoda Peadar, o femeie începând cu miezul nopții, un chip cicatrizat și o inimă ce fusese frântă.

   — E un glob de cristal în cutia neagră cu buline, auzi o voce din spatele ei.

   Tija se încruntă când Avaya veni în dreptul lor și își trecu mâna peste umerii Rhodei. Părul ei creț cădea liber pe spate, iar trăsăturile fine îi erau ascunse sub o mască ce semăna cu un fluture. Rochia ei era simplă și nu avea nicio crinolină, ci era un simplu material de culoarea alunei, cu mâneci până la coate și cu umeri goi, având câteva lanțuri aurite prin unele locuri. Cu toate acestea, arăta superb.

   — E și Aureus aici? o întrebă curioasă, în loc să o salute.

   — Cine e Aureus? făcu Tija, privindu-le pe amândouă pe rând.

   Însă Avaya nu răspunse niciuneia dintre ele, ci își plimbă privirea pe oamenii care treceau prin fața ei, apoi îi dădu drumul și se luă după un bărbat cu care făcu contact vizual.

   — O să te caut după miezul nopții să îți urez la mulți ani, scumpo! strigă înainte să se piardă în mulțime.

   Rhoda rămase cu gura căscată. Avaya era aici pentru că putea să zboare sub forma ei de bufniță atâtea leghe, dar și Aureus și Zavian folosiseră Portalul ca să ajungă în alte locuri. Și cum nu primise un răspuns nici negativ, nici afirmativ, era posibil ca cei doi să se afle acolo? Să fie și... el?

   — M-ai auzit, Rhoda?

   Își întoarse brusc capul spre Tija. Vru să o roage să repete ce spusese, însă își dădu seama când îi văzu mâna împreunată cu a unui lord. Fusese invitată la dans. Zâmbi și îi făcu ușor cu ochiul, întorcându-i spatele ca să analizeze mulțimea.

   Nu îi cunoștea pe mulți dintre ei. Unii bărbați aveau insigne și lanțuri de aur agățate de buzunare sau de epoleți, alții aveau haine simple, dar pesemne că erau scumpe și croite cu atenție. Femeile purtau măști pline de sclipici și de pietre prețioase, chicotind la brațul domnilor ce le plimbau în timp ce le povesteau cine știe ce fel de întâmplări.

   Era de parcă nu ar fi fost la zile sau săptămâni depărtare de a începe războiul cu Vodsk. Rhoda fusese în recunoaștere cu regimentul și văzuse o parte din armata țării. Erau bine echipați și înarmați și aveau alte tactici de luptă decât ale lor. Regele Karstan spunea că urma să fie o luptă ușoară, însă Vodsk, chiar dacă era un teritoriu mic în comparație cu altele, avea multe regimente care se războiau cu mai multe ținuturi. Vodsk era cunoscut pentru abilitățile militare ale generalilor săi.

   Oftă și își duse mâna la piept, în dreptul soarelui negru. Pielea începu să o înțepe – glumise când vorbise despre alergie la materialele rochiei și nu voia să i se întâmple ceva tocmai atunci, dar când parcă rămase fără aer, fu gata să fugă spre Tija și să o roage să-i slăbească puțin corsetul.

   Nu i se dădu ocazia.

   — Dansați?

   Privi spre cel care întinse mâna spre ea și se strâmbă, mai mult de durere. Bărbatul era probabil de vârsta tatălui ei și arăta de parcă nu era genul de persoană care să accepte un refuz. Nici nu era bine să îl refuze, totuși, aici toată lumea privea pe toată lumea.

   Rhoda nu avu decât să își pună mâna înmănușată în a lui și să se lase condusă spre mijlocul sălii de dans. Orchestra nu cânta deloc o melodie energică și nici una în care să se schimbe partenerii, așa că bărbatul profită de acest lucru și o strânse la piept.

   — Arăți nespus de minunat, lady Rhoda! îi spuse, zâmbind în colțul gurii.

   Nu îl întrebă cum de știa cine e, chiar dacă ea nu îl mai văzuse niciodată înainte. Poate că o zărise când ieșise din cameră sau când își dusese ziua trecută rochia la croitorie pentru modificări.

   Îi simțea respirația cum mirosea a vin și a prăjituri cu afine, așa că încercă să își țină capul cât mai departe de al lui, să caute aerul curat de care avea nevoie. I se păru că îl vede pe Lachlan peste umărul acestuia, dar putea la fel de bine să fi fost altcineva.

   — Ai fi bună de soție, adăugă bărbatul.

   Îi privi ochii șterși, care erau ațintiți fără rușine asupra decolteului ei. Încercă să se retragă, însă o strânse de încheietură și își ridică mâna periculos de aproape de pielea dezgolită a spatelui ei. Poate că și-ar fi coborât-o spre fund, dacă straturile de material și crinolina nu ar fi acoperit tot.

   Simți cum încep să îi cedeze genunchii. Mâna lui era atât de aproape de cicatricile care rămăseseră fără apărare sub părul ei, atât de aproape de spațiul sensibil dintre umeri și gât, era apăsată de pielea ei într-un mod deloc decent.

   Încercă să se retragă cu mai multă forță, dar fu trasă la loc și ținută captivă fără vreo altă posibilitate de a se mai mișca. Bărbatul rânji când îi zări panica din ochi. Învățase să se lupte dacă ar fi ajuns în astfel de situații, pumnalul era în buzunarul larg al rochiei și l-ar fi putut prinde într-o secundă, dacă nu ar fi rămas terifiată de gândurile ce începuseră să se ia la harță în mintea ei...

   O terifia ideea de a se căsători cu un bărbat mai bătrân, care ar fi pus o fetișcană la punct fără prea mari probleme. Care ar fi violat-o și nu l-ar fi condamnat nimeni, căci așa ceva era normal într-un mariaj. Taci și îndură, spusese croitoreasa. Taci și îndură, așa își sfătuiau toate mamele fiicele.

   Voia să plece de acolo. Voia să dispară, să se prăpădească, să se ascundă undeva unde nu ar fi găsit-o nimeni, într-un loc unde noc'mora nu le preziceau oamenilor prin vise cum avea să fie destinul lor sau ce trebuiau să facă pentru a nu abate răul asupra unei familii.

   Era gata să plângă și să urle după ajutor. Ar fi făcut orice, numai să nu îi mai simtă mâinile slinoase ale bărbatului pe spate, pieptul ei lipit de al lui și respirația murdară –

— Cred că ați dansat destul cu domnișoara.

   Rhoda își întoarse capul spre deținătorul vocii răgușite. Acolo, ascunși sub o jumătate de mască neagră ce acoperea partea stângă a chipului frumos, zări doi ochi albaștri mai deschiși decât cerul și mai furioși decât o furtună.

   Era el. Și nu fusese niciodată mai recunoscătoare decât atunci să îl vadă.

Mi-a făcut mare plăcere să citesc toate comentariile și ideile voastre de la capitolul trecut și mi-aș dori să fie mereu așa, însă cel mai mult mi-au plăcut ideile de la pizzasiciocolata. Drept premiu, m-a întrebat dacă Diavolul o va iubi pe Rhoda și i-am răspuns în comentarii la capitolul 17, pentru că poate unii nu vor spoiler. Asta dacă vă interesează răspunsul 😁 poate că mai departe o să răspund în privat și poate că așa ar fi trebuit să fac și acum, nu știu:)) să nu fiți triști că ați pierdut, căci nu ați pierdut. A fost doar un joc de imaginație, și nu o competiție. Dar țineți minte că, dacă veți vrea drept premiu un răspuns la o întrebare, nu trebuie să mă întrebați ceva care să fie direct, ca de exemplu: cum se termină cartea? Sau de câte ori o să se sărute Lachlan cu lady Dacia?
Sper să nu se întâmple asta:))
Am împărțit capitolul în două părți, pentru că altfel aș fi trecut de 10.000 de cuvinte. Următorul o să vină zilele astea, cred, așa că aveți timp să răspundeți la următorul joc de imaginație:

Acum mai bine de șase veacuri, pe când avea 21 de ani, în timpul unui dineu organizat de tatăl său, Diavolul a fost blestemat. Ce credeți că a făcut atât de rău, încât să lege alți zeci de oameni de povara lui?