R H O D A

   Felinarele luminau potecile pavate cu piatră cubică, printre care începuseră să se veștejească firișoarele de iarbă ce fuseseră cândva de un verde crud. Florile plantate în ronduri de jur împrejurul grădinii își strânseseră petalele, protejându-și astfel miezul parfumat de frigul nopții. Nu mai era mult până să se prefacă într-un covor ruginiu, să rămână despuiate și fără grație. Toamna nu ierta pe nimeni.

   Rhoda aproape țipă când spinii uscați ai unui trandafir îi zgâriară ușor pielea mâinii. Îi luă doar o bătaie de inimă și o privire curioasă de la prințul Velizar să realizeze că nu era în Grădina de Otravă din Pădurea Roșie.

   — Nu ești de acord cu mine, lady Rhoda? o întrebă, întorcându-și capul spre fântâna arteziană a cărei apă se răsfrângea în valuri de dantelă.

   Mulțumi cerului că era prea întuneric ca acesta să îi vadă roșeața ce îi colorase obrajii. Prințul nu era deloc un bărbat ușor de ignorat. Și nu se referea doar la frumusețea lui, la părul negricios și ochii verzi, la fel de scânteietori ca cei albaștri ai lui Lachlan, ci și la șarmul său, la felul cum rotunjea fiecare cuvânt în tarzivona care acum i se părea mai poetică și mai frumoasă ca niciodată. Dar evenimentele din ultimul timp nu îi dădeau pace și abia își mai amintea frânturi din ce vorbise acesta încă de când dăduse de ea pe holurile castelului și o scosese afară.

   — Ba da, sigur că da... îngăimă, încercând să pară sinceră.

   — Credeam că e un arcaș mai priceput, însă regele Karstan părea că nici nu știe să tragă de coardă. Mă rog, se prea poate ca tata să-i fi turnat prea mult vin pe gât. Consilierul acela, Karavin, a luat asupra sa toată rușinea regelui prin iscusința sa de a mânui arcul.

   Rhoda mări ochii de surprindere și privi peste umăr. Dacă ar fi auzit cineva că fusese de acord că regele habar nu avea să tragă cu arcul, atunci la bal s-ar fi servit capul ei, în loc de tort. Velizar chicoti când îi surprinse privirea și își strânse mâna peste a ei, încolăcită în jurul cotului său.

   — Nu-ți face griji. M-am asigurat că suntem singuri în seara asta.

   Ar fi trebuit să se simtă cu adevărat ușurată, însă știa mai bine decât oricine că astfel de cuvinte rostite unei fete nu erau deloc de bun augur, venite chiar și din partea unui prinț. Dacă ar fi avut sânge regal în vene, ar fi fost însoțită zi și noapte de cel puțin două slujitoare; dar nu avea, iar de când se știa singurul ei însoțitor era Gucra, pe care îl lăsase la porțile castelului. Oamenii nu considerau un lup a fi la fel de cuminte cu ei cum era cu Rhoda. Și pe bună dreptate.

   Își ridică pieptul, să simtă răceala tăișului pumnalului pe care îl căra mereu, oriunde, sub materialul rochiei. Nu că ar fi îndrăznit să atace un prinț străin cu el.

   Velizar nu își putu da seama adevăratul rol al mișcării, așa că presupuse că voia să-l impesioneze în alte moduri și rânji cu subînțeles. Aleea continuă la dreapta, trecând pe lângă un gard de merișori cu flori albe, ascunse de ferestrele mari ale castelului. Așa sincronizare era mâna proastă a destinului.

   — Deci, începu ea ca să întrerupă orice ar fi urmat să se întâmple, de ce ai venit dumneata și familia dumitale la bal?

   Putu să jure că îl auzi pufnind, însă se prefăcu nepăsătoare și își forță picioarele să meargă înainte, într-un mod lent impus de prinț. Stâng. Drept. Stâng. Drept.

   — Tata intenționa oricum să vină de azi într-o săptămâna la castel pentru a negocia cu regele tău exportul de țiței. Mările noastre, cele dinspre Insulele de Nisip, au adâncurile pline de așa ceva. Freja a profitat de prilej și l-a rugat să vină de acum și să participe la bal. Și, bineînțeles, sora mea mă cară peste tot cu ea.

   Nicio vorbă despre o posibilă nuntă între ea și prințul moștenitor. Ori fusese o minciună menită să o bage c-un picior în groapă, ori nu se voia aflat de nicio altă persoană până nu ar fi venit momentul.

   — Am venit în calitate de musafir, continuă Velizar, dar tu, milady, mi-ai încurcat gândurile și sunt destul de sigur că inima îmi cere ca eu să fiu cel care te cucerește. Așa că, lady Rhoda, îmi dai permisiunea să te curtez?

   Acum că se opriseră și stăteau față în față, nu își mai putea ascunde emoțiile ce îi înfierbântaseră chipul. Nu îi mai ceruse nimeni așa ceva și cu siguranță nu într-o manieră atât de frumoasă. Ar fi vrut să îi spună că îi dăduse permisiunea încă de când pusese ochii pe ea mai devreme, în apartamentul Frejei, însă nu fu sigură că mai știa să articuleze un cuvânt, așa că se mulțumi doar să clatine din cap.

   Prințul Arkaviei zâmbi când îi sărută degetele, iar ea oftă ușurată în gând că apucase să se curețe de mizeria catacombei înainte să se întâlnească cu el.

   — Îmi dai voie?

   Se încruntă ușor când îi auzi întrebarea. Aproape că îi ceru o explicație, însă zări la timp felul în care ochii lui verzi coborâră pe chipul ei și poposiră asupra buzelor pe care nu își dădu seama că le umezise cu limba.

   Primul instinct fu să își apere demnitatea de fată neatinsă și să-l pocnească direct în față, însă până și stelele știau că nu mai avea așa ceva.

   Rhoda fusese frumoasă odată. Timidă și inocentă. Cu mult timp înainte ca ghearele mici ale lui Gucra să îi marcheze pentru totdeauna partea dreaptă a chipului și ghearele mamei lui să scobească prin piele și carne și să zgârie oase pe întreaga lungime a spatelui. Cu mult timp înainte ca mama ei să se îmbolnăvească. Cu mult timp înainte ca cineva să știe ce se întâmplase în pădurea aceea nenorocită, unde își pierduse o parte din suflet și din frumusețe.

   Obișnuia să-și plece capul când bărbații o priveau prea mult. Acum dansa și lupta cu ei, glumea despre scurtele aventuri avute din timpul în care tatăl ei își pierduse piciorul și aflase că mama ei urma să moară.

   Nu era nicio demnitate de apărat aici.

   Velizar parcă îi citi toate gândurile, căci nu mai așteptă nicio secundă și își trecu o mână după talia ei ca să o strângă la piept, apoi îi dădu capul pe spate și își lipi buzele de ale ei.

   Rhoda mai sărutase un prinț înainte – pe Lachlan. Și le luase multe luni bune ca acesta să o sărute la fel de sălbatic precum începuse Velizar cu nici măcar o bătaie de inimă în urmă. Mișcarea o luă prin surprindere și scăpă un geamăt în gura lui, iar prințul îi mușcă buza apreciativ și o îndemnă să pășească în spate, până când ajunse să se lipească de trunchiul unui tei.

   Îi îndepărtă cu ușurință o bretea a rochiei și o lăsă să îi cadă pe umăr, iar când își mișcă mâna și spre cealaltă, Rhoda își feri capul și îi prinse încheietura.

   — Cred că e de ajuns, abia își găsi ea aer să respire.

   — Încă puțin, te rog...

   Nu se îndoia că ar fi ajuns pe jumătate dezbrăcată dacă Lachlan nu și-ar fi dres glasul din spatele lor.

   — O, aici erați! îi întâmpină zâmbind, de parcă nu i-ar fi surprins într-o poziție indecentă.

   Velizar își dădu ochii peste cap și se dădu din calea ei, îndreptându-și marginile redingotei. Nici măcar nu așteptase să-și aranjeze rochia în spatele corpului său. Bănuia că așa se comporta un bărbat ce fusese întrerupt dintr-o partidă pe trunchiul unui copac.

   — Alteță, spuse Lachlan, înclinându-și capul. Îmi permiteți să o fur câteva momente pe lady Rhoda? Tata vrea să aibă un cuvânt cu ea.

   Velizar îl ținti fix cu privirea, dar apoi făcu un gest cu mâna și își înălță bărbia.

   — Bineînțeles. Să ai o seară plăcută în continuare, Rhoda! îi rânji cu subînțeles.

   De îndată ce acesta se făcu nevăzut pe aleea unde felinarele nu fuseseră aprinse, Lachlan îi smuci mâna și o privi cu o nervozitate ce nu fusese acolo cu o clipă în urmă.

   — Pe toți zeii, Rhoda! Te-a forțat? Îi pot spune tatei –

   Ei bine, așa știa Lachlan să rezolve orice problemă. Să îi spună regelui.

   — Nu m-a forțat, Lachlan, îi zâmbi dulce. Amândoi ne-am dorit asta. Iar dacă ai mințit și regele nu are nevoie de mine, atunci te rog să îmi dai drumul și să mă lași să mă întorc la prințul Velizar...

   Acesta icni stupefiat de cele ce auzise și începu să meargă spre poteca ce ducea înapoi spre castel, trăgând-o cu forță după el.

   — Ce e în capul tău? Nu poți să faci asta! Eu... noi –

   — Nu e niciun noi, îi spuse senină.

   Prințul călcă furios pe tulpina unei flori, distrugând-o sub greutatea piciorului său.

   — Bineînțeles că este, Rhoda. Mereu a fost.

   — Ei bine, atunci nu va mai fi. Nu înțelegi? Tata vrea să mă ducă în Pădurea Roșie pentru ca nu știu ce bărbat destul de țicnit la minte să vină după mine și să mă facă soția lui. Iar tu cu siguranță nu vrei să rămâi nici măcar o zi fără o femeie cu care să te culci, ca să nu pară că ești chiar atât de laș precum zice toată lumea.

   — Ce tot îndrugi acolo? o întrebă tăios, fără să se întoarcă să o privească.

   — Nu îndrăzni să mă minți că nu te logodești cu Freja.

   S-ar fi așteptat ca Lachlan să se rotească pe călcâie, să îi șteargă lacrimile, să țipe și să spună că totul era doar o glumă de prost gust, însă nu făcu niciuna dintre acestea, ci doar o trase după el pe poteci și printre tufișuri. Abia la intrarea din castel îl auzi șoptind:

   — Am aflat și eu astăzi.

   — Și bineînțeles că nu ai refuzat. Freja e frumoasă și bogată.

   O conduse într-o încăpere în care se mai ascunseseră de atâtea ori înainte, o magazie unde fizicianul curții își ținea ustensilele nefolosite într-o parte, iar în cealaltă aruncase cutii și butoaie de lemn a căror folosință nu o știa.

   — De ce te contrazici singură? oftă Lachlan. Adineauri ai spus că așa avea să se întâmple oricum.

   — Știu. Știu...

   Își limpezise mințile până ajunseseră acolo și își repetă în gând aceleași cuvinte de ani întregi: eu și Lachlan nu o să fim împreună niciodată.

   — Dar putem să continuăm până atunci. Să ne vedem, explică.

   — Nu crezi că ar fi un păcat? întrebă Rhoda, mergând spre singura fereastră din magazie, cu grijă să nu se împiedice de lucruri pe care nu le vedea.

   — Nu știu. Și nici nu mă interesează. Tu ești cea care contează, Rhoda.

   Apăru lângă ea într-o secundă și își puse mâinile pe umerii ei, începând să o mângâie. Ea scăpă un chicot, căci mai mult o gâdila. Prințul zâmbi și el numai cu buzele, apoi o sărută pe tâmplă și o strânse în brațe.

   — O să ningă curând.

   — Abia aștept.

   — De ce ai vrea să ningă? Iarna e oribilă aici, se strâmbă ea dezamăgită.

   În Tarzivona mereu ningea devreme, iar zăpada ținea chiar și până la începutul calendaristic al sezonului cald.

   Lachlan râse, îi îndepărtă o șuviță de păr de pe față, apoi își îndoi genunchii și își coborî capul spre al ei.

   — Ei bine, dacă ninge, atunci o să ne mutăm exercițiile în apartamentul meu. Și... când tata va vedea toate mesele și lucrurile răsturnate pe jos, își va da seama cât de bine m-ai antrenat, Rhoda.

   Rânji când îi auzi declarația, căci ideea nu îi suna rău deloc. Și ce dacă o văzuse în brațele altui prinț cu doar minute în urmă? Lachlan o sărută oricum, iar ea se dădu în spate ca să nu se lovească de rafturile pline. Trunchiul teiului fu înlocuit cu o ușă, iar mâinile lui Velizar cu ale lui Lachlan. Buzele lor erau atât de diferite, la fel ca fiecare atingere ce îi înfiora pielea.

   Ironia sorții îl întrerupse și pe Lachlan când simțiră cum se rotește clanța. Săriră speriați din dreptul ei și se lipiră de perete, așteptând să intre fizicianul sau vreo slujitoare. Trecură momente bune până când îndrăzniră să se miște.

   — Cred că a fost vântul, spuse el.

   — Da.

   Își trecu mâinile peste față, apoi își aduse aminte de ce voise toată seara să îl vadă urgent pe prinț. Se gândi la ce să îi spună prima dată: să îl informeze despre cartea ce părea a unei vrăjitoare, dar pe care nu o mai găsise, sau despre umbra care parcă ieșise din pereții de pământ.

   — Lachaln, trebuie să îți spun ceva.

   — E târziu. O să-ți chem o trăsură.

   Își deschise gura ca să îl contrazică și să-l roage să o asculte, însă în final tăcu. Ar fi crezut-o nebună fără o dovadă concretă, apoi i-ar fi spus regelui și cu siguranță nu ar fi vrut să fie executată împreună cu bibliotecarul. Și chiar era târziu – mama ei era probabil mult mai bine și ardea de nerăbdare să vorbească cu ea, așa cum nu mai făcuse de luni întregi.

   Lachlan o sărută până îi luă tot aerul, apoi ieși primul din magazie. Holul era gol.

***

   Rhoda știa că toată lupta era în zadar. Mai mult de jumătate din arcașii care plecaseră cu ei ajunseseră morți, căci ei erau cei mai vulnerabili într-o luptă în care nu aveai locuri din care să țintești sau lumină ca să vezi cum trebuie. Mai ales împotriva unor creaturi de care voia să se intereseze de s-ar fi întors la cvartir.

   Toți luptătorii erau răniți: mâini rupte, capete sparte, carne sfârtecată, zgârieturi adânci, însă veniseră cu toții, probabil sperând că unul dintre ei era sufletul pereche al fiicei lordului. Se lăsase rănită intenționat de arcași, însă simțise durerea de parcă ar fi înjunghiat-o în gât. Simțise durere și când se trezise cu o săgeată înfiptă în inimă, dar aceea fusese cu totul diferită... de parcă nu era suferința ei. Așa că mârâi spre lekarzi de fiecare dată când aceștia înaintaseră să îi vindece rănile.

   Zări părul blond al mamei sale în mulțime și zâmbi larg. Arăta de parcă nici măcar nu zăcuse la pat fără să se ridice nici măcar o clipă, iar oamenii care o cunoșteau nu se mai despărțeau de ea – atât de bucuroși erau să o vadă. Încă mai avea pungi negre sub ochii obosiți și aproape că oasele îi ieșeau prin piele, dar era în viață și asta conta cu adevărat.

   Știa unde era Lachlan – în mijlocul tribunei, alături de suveran și de familia regală din Arkavia – însă nu îndrăzni să se uite prea mult spre el.

   Bărbatul cu care se lupta acum, un grăsan care nu ascundea faptul că nu o suportă, scoase un strigăt de luptă și se repezi spre ea. Se trezi din visare și se feri la timp de lama ascuțită a săbii, dar nu și de pumnul cu care o lovi sub coaste.

   Rămase fără aer o clipă, simțind cum genunchii cedează sub greutatea corpului ei. Îi lăsase pe fiecare să o lovească, indiferent că acest lucru ar fi făcut-o de râs și, chiar dacă nu aveau voie să își facă răni prea grave unul altuia, tot ajunsese ca o bucată stricată de carne.

   Se chinui să-i pună piedică soldatului, însă acesta nu căzu, ci doar se dădu un pas strâmb în spate. Își auzi tatăl strigându-i să-l atace și să termine odată cu circul ăsta. Bineînțeles că nu-i plăcea să-și vadă fata rănită în asemenea hal.

   Bărbatul își ridică sabia din pământ și o lăsă apoi în jos, spre ea. Rhoda își scoase un pumnal de la brâu și îl ridică alături de sabia pe care o ținea în cealaltă mână, încrucișându-le și parând lovitura acestuia. Văzu cum îi scrâșnesc dinți și cum lama cuțitului începe să se crape sub forța matahalei, așa că îi impuse piciorului însângerat să se dezmorțească și să-l lovească în măruntaie.

   Bărbatul se strâmbă de durere și îl împinse încă o dată, dar se prăbuși lângă el fără vlagă. Măcar ajunsese să îi pună sabia la gât.

   Organizatorul de ceremonii fluieră, anunțând sfârșitul luptelor, iar oamenii din arenă izbucniră în aplauze și chiuituri.

   Abia atunci își permise Rhoda să răsufle.

   Se simți prinsă de la spate, iar în dreptul ei apăru o fată roșcată, în robe albe, care o privi compătimitor și se așeză în genunchi. Un lekarz.

   — Biata de tine, îi spuse. Arăți ca un sac de bătaie. Nici nu știu de unde să încep.

   Ei bine, măcar niciunul dintre bărbații aceia nu îi era suflet pereche. ternz'yl, îl auzise pe unul spunând.

   — Ocupă-te mai întâi de fața asta frumoasă.

   Fata începu să râdă sincer, iar Rhoda își permise să zâmbească, deși fiecare mușchi îi urlă de durere.

   — Încă nu pot să cred cât de nebună poți să fii, murmură Lachlan două ore mai târziu, privind-o cum zace în camera ei din castel.

   — A fost amuzant.

   — Amuzant?! Abia m-am abținut să nu vomit în tribună când am văzut atâta sânge, mai ales pe tine.

   — A fost amuzant, repetă Rhoda, iar de data asta chiar începu să râdă.

   — Păi, dacă ai fi fost în locul meu, te-ai fi prăpădit când ai fi auzit pariurile ce le făceau oamenii. Unii erau siguri că n-ai să treci nici măcar de primul soldat. Am auzit un fiu de conte care a zis că o să-ți ridice o statuie, în onoarea zeiței războiului.

   — Asta sună oribil, bombăni, strâmbându-și nasul.

   De fapt, mai oribil i se păru momentul când prințesa Freja intră în încăpere, cu mâinile împreunate în față și o expresie ce se voia a fi îngrijorată. Își lăsase părul întunecat să-i mângâie decolteul generos, pe care îl scotea în evidență cu un colier al cărui pandantiv în formă de lună se pierdea între sânii generoși. Rhoda își aminti de semnul rămas în urma săgeții, acel soare mic și negru, cu raze șerpuite.

   — Ești bine, draga mea? o întrebă, punându-și o mână pe cotul lui Lachlan.

   — Nici nu se putea mai bine.

   — Trebuie să recunosc că sunt geloasă pe tine. Te-ai descurcat de minune! Amintește-mi să nu mă aproprii de partea rea a ta.

   Își miji ochii spre prințesă și cu greu se abținu să o numească scorpie cu două fețe și să o scuipe în față. Dacă își anunța logodna sau nu la balul organizat pentru ea, Freja urma să fie soția lui Lachlan, regina ei.

   Aproape că îi veni să vomite la gândul că va trebui să se aplece în fața ei, dar își ascunse dezgustul cu un zâmbet plin de venin, pe care îl transformă apoi într-o privire drăgăstoasă.

   Putea și ea să fie o scorpie dacă voia. Jocul ăsta se juca în doi.

   — Nu ai putea niciodată să mă superi, Alteță.

   Zâmbetul își atinse ținta, pentru că o văzu tremurând, doar pentru o clipă. Acum că aflase cât de bună era Rhoda la bătaie, trebuia să aibă grijă ce vorbe scoate pe gură.

   Lachlan radie de fericire, văzând că cele două se înțeleg bine. Ce prost e, își spuse în gând. Sau orb. Poate amândouă.

   Zări mișcare în colțul ochiului și aproape înjură când văzu două lăbuțe negre ieșind de sub pat cu lentoarea unui șarpe. Și, pe toți zeii, nu-și putu ascunde râsul când gheruțele se înfipseră în pielea catifelată a picioarelor Frejei, zgâriind adânc. Prințul era roșu la față și abia putea să-și țină buzele drepte, văzând-o cum începe să țipe și să-și scuture speriată piciorul, iar când se grăbi spre ușă ca să iasă, izbucni în plâns.

   Lachlan îi aruncă o privire disperată peste umăr și o urmă, iar pisica ieși de sub pat și se așeză în poala ei. Îi aduse aminte de Cletis, doar că aceasta era oribil de urâtă și de ciudată, cu cerceii ei de aur din urechi, ochii movalii și pata albă de păianjen de pe piept, însă, chiar și așa, în acel moment începu să o îndrăgească pentru ce îi făcu Frejei.

   Nu dură mult până să înceapă și ea să plângă, gândindu-se că era pe punctul să piardă ceva ce nici măcar nu fusese al ei. Nu suporta să și-l imagineze pe Lachlan stând lângă Freja, sărutând-o în patul lui în care până acum fusese ea, nu tocmai atunci, când abia își recunoscuse că era îndrăgostită. Poate că această peripeție era necesară – să plece departe de la castel. Își dori să o salveze de la cvartir un lord dintr-un ținut îndepărtat, să nu fie nevoită să mai calce în Tarzivona ca să o vadă pe Freja fiindu-i soție, purtându-i coroana și născându-i moștenitori.

   Își mângâie soarele de pe piept și își afundă capul în pernă, plângând în tăcere, cu pisica ce își trecea câte o lăbuță pe umărul ei, de parcă încerca să o consoleze.

   Pentru că se terminase. De-a binelea.

Acum avem două fete malefice — Freja și Serafina, doi prinți — Lachlan și Velizar și doi pisici — Cletis și pisicul-fără-nume-momentan. Care vă place și pe care detestați mai mult? 🙃

EDIT — Să mă laud😂 frumusețea asta de carte tocmai a câștigat un premiu special la concursul Wattop 2018, cartea ediției Wattop 2018 pe care o doresc în format fizic și Pumnalul Hoțului premiul 2 pentru categoria Fantezie ❤