D I A V O L U L

   Țipetele cu care se obișnuise încă din primul an de eternitate nu încetau să se audă dincolo de ușa de lemn și de pereții de piatră ai cvartirului. Se obișnuise de multă vreme cu ele și crezuse că aveau să înceteze după ceva timp, însă trecuseră șase afurisite de veacuri și nu era noapte în care să nu se trezească fără ciondănelile lor.

   Cletis miorlăi, cerșind atenție. Era imposibil să-l ignori, căci stătea pe un teanc de hârtii de pe masă de parcă era un rege pe tronul său de aur. Se întinse spre el și îi îndreptă papionul galben – altul din colecția de haine cu care Aureus îl jigărea. Motanul toarse apreciativ și începu să se joace cu o pană.

   Oftă exasperat, își trecu mâinile înmănușate peste chipul obosit, apoi se ridică de pe scaun, își luă mantia neagră și ieși pe hol. Îi luă doar o bătaie de inimă să își dea seama de unde se revărsa toată acea gălceavă ce devenise ceva obișnuit chiar și pentru musafirii lui, care începuseră să se plimbe pe holuri, îndreptându-se spre grădini sau spre sala de muzică și prefăcându-se că nu se holbează la el. Cu puțin noroc și cu multă grijă, nu o întâlni pe lady Serafina.

   Un măr aproape se izbi de fruntea sa când deschise ușa. Bucătăria era plină de făină, care plutea prin aer de parcă bătea vântul, de tot felul de fructe ce se loveau de pereți și de multe, multe țipete și gesticulări frenetice. O zări prima dată pe Avaya, cocoțată în spatele lui Cullen, a cărui față era schimonisită de durere, mai mult ca sigur din cauza greutății Bufniței. Aureus deschidea toate dulapurile și scormonea printre recipientele de condimente, iar lady Dacia stătea pitită după o masă cu mâinile așezate pe cap, pentru protecție. Până și Zavian era acolo, stând nepăsător pe pervaz în timp ce își curăța unghiile.

   Bineînțeles. Grupul celor patru nu se maturizase niciodată și se îndoia că avea să se întâmple asta curând.

   Rămase în pragul ușii, vrând să vadă dacă îi observă cineva prezența. Un borcan cu șofran se rostogoli până la vârful cizmelor sale și îl opri cu o mișcare scurtă. O pâine zbură din celălalt colț al încăperii și îl lovi în umăr.

   Probabil i-ar fi lăsat să se omoare între ei, însă cvartirul roia de musafiri și nu voia să se creadă că mutaseră camera de tortură la parter. Desigur, nimeni nu știa de ea până nu ajungea acolo.

   Cu un oftat și o mișcare a încheieturii, stinse toate lumânările din candelabru și din suporturile puse pe mese și fu surzit de țipetele lor ascuțite, total diferite de cele pe care le auzise când intrase. Acum erau cu adevărat îngrozite, și nu strigăte de furie sau injurii vulgare. Aduse din nou lumina și îi găsi pe toți lipiți de perete, aproape strângându-se în brațe. Se holbară speriați la el.

   Pe toate stelele, nu văzuse niciodată niște copii de 600 de ani atât de naivi, de idioți!

   — Ce e cu toată gălăgia asta? îi întrebă, făcând pași mărunți spre ei. Nu mă faceți să vă trimit la grajduri. Acolo e locul creaturilor urlătoare ca voi.

   Aureus, fără îndoială, fu cel care se despărți primul de ceilalți și își scutură o urmă de făină de pe palton.

   — O să mă duc numai de plăcere acolo, pufni el, sigur găsesc mai multă mâncare decât în nenorocitul ăsta de conac.

   Cullen se cutremură sub privirea arzătoare a majordomului și se ascunse în spatele iscoadei.

   — Atâta timp cât nu mai urli.

   — Ei bine, stăpâne, nu mi-ar mai urla stomacul de foame dacă ai face ceva!

   Văzând că Diavolul se plimbă nepăsător prin bucătărie și șterge praful de pe blatul mesei cu un deget, Avaya bate furioasă cu piciorul în podea și îl privește încruntată.

   — Cullen nu vrea să ne dea nici măcar o lingură din mâncările lui! L-am găsit cu gura plină de terci, mânca pe furiș și de al naibii l-a vărsat pe jos. La cât de foame îmi e, aș fi fost în stare să ling totul de pe podea. Patru luni de zile fără el, o să murim!

   — Nu se presupunea că faceți fiecare câte o lună în bucătărie?

   — Ba da, am gătit deja! chițăi ea, arătând cu mâna spre o plăcintă cu carne, care arăta și mirosea ca o grămadă de cărbuni.

   Strâmbă din nas și o împinse spre capătul mesei, apoi se sprijini cu palmele de ea și își scutură capul.

   — Dacă n-am fi fost nemuritori, tentativa ta de mâncare sigur ne-ar fi băgat în mormânt.

   Avaya arăta de parcă era cu adevărat jignită, însă îi dădu dreptate și se repezi la Cullen. Acesta țipă și fugi de lângă lady Dacia, ascunzându-se în spatele Diavolului. Simți cum îi strânge mantia în pumni și cum se chircește de frică, însă nu îi zise nimic și își privi impasibil verișoara. Ochii ei mari și verzi păreau cu adevărat lihniți, îi dădeau un aer de prădător letal și nemilos.

   — M-am săturat să mănânc șoareci și cârtițe! spuse scârbită, de parcă ar fi ghicit unde îi erau îndreptate gândurile. Nu pot să le mânânc în forma mea umană, sunt dezgustătoare. Crezi că frumusețea asta se menține cu rozătoare? Fă-l pe Cullen să gătească!

   Aureus și Zavian o aprobară, dând tăcuți din cap.

   — Voi sunteți cei care ați făcut pariul. Suportați consecințele acum.

   — Fii serios, niciunul dintre noi nu a crezut că avea să se întâmple vreodată minunea la care am sperat șase secole! Și doar nu ai de gând să îți lași musafirii înfometați, nu? Or să plece toți.

   — Se vor întoarce după trei zile. Asta e problema voastră. Lady Dacia, ești femeie bătrână. Și tu, Avaya, când ai să recunoști că ai mai bine de o jumătate de mileniu?

   Bufnița îl privi de parcă ar fi gata în orice secundă să-i arunce un cuțit direct în inimă. Păcat că nu era singura care încercase și eșuase lamentabil.

   — Ai de gând să o lași și pe Rhoda să moară de foame când se întoarce? Și așa era numai piele și os, săraca, își continuă ea șicăneala. Când își dădu seama că reușise să-l aducă la tăcere, își înălță mândră bărbia și zâmbi.

   Trecuse fix o zi de când nu îi mai auzise numele rostit între pereții conacului și fusese destul de mulțumit de asta. Acum îi răsuna iar în minte profeția, blestemul și povara care îi atârnau greoi pe umeri, împingându-l într-un tărâm vechi, antic, un tărâm care trosnea sub pașii puterii sale periculos de distrugătoare. Locurile se schimbaseră de-a lungul timpului, însă nu și amintirile. Ele nu dispăreau niciodată, oricât de mult și-ar fi dorit să le dea uitării. Probabil că aceasta era povara eternității: să trăiești la nesfârșit, văzând cum se distruge lumea în jurul tău, iar tu să rămâi falnic și de neatins. De nedistrus. Și toți zeii muritorilor știau cât de mult trebuiau distruse anumite lucruri.

   Simți cum Cullen se ridică pe vârfurile picioarelor și îi privește pe ceilalți peste umărul său, parcă fiindu-i frică să nu-l lovească vreun bolovan în cap.

   — Oh, dar pentru Rhoda o să gătesc cu dragă inimă! rânji el. Ar fi păcat să se veștejească asemenea floare.

   Avaya doar își dădu ochii peste cap, deși putu zări umbra unui zâmbet pe buzele sale rozalii.

   — Că tot veni vorba de Rhoda, zise Aureus cu o privire malițioasă, de ce nu ne spui ce ai văzut în Tarzivona? Ai fost așa de secretoasă de când te-ai întors, că mă macină curiozitatea.

   Zavian își roti capul spre ea și ridică din sprâncene, semn că și el voia să audă vești, de parcă trecuseră ani de când o văzuseră ultima dată. Lady Dacia începu să strângă cioburile unei sticle sparte de pe masă, deși asta nu era deloc treaba ei. Bufnița flutură râzând o mână prin aer, iar el se grăbi să se îndrepte spre ușă. Nu voia să dea impresia că era interesat de viața Rhodei – și nici nu era, atâta timp cât stătea cuminte și nu făcea nicio năzbâtie care să îi pună pe amândoi în pericol. De aceea trebuia să se întoarcă la conac cât mai repede și să stea închisă, până nici un spin de trandafir să nu-i poată zgâria pielea.

   — Rhoda e așa o norocoasă! suspină ea visătoare. Castelul e plin de flori și decorațiuni colorate, mirosul prăjiturilor e ca un drog, iar muzica răsună de cum răsare soarele prin bucătării și pe străzile orașului. Ai zice că e o nuntă regală – nici nu încape îndoială că fata e îndrăgită de toți. Numai musafiri de seamă au venit să o vadă: lorzi, duci, prinți, chiar și doi regi am auzit că ar fi interesați să o ia de soție. După ce o scot de aici, bineînțeles. Dar ea nu îi băga pe niciunul în seamă... are ochi doar pentru prințul Lachlan.

   Urmă o pauză lungă, în care simți că e privit de toți. Și-o putu imagina pe Avaya fixându-l cu ochi mijiți, așteptând un răspuns sau o răbufnire din partea lui. Însă nu făcu niciuna dintre acestea. Mâna îi era deja pe mânerul rotund, așa că îl roti și ieși din bucătărie, nu înainte de a-i face semn Daciei să îl urmeze.

   Pașii bătrânei porniră din loc după un moment de ezitare.

   Stând în mijlocul holului cu mâinile împreunate pe capătul bastonului, Diavolul privi cum negustorul de vârsta a doua, cu un început de cocoașă și aproape chel, intră în conac cu brațele pline de suluri de materiale textile de diferite culori și lungimi. Un băiețandru îl urmează cu ochi mari și înspăimântați, având grijă să nu se împiedice de scări și să scape țesăturile din mâini.

   Bărbatul sprijini sulurile de perete și se aplecă într-o reverență adâncă, oricât de mult i-ar fi ripostat oasele bătrâne. Îi aruncă o privire piezișă peste umăr băiatului, iar acesta îi urmă exemplul, ceva mai stângaci.

   — Seară bună, lordul meu!

   Diavolul doar îi făcu semn din bărbie să se ridice; negustorul își îndreptă spatele și arătă cu mâna spre cele ce le adusese.

   — V-am adus cele mai bune materiale pe care mi le-ați cerut. Cea mai fină mătase din coconii larvelor mele, mătase Dupioni, sifon de mătase, satin... lână din blana cerbului Cervelt. E de aproape 300 de ori mai rară decât aurul și de 3 ori mai rară decât diamantele, așa că prețul nu e deloc unul mititel.

   — Nu mă interesează cât costă, ridică Diavolul glasul, încât lady Dacia tresări lângă el, iar băiatul își înghiți scheunatul.

   Negustorul se obișnuise deja cu firea lordului, așa că dădu frenetic din cap și își frământă mâinile,

   — Desigur, desigur, bâjbâi. Lână de cămilă din Ținuturile Calde, angora, bumbac...

   Iscoada scoase un sâsâit chiar când bărbatul ridică în mâini un sul din dantelă neagră. Auzii pantofi lovind scările de marmură și nu trebui să se întoarcă pentru a-și da seama cine cobora de la etaj. Își împreună buzele într-o linie subțire când aceasta chițăi la vederea materialelor, iar o sclipire de păr auriu apăru în câmpul său vizual.

   Serafina sigur încerca să le dea de înțeles tuturor cât de bogată era prin rochia de mătase cenușie ce i se mula pe corp și atrăgea lumina felinarelor, asemenea unui diamant. Își trecuse peste umeri o altă blană din colecția care creștea pe măsură ce tatăl ei venea din vânătorile lui costisitoare, iar colierul și cerceii nu erau deloc mai prejos. Față de ultima dată când o văzuse, acum își strânsese părul lung și blond într-un coc lejer ce îi lăsa curbura gâtului la iveală, pielea palidă și fină, neatinsă de soare. Încercă să rămână nemișcat, deși îi era imposibil când atâția bărbați rămaseră să se zgâiască la ea, unii dintre ei ațintindu-l de parcă i-ar fi spus că e nebun să nu profite de asemenea corp.

   Ucenicul negustorului chiar se îmbujorase și o privea printre gene, deși nu reușea să ascundă prea bine asta.

   — Lordul meu, se anunță cumva un bal la cvartir? Nu am mai văzut de mult timp asemenea materiale strălucitoare!

   Ajunse în dreptul său într-o clipită și își încolăci mâna în jurul cotului său, asemenea unui șarpe. Clipi des când îl privi, fluturându-și genele lungi și negre. Își întoarse capul spre bărbatul ce își coborâse umil privirea.

   — Cumpăr tot ce aveți. Apoi, către lady Dacia: condu-l pe domn în biroul meu și trimite-l pe Aureus să calculeze prețul. Apoi du toate materialele la croitorie.

   — Desigur, stăpâne, îi răspunse, înclinându-și capul. Rochii?

   — Rochii, veste, pantaloni... mai mulți pantaloni. Faceți atâtea haine cât vă permit materialele.

   Cu un zâmbet apreciativ, iscoada se aplecă  într-o plecăciune și făcu semn negustorului să o urmeze. Băiatul aproape o luă la fugă după el, privind atent în toate părțile ca nu cumva un monstru să iasă dintre umbre și să-l sfâșie.

   Serafina mârâi și se forță să zâmbească.

   — Să înțeleg că toate acelea erau pentru musafira ta muritoare?

   — Pentru ea și numai pentru ea, rânji zeflemitor, doar ca să-i vadă fața înroșindu-i-se de furie.

   — E fiica vreunui rege, a unui lord care îți e cunoștință? se arătă interesată.

   — Nicidecum. E un oaspete important și sper că o să vă înțelegeți bine când se va întoarce.

   — Bineînțeles.

   Cuvântul ieși prea gâtuit printre buzele ei sângerii, de parcă îi trebuise toată voința să-l rostească. Se ținu după el încă de când începu să colinde holurile cvartirului, așa cum făcea mereu pentru a vedea dacă totul era în regulă. Înclină capul în semn de salut înspre oamenii care își îndoiau talia în fața sa, analiză atent câțiva melaki ce păreau suficient de puternici ca să spulbere clădirea doar cu o scuturare a încheieturii. Puțini dintre cei care se aflaseră la dineu cu sute de ani în urmă erau melaki, însă pe atunci puterea lor era nemărginită, mai devastatoare decât a celor de acum. Scăzuse în intensitate cu timpul și mulți credeau că apogeul capacității lor se pierduse odată cu uciderea vrăjitoarelor, deși cele două specii nu aveau multe lucruri în comun.

   Apăruseră de dinainte să se grupeze oamenii în sate, de dinainte să se știe granițele teritoriilor și ale continentelor. Nu trăise nimeni îndeajuns de mult ca să afle cum și de unde le provenea puterea. Unii îi credeau copiii zeilor, alții credeau că fuseseră născuți ca făpturi ce aveau să distrugă lumea prin păcatele lor și ale strămoșii lor.

   Scrută cu coada ochiului un melaki ce se oprise pe hol și privea cu mâinile împreunate la spate torțele stinse de vântul ce pătrundea pe fereastra deschisă. Dacă nu ar fi fost o fâșie de lumină de la lună, poate că nici nu ar fi văzut cât de ușor își mișcase degetele. Toate torțele fură cuprinse de flăcări sălbatice și roșii, iar palmele subțiri ale Serafinei se strânseră în jurul cotului său.

   L-ar fi recunoscut pe Miloje oriunde. Își prinsese părul azuriu la ceafă, iar armura sa ce imita echipamentul gărzilor regale sclipea în bătaia flăcărilor. Nu se suportaseră niciodată când erau amândoi muritori, când competițiile dintre ei stăteau la baza numărului de femei pe care reușeau să le vrăjească sau numărul de victorii în luptele cu sabia. De cele mai multe ori, el era cel care reușea să-i umple fața de sânge, având în vedere că tatăl său îi era gardian loial contelui. Ghinionul făcuse ca amândoi să fie blestemați, iar cum Miloje refuzase să-și ucidă tatăl, așa cum se tot întâmplase printre ei, gardianul se legase cu o piatră imensă adusă din munți și se aruncase de pe barcă în mijlocul Lacului Lunii.

   Diavolul nici acum nu aflase dacă acesta mai trăia acolo, în adâncul apelor, din moment ce singura metodă de a pune capăt vieții celor blestemați din Pădurea Roșie era uciderea de către un membru al familiei.

   — Văd că o duci bine, îi spuse Miloje fără să-l privească.

   Se opri la doi pași de el, însă nu se sinchisi să-i întâlnească ochii negri. Nu se mai văzuseră de câțiva ani, deși acesta venea o dată la trei zile la cvartir pentru a nu se stafidi, așa cum obișnuia Aureus să glumească. Era curios să afle ce făcea vechiul său oponent de șase secole încoace, însă nu îndrăznise niciodată să arate că-i păsa de soarta lui. Dar, în ultimul timp zăbovise destul de mult în Pădure și chiar părea că luase locul de gardian al tatălui său.

   — Aș vrea să spun același lucru despre tine, însă complimentele mele nu te-au mulțumit niciodată.

   — Amuzant, pufni Miloje, pentru că nu țin minte să fi zis vreodată ceva bun despre cineva. Erai prea preocupat de tine ca să-i observi pe alții.

   Serafina icni și îi privi pe amândoi cu ochi măriți de uimire. Mulți aveau aceeași reacție, căci gardianul era singurul care îndrăznea să-i vorbească așa Diavolului. Poate și Avaya.

   — Poate că da, zise nepăsător. Ședere plăcută în continuare, Miloje.

   Îl auzi iar cum pufnește.

   — Nu te obișnui prea mult cu fața mea. Mă duc la balul regelui Karstan, în Kelec.

   Să facă ravagii printre femei, fără îndoială. Trăsăturile lui Miloje nu scăpaseră de atenția niciunei regine. Se arătă nepăsător și trecu pe lângă el fără să îi mai adreseze vreun cuvânt. Cotiră pe holul ce ducea spre grădină și scutură brațul femeii ca să-i dea de înțeles că privilegiul ei de a se plimba cu el se terminase.

   — Stai, lordul meu! strigă în urma lui și se chinui să-l ajungă.

   — Ce problemă te apasă, lady Serafina? o întrebă, deloc îngrijorat.

   Blonda își linse buzele roșiatice și făcu un pas spre el, ducându-și degetele lungi la gulerul tunicii sale, pe care se prefăcu că îl îndreaptă.

   — Mă gândeam că ai putea să mă vizitezi după ce îți termini treaba. Să te furișezi în camera mea, așa cum obișnuiai să faci, îi șopti în ureche, ademenindu-l cu șiretlicurile ei de sezualitate.

   — Exact. Obișnuiam, Serafina, îi răspunse, gata să o împingă.

   Respirația ei caldă îi mângâie gâtul când râse amuzată.

   — Nu poți nega că nu ți-a plăcut. Sau că nu tânjești după asta. Eram logodnici, lordul meu. Și nu țin minte să fi anulat cineva logodna după blestem.

   Diavolul simți cum o briză de aer rece îl izbește în față. Nimeni nu mai fusese preocupat de viețile lor de dinainte să fie puși la încercarea sorții, căci știau că nimic nu mai avea să fie la fel. Nu știa dacă era recunoscător să fie blestemat din acest punct de vedere. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic, ar fi ajuns însurat cu Serafina. Și nu își mai putea aduce aminte dacă îl îngrozea ideea la acea vreme.

   Cineva își drese glasul în spatele lor. Avaya bătea cu piciorul în podea și își rodea unghia de la degetul mic.

   Simți mârâitul Serafinei în ureche, însă aceasta reveni la aerul ei veșnic vesel și îi învârti o șuviță pe deget.

   — Ușile mele sunt mereu deschise pentru tine, șopti.

   Avaya aproape că o scuipă când femeia își izbi umărul în al ei. Fu privit de doi ochi furioși.

   — Ce făceai cu hiena aia?

   — Nu pretinde că e prima dată când mă vezi cu ea, Avaya.

   — Ei bine, ai fi putut foarte bine să o pocnești. Nu te prinde bine duhoarea ei.

   Diavolul se întoarse cu totul spre ea și îi făcu semn din bărbie.

   — Ce vrei? Presupun că nu ai venit doar ca să mă cerți ca pe un băiețel.

   — Bineînțeles că nu.

   Se repezi spre el și se agăță de mâna lui, pe care Serafina nu o atinsese. Îl trase spre o fereastră și se asigură că nu îi aude nimeni.

   — Când eram în capitală, începu ea, am văzut-o pe Rhoda în bibliotecă. Răsfoia o carte.

   Înghiți în sec, ferindu-și ochii.

   — Cartea mamei tale.

   Se încruntă și inspiră suficient aer încât să-și forțeze genunchii să nu cedeze. Ar fi vrut să fie altă glumă proastă de a ei, însă expresia tulburată a Bufniței nu trăda nimic de genul.

   — E imposibil, șopti sceptic. A fost distrusă acum mult, mult timp.

   — Știu! La asta m-am gândit și eu. Dar crede-mă, ochii mei de bufniță nu mă mint niciodată.

   — Ce a făcut cu ea?

   — A ascuns-o sub un dulap dintr-un colț al bibliotecii. Nu știu dacă a luat-o după aceea, căci s-au dust toți la turnir și au închis geamurile.

   — Trebuia să-mi fi spus mai devreme.

   Avaya ridică dintr-un umăr.

   — Ce ai de gând să faci?

   Diavolul se plimbă în cerc și aproape că lovi cu pumnul pilonii de piatră. Știa prea bine cum arăta acum: ca un copil ce intrase în belele. Încercă să își controleze mișcările, căci încă erau prea mulți oameni pe holuri.

   Așa că, fără să mai piardă vreo clipă, sub privirea șocată a Avayei, făcu ce nu mai făcuse de secole.

   Invocând un nor de umbre întunecate, se teleportă pe holurile castelului din Kelec.

   La ora aceea târzie, toți ar fi trebuit să doarmă, însă glasurile slujitorilor încă se mai auzeau în depărtare, strigând ordine și atenționări. Bufnița avea dreptate, tot ce vedea arăta de parcă urma să aibă loc o încoronare sau o nuntă, nicidecum un bal dat în cinstea unei fete care îi era dragă regelui.

   Când era copil, locul pe care era construit castelul fusese un cimitir și abia un veac mai târziu se zidise prima piatră pentru a-l construi. Nu știa planul lui interior, însă avea o bănuială că biblioteca era aproape. Se afla la parter, așa că se ascunse în umbre și începu să meargă înainte să-i observe cineva prezența.

   Trecu pe lângă multe uși de lemn și auzi voci de dincolo de ele, însă numai în dreptul uneia se întoarse din drum când un râset colorat răsună ca un ecou. Nu mai auzise acel sunet până atunci, dar ar fi recunoscut persoana fără o secundă de îndoială.

   Rhoda.

   Deși se simți ca un tâlhar, își lipi urechea de ușă, gest pe care îl făcuse doar când încerca să afle afacerile tatălui său.

   Auzi niște zgomote înfundate, apoi iar râsete. Urmă o secundă de tăcere și un geamăt ce îl făcu să se încrunte.

   — O să ningă curând, șopti o voce de fată.

   — Abia aștept.

   Un murmur masculin și elegant.

   — De ce ai vrea să ningă? Iarna e oribilă aici.

   — Ei bine, dacă ninge, atunci o să ne mutăm exercițiile în apartamentul meu. Și... când tata va vedea toate mesele și lucrurile răsturnate pe jos, își va da seama cât de bine m-ai antrenat, Rhoda.

   Ultimele cuvinte mârâite în ceea ce presupuse a fi un ton senzual îl făcură să se desprindă scârbit de ușă, mai ales când aceasta se mișcă din balamale de pe partea cealaltă. Și gemetele care răsunară în timpul unui sărut...

   Plecă de acolo ca să nu distrugă tot ce-l înconjura, însă nu înainte de a roti clanța ca să-i sperie. Nu avea timp de încăierări.

   Biblioteca era la câteva coridoare distanță și pătrunse de parcă fusese o adiere pe care nu o simțise nimeni. Zări figura chircită a bibliotecarului și se postă în spatele lui. Își dădu jos o mănușă și îi atinse ceafa cu mâna. Căzu pe jos înainte să aibă șansa să scoată vreun sunet.

   Trecu peste corpul lui și începu să caute cartea pe sub rafturi, trimițând și șuvoaie de întuneric care să-i ușureze căutarea. Îi porunci puterii sale să simtă și să vadă atingerea mâinii mamei sale pe filele groase pictate de cerneală, să-i aducă înapoi ultimul lucru ce îi aparținuse.

   Însă, chiar și după ce orologiul anunță miezul nopții, cartea era de negăsit.

   Teleportat înapoi la cvartir, primul lucru pe care-l făcu de îndată ce intră în birou fu să se închidă înăuntru și să izbească de pereți tot ce îi ieșea în cale. Își lăsă mânia să preia controlul, să-și descarce furia și dezgustul când își imagina mâinile unui prinț nefolositor pe tot corpul Rhodei, pe toate rotunjimile ei, pe pielea ce îi mirosea a mărgăritar și a altceva exotic.

   Mâinile prințului pe corpul ei, care era al lui și numai al lui.

Vă anunț de pe acum că anul acesta am bacul și nu știu cât de activă o să mai fiu pe site, deși mă doare când mă gândesc la asta:)) O să încerc să postez cât îmi mai perimte vacanța și când o să am timp și dispoziția necesară pe timpul școlii, așa că vă rog să nu îmi cereți next. 🙄