Mona Issa /Less is More

6/24/2022

§Dedicată mamei și tuturor mamelor puternice care și-au vegheat copiii.§

,,Un zâmbet este o limbă pe care și un bebeluș o poate înțelege."

Martie 2016 -Zulaya

     Sper să am o seară cât de cât liniștită, dar având în vedere că David e la vârsta când își suge degetul în somn, la cei doar doi anișori ai săi, prefer totuși să facă asta, decât să urle ca din gură de șarpe, din cauze nedeterminate uneori. Cina împreună cu el și cu noii noștri părinți sociali se desfășoară de fiecare dată într-o atmosferă plăcută. Soții Kylei și George Restwood, preferă de asemenea masa cât mai plină și diversă, slavă gurmanzilor! Și nu doar pentru că le sunt recunoscătoare strâng eu și prin bucătărie, dar am cam mâncat tot din farfurie și mai e o felie de prăjitură în frigider. Aceea e a mea și numai a mea!

     De obicei, Kylie gătește și apoi servește cina pe la șapte seara, iar apoi, ca o fată de treabă care apreciază toate eforturile lor, eu debarasez și fac curățenie. Casa lor e lună și bec mereu, nu am multe de făcut, doar pun în mașina de spălat vesela și șterg anumite zone, pun pe locurile lor fiecare obiect. La institutul Perkins dereticam pe rând fiecare și deja e ceva ce-mi place să duc la bun sfârșit, un mic ajutor la schimb. Oricum, micuțul David, băiețelul ce intenționează să-l adopte cere atenția Kylei mai mereu, așa că, mă bucur să pot fi de ajutor cât el e culcat imediat după cină.

     Eseurile pentru școală le-am terminat, mai am doar de recitit câteva pagini la engleză, iar apoi am de gând să mă uit la unul din serialele mele preferate ,,Rețetele lui Gordon” sau ,,Plaisir a table”. Am timp berechet și să cobor rapid cu sacul de gunoi, încă nu s-a întunecat, iar când mi-am aruncat privirea pe fereastră nimeni nu se zărea pe alee. Ghena de gunoi e în spatele blocului, unde nu prea circulă nimeni și ce naiba se poate întâmpla? Să-mi iasă în cale mascota lui coajă de banană și să cad direct într-o baltă? 

   Evit coaja aia de banană precaută și printr-o eschivă demnă de un acrobat, dar în schimb, îmi fac griji pentru ploaia măruntă care abia s-a pornit. Sunt cu bluza de pijama pe mine, dar dacă părinții mei sociali nu au comentat la cină despre ea, nici coajă de banană nu va avea nimic de spus. O iau de urechea ei șută și-o arunc și pe ea la un loc cu celelalte resturi.

        Și totuși… 

       La început bănuiesc că e un bețivan, când trupul unui om cade în mijlocul aleii dosite dintre blocurile vechi. Dar, de fapt, e aruncat efectiv în pavajul de beton de un grup de huligani. Cade ca o marionetă făcută harcea-parcea și scâncește puternic, la câțiva zeci de metri de mine. Apoi, distracția continuă cu huliganii considerându-l o minge de fotbal și cu el gemând puternic.

     Fără să vreau însă, le atrag atenția cu prezența mea. Primul gând al meu e s-o iau la goană și să mă întreb ce notă am luat ultima oară la ora de sport. Sunt aici îmbrăcată în pijamaua mea veche ca să scap de gunoi, dar am parte de o scenă absurdă, aș putea spune. Trei contra unul. Iar eu sunt o fată, cam moleșită după cina savuroasă. Puiul gătit la cuptor, cu zeama aia de-ți lasă gura apă și care a rumenit bine carnea, abia își face loc în stomacul meu. Ca să nu mai spun că-mi tremură chiloții de teamă.

    Am doar două opțiuni. Ori fac pe brava -că doar ei nu știu că-mi tremură chiloții-, ori îmi salvez fundul și burta luând-o la sănătoasa. Ochiesc personajul de pe jos și-mi zic doar atâta: La naiba, fie ce-o fi! Dacă mi-o iau în barbă, o să le donez printr-o vomă proaspătă un pui flambat, de jumătate macerat.

Ridic telefonul cu numărul de urgență pregătit pe ecran și le dau de înțeles că am filmat totul și că voi posta pe rețelele de socializare, dar și că voi suna la poliție, dacă nu-i dau pace celui de pe jos. 

    Apoi, mă super bucur că sunt doar înjurată de ei și se fac nevăzuți destul de rapid. Mare minune! Nu-mi vine să cred că deschid gura și treaba funcționează. Nu-l pot ridica pe ghinionistul hăituit, deși e doar un adolescent ca mine, observ foarte curând. Îl trag sub o streașină ca să nu-l mai plouă și îi tamponez din rănile de pe față cu o batistă de unică folosință. Plouă mărunt și răcoros, dar nu te udă până la piele, picurii se așază ca o burniță densă pe haine. 

      E șaten, deține o pereche de ochi ca mierea, iar nasul său deși e înroșit și cu urme de sânge, e acvilin și parcă îi subliniază înfățișarea de tip isteț. Mă tem că deșteptăciunea lui tocmai și-a găsit acul pentru cojocul său cârlionțat. Șuvițele-i rebele se revarsă amestecate peste fruntea lui lată și-i dau un aer romantic chiar și așa. 

Mă las jos și-mi lipesc spatele de peretele rece, zugrăvit în pigmenții cu zdrumțuri, foarte, foarte aproape de băiatul care are acum fața precum o pizza cu salami. Pe unde s-a ales cu părțile roșii, e tot mai tumefiat. Răsuflu greu. Abia mă lăsase să-i ating buza spartă cu o bucată de șervețel ce-o aveam în buzunar. 

— Miles…, eu sunt Miles Damerson, spune el răgușit și pare că apoi i se afundă vocea în gâlga salivei. 

Sper că nu într-o gâlgă de sânge, pentru că deja mi-l imaginez într-o poziție nefirească, cu limba spânzurând până pe barbă și cu ochii dați peste cap în orbite. Mai văzusem filme horror, însă nu vreau să experimentez așa ceva în realitate. 

— Zulaya, simplu, deconspir fără prea mare chef numele anost. 

— Mulțumesc că m-ai ajutat, Zulaya-simplu, zâmbește și se trage puțin mai sus pe lângă perete. 

Lui Miles i s-a cam stricat fluxul vorbirii și al gândirii, probabil de la loviturile încasate, pentru că o dată la câteva minute îmi mulțumește, ca o placă stricată și scârțâitoare. 

— Eh, nici nu pomeni, sunt doar un supererou în pijama. Prefer anonimatul, îl asigur eu. Zâmbesc odată cu el și asta mă bucură. 

Se uită tot mai mirat la mine, dar nu spune nimic, râde cât îi permite rana din colțul gurii. Amețit și cu gura spartă își scoate telefonul și îmi spune doar numele celui pe care îl apelează și care trebuie să apară ca să-l ia acasă. Un anume Viktor. 

— Va veni imediat, e un tip de treabă…, presupun că se referă la prietenul său care-i va ridica fundul bătucit de pe aleea noastră dosită. Puteam să-l chem pe fratele meu, dar el e nebun. Doar s-ar fi complicat lucrurile, adaugă și probabil dându-și seama că oarecum vorbise prea mult, își lasă bărbia în piept. 

— Nu mă grăbesc nicăieri, nici măcar să fac lucruri ridicole de fete, îmi doresc eu să destind momentul, aranjându-mi trupul lângă al său. Pufnește amuzat, după care se mai strâmbă un pic de durere.

 — La ce școală te duci, Zulaya? mă întreabă întorcându-și capul spre mine. 

— Parson Hill, boboc, recunosc fără prea mare fericire.

        Știe toată lumea că e un liceu de stat cu performanțe medii. 

— Tu? încerc să fac conversație până vine prietenul său ca să-i curme chinurile. 

— Winslow High. Știe că nu e nevoie să adauge nimic. Probabil îl dor prea tare toate și eu dau din cap înțelegătoare. 

        Frecventează un liceu catalogat elita elitelor din estul statului. 

— Și Viktor e acolo, an terminal, dar colegii și prietenii noștri, curtează gagici care fac lucruri ridicole de fete prin Parson Hill, adaugă și acum bufnesc eu în râs amuzată. 

   Desigur că o făceau, îi văd zilnic pe la poarta liceului, adunați ca bondarii la stupul cu miere. Într-un sfert de oră apoi, lângă noi parchează o mașină, nu foarte neobișnuită pentru cei care frecventează Wislow High. Lucioasă și pretențioasă am impresia că văd un bolid Transformers, chiar în fața mea. 

   Îl ajut să-l ridice și să-l care pe Miles la mașină, pe când îl ceartă mai rău decum ar face chiar și un părinte. Se rățoiește la el fără oprire, mai ales pentru faptul că nu e, se pare, prima dată când se aduce în halul acesta. Miles, cel cotonăgit, doar își dă ochii peste cap și-l lasă să-i țină predica pană la capăt. 

    Viktor, în schimb, nu e foarte înalt, ba chiar e subțirel bine la fizic, deși i se văd bicepșii lucrați când se încoardă cu Miles prins pe după gât. Spre deosebire de prietenul său, Viktor are un păr castaniu și o privire pătrunzătoarea, învolburată. Desigur, îmi pare din acele prime clipe, un tip deosebit. De parcă eticheta dată de Miles îi e lipită de frunte și o duce așa peste tot ca reclamă. ,,Prompt și de calitate, încearcă cu încredere!” spune aceasta constant.

  În minte îmi apare ceva asemănător cu un tricou din cel mai moale material și care îmi îmbracă ființa în căldură și liniște.

Mâna lui Viktor e întinsă în față, stă să o strângă cordială pe a mea, dar eu visez la tricouri. Minunat! Acum am nevoie de niște exorcizări sau de pastila miraculoasă care șterge memoria. Îi ofer înapoi gestul, mult prea rușinată, și privesc mâinile noastre împreunate pentru câteva clipe. 

— Îți rămân dator pentru Miles. Dacă mai ai unicorni salvatori păstrează unul și pentru mine…, îmi șoptește el.

Dau din cap și mă simt plutind într-o lagună de-un albastru vernil ireal. Pare că liniștea din jur se așază ca o mantie plăcută în jurul nostru. Inima mea bubuie când el îmi reține mâna și mi-o mângâie câteva clipe.

— Grăbește-te să te pui în siguranță în casă, încuie ușa și nu mai ieși la orele astea, vine și sfatul său. 

 Am impresia că-mi vorbește directoarea institutului Perkins de unde provin. Mintea mea rătăcește naivă spre ceva patern și mult prea grijuliu, precum arată fața lui Viktor. Și tocmai că asta mă zgândăre mai tare. Realitatea mă readuce pe Pământ când își retrage mâna și mă salută depărtându-se. 

— Ne mai auzim, erou în pijamale! îmi trage cu ochiul iar eu mă înmoi ca plastelina.

La plecare, Miles îndreaptă degetul arătător înspre mine și spune că rămâne dator și el și prietenul său. Mi-am făcut doar datoria și e ceva normal, ce ar fi făcut oricine, consider eu, dar ei, țin să mă informeze, fiecare în felul său. 

Înainte să urce la volan, Viktor îmi face iar cu ochiul șmecherește. Sunt singură pe aleea sărăcăcioasă și murdară din spatele clădirii în care locuiesc, dar îmi vine să mă uit în jur, să caut persoana către care și-a aruncat el semnul oacheș. Visez cu siguranță toate astea. Dacă aleea pe care stau acum ar fi un aeroport, pun pariu că de aici și-ar lua zborul toți unicornii. 

     Mă îndoiesc că o să mă țină minte vreodată. Desigur, toți spun asta, până când își salvează pielea și își pot vedea liniștiți mai departe de viața lor fără griji. Precum părinţii care îşi abandonează copii. 

      Urc înapoi în apartament și mă uit în jur. Soții Kiley și George Restwood, sunt okay, dar își doresc prea mult să facă lucrurile ca lumea. Ea e o tipă care gătește bine, destul de simpatică, dar din păcate, cum spune ea uneori, uterul ei ,,a uitat să dea startul la procesul de procreere”. George nu vrea decât să o vadă pe Kiley fericită, așa că o lasă și o ajută să adopte sau să primească în casa lor copii ca mine, proveniţi din grija statului. Adică ai nimănui. 

La cei șaisprezece ani ai mei, nu mă aștept să fiu răsfățată, nici măcar cu vorbe. Dar ei îl au adoptat pe David, în vârstă de doi ani și pe mine ca garnitură în grijă. Cu toate astea, când micuțul își suge degetul și e liniște prin casă, sper ca ei să nu se aștepte de la mine să fac același lucru. 

Sunt în probațiune în familia lor și cumva se descurcă cu toate, ba chiar mi-au dat o cameră doar a mea. Asistenta socială care m-a plasat la ei, mi l-a prezentat înainte de toate pe Nate, băiatul de douăzeci și unu de ani, care acum muncește și se întreține singur. El e exemplul plecat de la familia Restwood și care a stat cu ei de la cincisprezece ani. 

    Păi nu e chiar un miracol, ce să zic? Nate e un tocilar optimist, cu ochelari și zâmbet de zile mari, însă se pare, numai eu observ bretelele ce-i țin pantalonii la vârsta magică pe care o deține. Cum naiba supraviețuiește? 

Nu m-a convins să mă mut cu ei alura lui de tip devenit foarte inteligent pentru că a crescut sub aripa familiei Restwood, ci faptul că nu au alți copii adolescenți în acest moment. Pot suporta mirosul de scutece murdare, mai bine decât cel de creier demonizat de hormoni. Doar mă cunosc pe mine și e deja prea mult. 

    Plus că pot să-l dau de exemplu pe Tano, unul din băieții mai nebunatici de la casa de copii Perkins din Harlem, pe care încerc să-i imit oarecum. Bine, e adevărat că îl consider și îl calific (doar pentru mine personal) prietenul sutien, dar mai bine de atât nu pot. Adică e pentru mine precum un sutien mișto: greu de găsit, susținător, care te face să arăți bine pentru restul, dar stă perfect, aproape de…, sâni. De inimă nu pot băga mâna în foc, dar ne respectăm destul cât să ne căutăm la nevoie. Ah, iar el nu recunoaște schimbul aferent prieteniei, nici măcar dacă i-am dat revistele mele cu actorii renumiți și sexy ai momentului. 

     Din nefericire, ceva s-a întâmplat cu el, și chiar dacă vreau să dau vina pe magicieni, trebuie să mă consolez că doar trăim vremuri grele, nu e niciun show cu dispariții miraculoase. La un moment dat doar s-a îndepărtat.

Primăvara se apropie vertiginos, iar primul an de liceu de finalul său apoteotic. Observ tot mai multe, dar cum mie îmi place să stau ferită, las pe fiecare în treaba lui, fără să judec, să fiu băgăreață sau răutăcioasă. Precum știu, ,,ceea ce nu-ți place, altuia nu face”, țin cu dinții de acest motto. 

    E al naibii de greu să fii adolescent, dar să fii și licean, e practic sodomizarea perioadei când creierul ți se bifurcă. În liceu, pe lângă obișnuitele scene de bulling, cele cu grupurile separatiste și ale unor drame romantice sau familiale, pui un pic de știință, pe care trebuie s-o asimilezi la ore și obții practic un cocktail Molotov. 

   De asemenea, un fel de stare planează în aer și printre noi, întemeiat pe o imagine a liceenilor, care dacă au avut cel puțin o relație, sunt al naibii de mișto. Asta pentru că se presupune că au făcut respectiv sex și că sunt pe deoparte trecuți prin sita aceea ce te transformă din tiparul obișnuit sau plictisitor, în ceva extrem de valoros și apreciat. 

  Desigur, circulara imaginară a liceanului ideal, lasă în urma ei, întrebarea dacă faci parte din echipa prețuită sau din cea anostă. Nu degeaba e așa, căci îi interesează pe toţi să ştie pe cine să admire și pe cine pot lua în derâdere. Mai puțin mă interesează pe mine, însă asta nu mă scutește de analiză.

   În fapt, eu sunt privită undeva neutru de restul, fiind o străină, căci mă mutasem doar de vreo șase luni în districtul Parsaw Hills. După o vreme am înțeles că, tatonau și jubilau între a crede că avusesem deja o relație de unde veneam. Cumva, Harlemul suplinește imaginea mea de fată mișto dar liniștită. 

    Ba chiar auzisem zvonuri, că se presupune că tocmai de aceea sunt mai retrasă, pentru că sufăr din cauza şmecherului de fost iubit. Cartierul cel mai famat și mai periculos din New York, cu populația predominant afroamericană, nu are cum să nu-și facă treaba bine.

   Nu infirm și nu confirm niciodată, pentru că nu vreau să fiu de vreo parte. Nu vreau nici să mint și în plus nici să ajung precum unele fete, în gura tuturor. Dar, la fel ca majoritatea adolescenților, sper mereu la o acceptare înspre cei priviți ca și cei mai interesanți. 

    Detest că încep să-mi fac griji pentru secretul meu, care în definitiv, e unul despre care ar râde și și-ar bate joc zile la rând. O orfană culeasă de pe drumuri ar putea fi noul trend de speculații și râsete. Nu am prieteni, dar mi-am dat seama că sunt la adăpost de răutățile uneori inimaginabile ale liceenilor, pentru simplul fapt că am pomenit de Tano. De asemenea de origine afroamericană, iar acum făcând parte din una din găștile ce bântuie renumitul cartier, are efectul său imaginar, dar scontat pentru noii mei colegi.

   Aveam doar câteva luni când am fost găsită de către autorități ca abandonată pe străzile mizere din zona aceea pestriță, dar acum e icoana mea norocoasă. Mă rog uneori să rămână ca o poză a mea de profil, pentru încă o bună bucată de vreme. Avea dreptate asistenta socială care spunea că 

,,nu ai trăit cu adevărat, 

până când nu ai murit în Harlem”. 

         Nimic nu se compară cu ziua următoare când Miles Damerson, sprijit cu spatele de gardul liceului mă strigă și mă cheamă să mă apropriu în văzul tuturora. Simt cum privirile admirative din urma mea mă însoțesc până unde Miles își face avânt, mă întâmpină și mă ia între brațele sale protective. Fața lui plină de salami îmi zâmbește călduros și în cele din urmă mă direcționează spre mașina sa. Pare un bad boy și-mi dau seama cum imaginea făurită până în acest moment pe seama mea ia avânt și se preschimbă exponențial pentru toți. Sunt la adăpost de agresori, în sfârșit, iar secretul meu poate sta bine dosit în chiloții mei plini de frici.

         Îi zâmbesc lui Miles și mă urc încrezătoare lângă el în mașină. Dar oare de ce inima mea caută bătăile tumultoase estompate de lipsa celui care cu ochii săi deosebiți, m-a făcut să-mi doresc să fiu doar eu, nu o minciună sau un secret?