,,Copiii merg acolo unde este entuziasm,

dar rămân doar unde există iubire." Zig Ziglar

Prezent

Îmi face o deosebită plăcere să mă trezesc dimineața astfel. Soarele se împrăștie peste cuvertura șifonată, sub care stau ca o omidă înfofolită. Să fiu logodnica lui Viktor Moore e ca o transpunere într-o altă viață sau chiar într-o altă dimensiune. O lume animată și plină unde el e un fel de Tom, iar eu un Jerry plăpând. Orele în care ne fugărim trec rapid, iar pe final de zi, ne iubim mai mult decât cu o zi înainte.

Mă întind precum o pisică, mormăi, iar apoi îmi pun mâna caldă pe burta enormă. Am impresia uneori că nu e a mea și că în somn beau băuturi carbogazoase fără număr, urmând ca dimineața să evaluez consecințele. Iar mâna mea parcă ar avea magnet în oase. Se lipește constant de acest balon ce stă să explodeze. Ah, există la tot pasul urmări, pentru că după mâna mea vin de obicei atingerile lui Viktor. Nu că m-aș plânge, dar nu ar fi rău să ducă și el un pic proeminența, iar eu doar s-o verific și s-o mângâi din când în când și pe unde apuc.

Zâmbesc mulțumită și-mi aduc aminte că aseară am făcut un mic pact cu el. Dacă nu rezist în situația actuală să stau departe de răsfățul lui, primesc ce-mi doresc seara, dar la schimb, dimineața, e imperativ să rămân în pat cât mai mult posibil. Nu că nu mă masează constant, dar mie îmi plac astea, mai ales în această perioadă. De obicei mormăi la fiecare apăsare a lui pe mușchii tensionați și continui să-l încurajez astfel, de parcă am fi un ansamblu orchestral și coral, înaintea unui concert de anvergură. Eu cu vocea, el cu instrumentele.

Știu cât sunt de norocoasă, amintindu-mi cum Viktor mă poate face să mă simt de fiecare dată, când, ușa se deschide și se aud pași însoțiți de pufnete. Nici nu trebuie să mă uit ca să știu că e rățușca de Lorelai, iar Viktor trebuie că e pe undeva pe aproape, în urma ei. Apare curând în cadrul ușii, ne admiră cu un fel de licăr năzuros, misterios. Primesc vizita prințesei Lole a Regatului Rățuștelor. Gurița ei mică, rozalie, ține cu buzele strânse tetina de silicon pusă pe biberonul plin cu lapte. Se apucă de cuvertură cu hotărâre, după care se trage în sus pe pat.

- Mami..., se mâțâie Lole. Nu vleau la glădiniță!

Copila se strecoară sub cuvertură și se lipește de burta mărită ca un pui de koala.

Zâmbesc, și-l privesc mirată pe supraveghetorul drăgălașei rămas în pragul camerei. E cel mai simpatic erou al tuturor tertipurilor de convingere ale unui copil de aproape trei ani. Majoritatea eșuate, desigur.

- Lole, mami trebuie să se odihnească, scumpete! spune el, cât timp îmi aduc fața spre părul bălai al micuței din brațele mele. Mirosul de copil, de piele lăptoasă mă amețește, căci îl ador. Aspir în piept toate senzațiile, fiecare din clipele astea atât de plăcute, neprețuite.

Ca răspuns, acest prunc suspină liniștit și trage puternic laptele cald, scapă sunete drăgălașe de înghițire. Mai pufnește și mai lasă aerul, se străduie să nu adoarmă de plăcere. Sunetele acestea pe care le scoate și par a fi ghiorțăiturile din stomacul lui Viktor când îi e o foame de lup, mă încântă. Îmi sărut fiica pe creștet, mă foiesc ca să ajung cu burta pe lângă piciorușele ei calde. Sticla stă lipită de pieptul meu, iar mânuța ei mică, când controlează sau mângâie textura cu desene de pe ea, când apucă furoul meu de noapte.

Viktor se reazemă cu spatele de tocul ușii relaxat, ne privește fascinat, iar eu mă bucur că pot să-l admir în toată splendoarea. Pantalonii săi scurți lasă la vedere niște pulpe puternice, tricoul vechi și pătat pe alocuri se strânge pe umeri ca de obicei, iar brațele puse una peste alta acolo, mă înfioară. Deunăzi îmi dădusem seama cât de mult îmi place, când brațul lui, cu acel păr moale se strânge în jurul meu. Chiar nu-mi pasă când mă acuză că încerc mereu să ajung într-o poziție favorabilă. Unii s-au născut să fie precum omizile, moi, cu peri de te gâdilă, alții doar niște lăcuste cu ochi bulbucați și picioare sâcâitoare.

Pe umăr are un prosop de bucătărie, cel cu care a șters mai întâi sticla pentru Lole, iar părul îi e complet răvășit. Și m-am trezit să fac un pact cu acest burzulici. Adică, trebuie să rămân în pat cât mai mult timp, ceea ce înseamnă că, lui îi revine să se ocupe de dimineața veselă a fiicei sale. El trebuie s-o spele, s-o îmbrace, să-i dea să mănânce și să o pregătească pentru grădiniță.

Se pare că a reușit într-o oarecare măsură, dar mai are de muncit la unele părți. Micuța are pe ea costumul favorit de rățușcă, cel adorat pentru a sta prin casă, ceea ce e clar un semn că ea a câștigat partea cu styling-ul. Parcă văd fața dezamăgită a lui Viktor, cât timp ea dă din cap negativ la toate articolele vestimentare expuse de el. Ba chiar când îi arată rochițele de prințesă, cum primește doar un botic bosumflat.

Acest Brutus al vieții mele cu bărbia încă nerasă, ciufulit la freză și cu misiunea parțial eșuată, e foarte sexy. Iar acum încearcă subtil să o dreagă în fața mea. Bărbatul cu alură de om de afaceri, care învârte o companie mult prea cunoscută, a cam ratat un start la bursa scutecelor, pe lângă cea a convingerilor. Niciodată nu l-am văzut mai frumos, deși e clar că nu va face avere din a fi fotomodel pentru revistele mondene. Toată textura feței sale pare încruntată, deși zâmbește, iar pe sub bretonul împrăștiat are câteva riduri săpate în fruntea lată. Maxilarul e mult prea drept, dacă nu te uiți din unghiul bun, ai impresia că strânge din dinți.

Ochii îi sunt verzi precum o mare ticsită de alge, iar nasul roman și lunguieț îi dau aerul acela de descendent direct al celor care au transformat lumea în imperiul lor. Rarele sale momente cu zâmbete sunt foarte greu de generat pentru el. Astfel l-a modelat viața, căci pe lângă accidentul ce-l obligă să rămână încruntat, mereu cu expresia de serios, e nevoit să ducă una destul de încărcată.

Uneori am impresia că cineva îl deranjează constant, încât ajunge să fie supărat. De fapt, e exact pe dos, chiar dacă expresia feței sale arată că urmează să te muște de cap, te alegi cu un camion cu flori și unul complementar cu jucării de pluș. Nu s-ar spune că e foarte chipeș, dar e superb pe dinăuntru. Măcar nu am chiar atâtea rivale care să mi-l șutească, sunt gândurile ce-mi liniștesc sufletul, căci acest diamant neșlefuit e doar al meu.

- Ți-a scăpat ceva, șefule? îl tachinez și-i zâmbesc fericită.

Încă are o misiune importantă, la care cam pierde teren. După încercarea cu Lorelai, poate să se afirme în fața mea, gătind și îndeplinind poftele mele culinare. Toate spontane și haotice, cam e necesar să mă surprindă cu meniul ca să fie toată lumea mulțumită, în special copilașul din burtică.

Trebuie să-l enervez cu rânjetul meu, iar el se apropie de pat și de noi trei precum un gladiator nemilos. Primim câte un sărut, Lole pe tâmplă, uriașul muffin undeva mai deasupra, iar eu risc să ard în flăcări. Când gura lui se apasă de pântec, urechea lui se lipește de sân cu intenție. Simt practic cum fierbe laptele matern în el, până când gura i se lipește de buzele mele și în câteva secunde mă provoacă direct să-i predau limba. Îmi scapă involuntar câteva mici gemete, când îmi mușcă tandru buza de jos și mă face să-mi doresc mai mult.

Ne uităm cu drag spre copila ațipită, zâmbim fiecare după posibilități. Acesta e scopul nostru. Ca ea și fratele sau surioara ei să primească tot mai multă iubire, să vină să ne caute pentru nestemata aceasta neprețuită. Iubirea.

,,Căci, copiii merg acolo unde este entuziasm,

dar rămân doar unde există iubire."

În cele din urmă se ridică, se îndreaptă spre baie aruncând prosopelul mic peste un scaun.

- Nu-i corect, mai ții minte? Trei contra unul e chiar fără pic de milă, mă ceartă el. Până te îmbraci, eu fac un duș.

Își alege câteva articole din dulap și în câteva clipe dispare în baie.

Desigur că trebuie să facă referire la ziua când ne-am întâlnit prima dată. Eu eram în pijama, exact ca în acest moment. Atunci însă îl păzeam pe Miles, prietenul său, pe care îl salvasem de trei atacatori. Un erou în pijama, așa m-a supranumit, dar și dacă doar am deschis gura ca să alung niște huligani, pijamaua chiar a rămas în istorie. Mai ales că avea un unicorn imprimat pe piept.
Dar Miles nu mai e printre noi ca să ne aducă aminte de momentele frumoase. Trebuie cumva s-o facem noi, să nu-l uităm și să-i onorăm existența scurtă, cea cu un impact imens asupra vieților noastre. Îmi bat fruntea de două ori, cu intenția să-mi lipesc de creier noua idee cu vizita la cimitir și mă ridic de lângă fătuca adormită. Arată ca o mascotă imprimată pe așternutul patului și o las să se bucure de momentele când îi e cald și bine. O ador, mai ales că l-a readus pe Viktor în viața mea. Chiar ea! Un bebeluș face dragostea mai puternică, nopțile mai lungi, ziua mai scurtă, hainele murdare, contul de economii mai mic, trecutul uitat și face viitorul să merite trăit.

Așa că, zâmbesc și mă grăbesc să mă schimb cu o rochie simplă, mai largă, ce să cuprindă brâul rotunjit cu tandrețe. Ah, arăt exact ca un balon aniversar umflat până aproape de plesnire. Lipăi pe lângă oglindă pentru că simt asta mai mult decât de obicei. Nici când am fost însărcinată cu Lorelai nu am avut zile astfel, dar încep să se înmulțească pe zi ce trece. Până și inelușul simbolizând logodna mea cu Viktor mă strânge.

Iau în vedere și faptul că papucii de casă sunt tociți, talpa piciorului trece de marginea tare, acoperită cu pluș. Pun pariu că laba piciorului arată precum membrele supradimensionate în desenele animate, cele unde, uneori mâinile sunt pur și simplu redate fără degete, ca un tot comun. Dacă-l înțep cu un ac, va șuiera vreo zece minute și se va zbate prin toate părțile agitat, până ajunge dezumflat și ponosit.

Observ pe rând micile și interdicții care mi se flutură pe la nas. Azi, de exemplu, nu o să mă pot ridica singură de unde mă așez. Sper să am doar credincioși în preajmă, pentru că altfel s-ar putea să mă prind nu numai de hainele sau membrele celor din jur, dar nu știu sincer dacă greutatea mea îi va lăsa cu toate părțile lor atașate.

Mă mai foiesc un pic ca să mă pieptăn, să aplic un pic de anti cearcăne, că doar eu și urșii panda ne mândrim cu imitații de ochelari de soare așa de perfect conturați. Îl aud pe Viktor cum deschide ușa de la baie, iar eu îi fac imediat semn spre somnorici Lorelai. Chiar nu a scăpat de promisiunea de a se ocupa de ea dimineața.

Cu pieptul gol ornat cu păr moale, format într-un triunghi cam cât o palmă, am impresia că e ca un semn distinct al lui. E asemenea cu cel al lui Batman sau Superman, însă doar eu cunosc puterea ce o ascunde Viktor în coșul pieptului. Nu știu dacă loial și bun e o superputere, dar înghit în sec, căci prefer să mă retrag în glorie. Îmi e de ajuns că am nevoi din cele mai excentrice, dar chiar nu e momentul să îmi pun paie pe foc.

Îl văd cum face un pas spre mine cu intenția de a mă lua în brațe, dar chicotesc și reușesc să mă strecor afară din cameră. Am treabă, iar în urmă cu câteva minute am adăugat pe listă: să trec pe la Miles, să ud florile, să nu mă așez dacă nu am creștini în jur și să fac pișu înainte de a urca în orice vehicul.

Cam multe, dar ajunsă la intrarea în bucătărie, zăresc chiar pe lângă prag, jucăria de plastic a fetiței mele. E o păpușă primită de la Viktor la care i-am pus un cap de rață și i-am făcut haine galbene ca să semene indubitabil cu ce-i place ei. Păpușa Prințesa Rățuștelor e un pic mai lungă decât palma mea și rămâne uitată doar când doarme sau îi este foame.

Fac o genuflexiune și mă las încet în jos, cu o mână sprijinită de perete. Iau păpușa cap de rață, dar aud voci și rămân locului. De ridicat nu pot, iar mersul piticului nu m-ar ajuta cu nimic. Îmi rămâne să mă dau de-a dura, dar mă tem că e mai rău.

Oare aveam pe listă să fiu atentă să nu mă așez, căci nu mă mai pot ridica? Oare repetam asta cu un minut în urmă? Adaug speranța la integritatea mea. Chiar sper să nu mă vadă cineva astfel ghemuită aici ca un patruped la trunchiul unui copac.

Eu una încep să înjur în gând zeul exercițiilor fizice, unul de mă imobilizează în poziția ,,mersul piticului", care de fapt stă pe loc. Aud pașii lui Viktor cum coboară de la etaj împreună cu Lole, iar eu încerc să mă ridic. Din păcate nu doar gravitația și rotunjimea mă țin aici, dar ,,muffinul" gigant e între pulpele mele, și practic nu prea-l pot sălta nicicum ca să ajung dreaptă. Nu pot nici strânge picioarele, dar măcar nu mă paște încă nicio trebuință urgentă.

- Ce mama omizilor faci aici?! mă întreabă numaidecât Viktor care ajunge lângă mine.

Mă ridică atent de lângă colțul ușii.

- Păi..., era o prințesă pierdută și uite am regăsit o rață acolo jos, îi arăt păpușa, dar micuța se agață rapid de mine să i-o dau.

I-o întind, timp în care Viktor mă privește cu o grimasă ciudată pe față. Ori i-am închis celulele cenușii într-o gaură neagră a spațiului și timpului, ori arăt ca un bufon.
- Observ asta, dar trebuia să ne aștepți să coborâm. Lorelai ajunge cel mai ușor la ea, nu crezi, iubita mea? Ești în regulă? mă apucă blând de după talie. Mă verifică minuțios pe partea cu umflătura.

Între timp, micuța cu păpușa ei jumătate om, jumătate pasăre de ogradă recuperată, dă buzna în bucătărie, iar Viktor se repede după ea.

- Rațele au doar două picioare, fără mâini.

O prinde din urmă și o pupă zgomotos pe năsuc pe micuța din brațele sale.

- Păi, astea nu sunt mâini, răspunde ea repede. Sunt tot picioale!

Șatenul râde răsfățat de prunca ce se gudură pe lângă el.

- Ah, nu știam că există rațe cu patru picioare, Lole, dar a ta e cu siguranță una specială. Ești sigură că astea nu sunt aripi? mișcă el de mâinile păpușii zâmbind cu gura până la urechi.

Ea dă din cap de mai multe ori, pe când acesta o așază în scaunul ei de copil, unde Viktor îi aranjează mâncarea. Apoi, începe să-i explice tăticului netot:

- Alipile sunt undeva pe dedesubt, lăsar când vrea lața și atunci când nu o vede nimeni. Sunt magice, poate zbula cu ele în Parcul Lațelor, nu pe aici printre oameni.

Noi zâmbim, o ascultăm, doar că la un moment dat apar Dhalli cu Vayne, iar Viktor o ia de la capăt cu insistența sa de a-mi amâna călătoria plănuită deja de o săptămână bună împreună cu Dhalli.

- Din câte știu, nu e nevoie neapărat să mergeți astăzi, spune el.

Presupun vorbește mai mult cu mine. Pe Dhalli o poate lămuri în două secunde să nu mai plece cu mine, prin urmare s-ar amâna totul dacă chiar vrea. În schimb știe foarte bine că fiind gravidă, cu pofte diverse și cu stări de toate felurile, îi va fi greu să mă suporte dacă face cumva greșeala și alege să se opună. Îmi vrea binele, dar cred că mai mult respectă ceea ce-mi doresc. Trebăluiește și se agită în jurul lui Lole. Înfometată fetița ridică spre gurița ei cu buze rozalii, ba un biscuite, ba fructe sau soldăței tăiați din sandvișul proaspăt făcut de Viktor.

Tânăra asistentă nu-i răspunde, iar Vayne o privește de pe locul său, de unde-și soarbe cafeaua, făcându-i semne din sprâncene. Bineînțeles că vrea ca Dhall să nu plece cu mine pentru că așa poate merge împreună cu ea, oriunde visează el. Îmi vine să-i arunc de cap prima chestie ce-mi stă la îndemână, iar eu tocmai caut în lada cu legume și admir un dovleac lunguieț. Păcat de legumă gândesc și renunț la idee. Prea devreme el e în picioare, se apropie de iubita sa, hotărât să o convingă din priviri.

Eu revin la ceaiul meu și îl rog pe Viktor să mă ajute. Apoi, pun apa în fierbător. El nu așteaptă mult, se duce direct la debara după infuzor, căci știe, în ultima vreme îmi place să-l folosesc. La un minut după, când revine, iar eu mă întorc spre el, ne uităm unul la altul ca prostiți. Suntem singuri în bucătărie, se mai aude doar gânguritul Lorelailei. Încearcă să convingă păpușa-rață să pape un soldățel cu unt și miere, cică e sănătos.

Viktor aduce infuzorul, iar pe drum dă drumul la radio pe un post unde se difuzează știrile. Apucă apoi ziarul și după ce pregătește pentru ceai ceea ce trebuie, se așează lângă fiica lui și dă de înțeles că avem nevoie de răbdare pe seama celor doi ca să se pună de acord.

Ei bine, de data asta sper că Dhalli e destul de hotărâtă, încât să nu renunțe la planul nostru. Și chiar îmi dau seama imediat, că Vayne, cel pe care l-am urmărit câțiva ani buni cum a convins o armată de fete să-i cedeze farmecelor în câteva minute, are acum ocazia să se impună și să ne de-a peste cap ziua la ambele.

Deci acum e momentul să-mi țin degetele încrucișate ca să-mi susțin prietena în fermitatea ei. Deși cei doi crenvurști umflați de la mâna mea dreaptă abia se încolăcesc unul peste altul, pot foarte bine să apelez la micul meu secret norocos. Ating lănțișorul lui Miles de la gâtul meu și spun în gând un: Nu-ți iese azi, Vayne, ai nevoie de mult mai mult decât de sexappealul și frazele tale deocheate!