"Vino mai repede, voi muri de curiozitate!" o aud pe Lia de la celălalt capăt de telefon, ca mai apoi să zâmbesc ( uneori nu o pot deosebi de un copil mic; un alt lucru pe care iubesc nespus la ea).

    — Aproape am ajuns la magazin. Îți voi arăta cadoul imediat ce mă voi întoarce. Apropo, să te îmbraci în ceva drăguț, ieșim în oraș, spun la rândul meu și îmi imaginez deja cât de frustrată are expresia.

      "Bine, dar grăbește-te. Știi că nu sunt tocmai foarte răbdătoare!" spune mai apoi și eu virez la dreapta, apoi zăresc magazinul. 

    Puteam să jur că în mai bine de jumătate de an, ar fi trebuit să se schimbe câte ceva, dar magazinul arată la fel. Nu este nici măcar vopsit în o culoare puțin mai curată, iar un geam este și acum spart. Da... bănuiesc că proprietarii acestuia sunt încă la fel de zgârciți.

       — Lia, am ajuns la magazin, vorbim când mă întorc. Și nu încerca să cauți cadoul, îl am la mine, replic , ca mai apoi să aud un "bine" de după celălalt capăt de fir și să închid convorbiea. 

    Mama a vrut neapărat să îi facă iubitei mele celebra sa plăcintă cu mere, dar a uitat un lucru important; faptul că nu mai rămase nici măcar puțin lapte în frigider. Așa că și-a trimis sclavul (m-a trimis pe mine) să cumpere niște lapte, în timp ce ea a spus că va mai vorbi cu Lia. Sincer să fiu, mă bucur să văd că Lia se înțelege atât cu tata, cât și cu mama. Îmi va fi mai ușor în acest mod să îi dau cadoul. 

     Am cumpărat cadoul de mai bine de o săptămână, vrând să aștept un moment cât mai potrivit. M-am gândit că aș putea să o scot azi în oraș pe bunetă, ca mai apoi să i-l dau. Inele de promisiune. Nu a fost tocmai o alegere foarte ușoară, am încercat să găsesc o pereche puțin mai specială, sau cel puțin care să iasă puțin în evidență. Iar după vreo patru magazine vizitate și după mii de răzgândiri, am ochit o pereche perfectă.

     Nu e ca și cum aș cere-o (cel puțin nu încă), dar vreau să ne promitem unul celuilalt timpul și certitudinea că aparținem doar unul altuia. Vreau să ne promitem că orice s-ar întâmpla între noi, oricât de anevoios ar fi drumul pe care îl avem în față, oricât de simplu ar părea să fugim, să ne întoarcem unul la celălalt, încercând să rezolvăm totul. Să ne promitem unul altuia că vom prețuia ceea ce avem, că vom pune iubirea noastră mai presus de orice. 

     Să ne jurăm să reconstruim fiecare zid spart al nostru, cu răbdare și grijă. Fiindcă da, atât eu, cât și Lia avem zidurile sparte. Eu din cauza accidentului, iar ea din cauza unchiului său, dar nu numai. Și chiar dacă amândoi avem răni adânci, răni care ne fac sufletul să se înece în durere, putem să ne vindecăm reciproc, având timpul ca ajutor. Putem să ne dăm reciproc o a doua șansă, având fericirea și liniștea ca acompanion.

    Zâmbesc slab apoi parchez mașina în fața magazinului. Stau preț de câteva secunde fără să mă mișc, apoi scot din buzunar cutia cu cele două inele. Inițial am vrut să iau doar unul, pentru Lia, dar am vrut să promit la rândul meu, ceea ce va promite bruneta. O relație se simte în doi, se împarte în doi, ci nu doar în unul. 

      Albastru. Culoarea inelelor este aceeași cu cea a irișilor iubitei mele. Iriși care au devenit demult drogul meu, care au săpat încă de la început (chiar dacă nu am realizat atunci) în inima mea, făcându-și loc în mica cameră de acolo; ca mai apoi să arunce cheia și să rămână închiși. Și nu am priceput pe moment, ce aveau să îmi facă acei doi ochi ai cerului și ai mării. Nu am înțeles cât de puternici pot fi, sau cât de adânc pot vedea în sufletul meu. Dar încet-încet, ochii mei au început să îi privească ochii săi. Nu un contact vizual, ci mai departe de atât. Am început să văd la rândul meu mai departe de ceea ce bruneta lăsa să se vadă la exterior: doar fericire și zâmbete. Am reușit să văd după acea mască, ca mai apoi să îmi pun semne de întrebare.

       — Mama te-a trimis după lapte, nu să faci un monolog, replic pentru mine și apoi ascund cutia cu inelele, din nou în buzunarul gecii. 

     Scot cheia mai apoi din contact, ieșind din mașină și blocând-o. Vreau să intru în magazin, însă cei doi oameni care ies din acesta, mă forțează să îmi opresc pașii și să îngheț. 

     Îmi simt inima cum se strânge dureros atunci când o văd. 

      Seamănă leit cu ea, cu cea care obișnuia să îmi ofere căldură sufletească, dar care și-a răcit pentru totdeauna sufletul, din vina mea. Mama Izei. Iar bărbatul de lângă, are același zâmbet moale și blând precum al fetei ce obișnuia să îmi zâmbească din cea mai mică prostie. Tatăl Izei.

      Nu înțeleg pe moment ce se întâmplă. Știu doar că nu am timp să reacționez, știu doar că mă rog în sinea mea să nu fiu văzut de cei doi, să devin invizibil doar până când cei doi vor pleca. Dar am realizat încă o dată că nu sunt printre preferați Universului, atunci când mama Izei, își intersectează privirea cu mine. Gheața și goliciunea din irișii săi mă aduc cu picioarele pe pământ, însă este deja mult prea târziu. Femeia căreia i-am răpit viața și bărbatul căruia i-am distrus comoara cea mai de preț, își îndreaptă pașii înspre mine, având pe fața niște expresii greu de descifrat, dar care, cu siguranță nu sunt tocmai cele mai prietenoase. Dar nu îi judec deloc, chiar au tot dreptul să mă privească astfel.

      — Tu... cum îndrăznești să te întorci aici? mă întreabă doamna Halen— mama Izei— iar tonalitatea din vocea ei mă face să tresar.

     Pare atât de pustiit, atât de distrus. Iar asta doar din vina mea. Îmi amintesc ce mi-a spus înainte de a pleca. Vocea ei suna exact la fel ca în acest moment, poate doar mai rănită decât acum, fiindcă rana era proaspăt deschisă. 

     "Mi-ai promis că vei avea grijă de ea, dar în schimb, tu ai distrus-o."

     Cuvintele ei de atunci m-au bântuit o bună bucată de timp și încă o mai fac uneori. Iar dacă până acum am reușit să le dau la o parte, să le las să zboare prin minte, dar fără să mă zgârie iar și iar pe pereții inimi, acum cu siguranță nu voi mai reuși. De acum înainte mai mult ca sigur îmi voi aduce aminti, atât de vorbele ei, cât și de expresia sa îndurerată. 

      — Helen, să mergem, bărbatul care obișnuia să îmi vorbească ca unui fiu înainte și care acum nici măcar nu mă mai privește în ochi, încearcă să o tragă pe mama Izei, dat aceasta pare să nu se clintească mai deloc. 

      — Nu ai pic de rușine? Nu ai nicio remușcae, nu simți nici măcar un strop de vină? mă întreabă mai apoi, în timp ce eu doar o ascult, neavând tăria, sau dreptul de a răspunde. 

      — Helen, nu—

      — Să nu ce, Albert? femeia îi taie replica soțului său, ridicând tonul, în timp ce eu simt cum sufletul mi se umple ușor-ușor de aceleași sentimente pe care le simțeam în trecut. Băiatul ăsta ne-a ucis fiica! Singurul nostru copil, fetița noastră! spune mai apoi pe același ton ridicat, iar în clipa de față nici măcar nu mai mă gândesc dacă suntem priviți. 

    Vinovăție.
    Regret.
     Furie.
   Anxietate.     
    Alarmare.
    Dezgust.

       Îmi simt inima strângându-se mai mult decât dureros atunci când văd niște lacrimi pe chipul femeii care înainte obișnuia să îmi strige numele cu mai multă dragoste decât aș fi meritat, iar care acum m-a strigat "băiatul ăsta", pe un ton plin de repulsie. Vreau să mă apropii mai mult, să o iau în brațe, fiindcă nu am habar ce aș putea spune pentru a-i diminua durerea. Dar nu mă lasă, ba din contră, îmi aruncă o privire ce mă forțează să nu mai mișc. 

     Își șterge lacrimile repede, apoi domnul Albert își trece brațul pe talia acesteia, oferindu-i sprijin. Este adevărat faptul că uneori, unele răni nu pot fi închise oricât de mult ai încerca să coși tăietura acesteia. Nu ar conta cât de mult timp ar trece, inima unui părinte va fi mereu mult mai vulnerabilă decât a celorlalți. 

     Cei doi trec pe lângă mine fără a mai mă privi, însă pot auzi o ultimă șoaptă din partea mamei Izei: "Nu mai distruge și alte vieți"

    Și asta mă face să mă întreb un alt lucru. 

    Oare nu este deja mult prea târziu?

***

     — Arax, unde este laptele? mă întreabă mama, dar eu nu reușesc din prima să înțeleg la ce se referă.

     — A... nu... nu mai aveau la magazin, mint și ea își împreunează mâinile la piept, privindu-mă  atentă. 

    Adevărul este că după ce i-am întâlnit pe părinții Izei, am vrut neapărat să ajung cât mai repede la Lia. Să o văd, să o iau în brațe. Fiindcă știu că de asta am nevoie mai mult decât orice acum. Cum naiba m-aș mai fi putut gândi la ceea ce mi-a spus mama să cumpăr, după tot ceea ce s-a întâmplat?

    — Atunci de ce nu ai plecat la alt magazin? Cum pot face prăjitura fără lapte? mă întreabă din nou, iar eu mă abțin cu greu să nu ridic tonul. 

     Exact de prăjitură mă îngrijorez eu. 

    — Unde e Lia? o chestionez fără a mai îi răspunde, iar ea doar își dă ochii peste cap. 

    — În camera ta, replică aceasta și nu mai aștept să aud și altceva, căci îmi îndrept pașii pe scări, vrând să o văd cât mai rapid pe brunetă. 

    O treaptă și încă una. Apoi o alta. 

     Simt cum mâinile încep să îmi tremure, iar respirația îmi devine din ce în ce mai sacadată. Cuvintele doamnei Helen, privirea domnului Albert, amintirea acidentului din seara aia...

    Totul redevine mult prea proaspăt, mult prea puternic și tăios pentru sufletul meu. Îmi aduc aminte de mirosul ei dulce, de zâmbetul său cald, de brațele ei scurte dar care îmi ofereau cea mai lungă îmbrățișare. Îmi amintesc de alinturile caraghioase pe care mi le tot oferea, de vocea ei precum o lină mângâiere de harpă, de ochii săi precum văzduhul, ce îmi îmblânzeau monștrii din interiorul meu. 

     Iar atunci când deschid ușa camerei mele și o văd, simt cum mintea îmi paralizează instant, iar inima devine una cu cenușa. Lia poartă rochia pe care i-am oferit-o Izei la prima noastră întâlnire. Rochia pe care a purtat-o în seara accidentului, rochia pe care mama a curățat-o de sânge și pe care mi-a dat-o ca o ultimă amintire. Rochia pe care a purtat-o ultima dată atunci când și-a oglindit irișii în ai mei și ultima dată când mi-a spus numele.

      — Ai spus că ai luat cadoul cu tine, dar am reușit să îl găsesc. Nu prea știi să ascunzi lucrurile. Crezi că dacă ai ascuns rochia într-o cutie veche, nu aș fi căutat? o aud pe Lia, dar tot ceea ce pot vedea, sunt sutele de amintiri pe care le am cu Iza.

      — De ce naiba ai luat-o? ridic tonul și chiar dacă știu că nu este bine, vinovăția și gândul că am înlocuit-o într-adevăr pe Iza cu Lia, mă împing spre tot ceea ce este mai rău. Dă-o jos! continui pe același ton ridicat, simțindu-mi inima bătând cu putere, dar în același timp, pompând durere și regret.

    Bruneta mă privește confuză și se apropie de mine, dar eu mă dau cu doi pași înapoi. Nu vreau să mă atingă în momentul ăsta. Totul e mult prea... mult. 

     — Ce s-a întâmplat? De ce-

      — Nu ești ea! Tu nu ești Iza! o întrerup și atunci când citesc confuzia, dar în același timp durerea de pe chipul său, știu că m-am lăsat cu adevărat dus de val. 

      — Iza? Cine e Iza? Nu e prima dată când aud numele ei, replică și îmi încleștez pumnii, scrânșind din dinți. 

     Tot ceea ce am ținut ascuns, în beznă, a reușit cumva să iasă la suprafață. Trecutul meu, acel trecut de care mă tot feream, pe care tot încercam să îl ocolesc, a revenit în prezentul meu. 

     Nu mai pot răspunde. Nu mai mă simt în stare. Tot ceea ce s-a întâmplat azi, faptul că toate amintirile s-au reîntors, dar mult mai repede decât aș fi putut suporta...

       — Cine e Iza? repetă întrebarea, iar eu o privesc în ochii săi. 

    Simt răceală și disperare din albastrul lor. 

      — Asta e rochia ei? întreabă mai apoi și eu doar aprob scurt din cap, înjurându-mă în gând din cauza tăcerii. 

      Râde scurt, dar forțat, ca mai apoi să aprobe la rândul său. Nu mai apuc să reacționez în vreun fel, căci trece pe lângă mine, având grijă să nu mă atingă nici măcar puțin. Iar eu ca un idiot, nu mișc, cu toate că știu. Știu că ar trebui să o opresc, știu că ar trebui să îi explic.

     Dar nu o fac. 

     Și pot auzi cu ușurință cum își calcă inima în picioare.

——————

      Iar ăsta e penultimul capitol hehe^^ Nu mă omorâți, vă rog:)) Mai avem încă un capitol și epilogul, dar stați pe fază, drama adevărată de abia începe))

      Ps. V-aș recomanda mai multe șervețele pentru următorul capitol)

    Needitat.