— Te rog să mă ierți. 

      Liniștea este extrem de apăsătoare, iar singurul lucru care o deranjează este șoapta mea. Vântul adie ușor plopii, iar foșnetul frunzelor acompaniează sinistrul cadru. 

    Sute de morminte pândesc în jurul meu, asigurându-le mulțimilor de suflete locul de odihnă. Picioarele mele stau îngenuncheate în fața unei cruci de piatră, care are inscripționată un nume mult prea cunoscut, lângă o dată mult prea blestemată. 

      "Izabella Collins— 13.01.2019"

    Înghit în sec și închid ochii preț de câteva secunde.

     După ce mi-am luat rămas bun de părinții mei, mi-am dat seama că trebuie să o vizitez înainte de a părăsi orașul. Am realizat că voiam demult să mă descarc în fața ei. Ar fi fost o șansă ratată, dacă m-aș fi întors în Chicago fără să îi vorbesc. 

     — Știu că sunt un nenorocit și jumătate. Știu că nu merit iertarea ta, dar... te rog măcar să te gândești la ea, spun pe un ton scăzut, simțind o înțepătură puternică prin zona inimii.

   Nu am habar dacă este din cauza melancoliei, a vinovăției sau a dezgustului pe care îl simt la adresa propriei persoane. Poate toate amestecate. 

      — Am trăit mereu cu regret, Iza. Mi-am săpat adânc în suflet o smoală neagră de vinovăție, disperare și furie. Nu pot fi un idiot atât de mare încât să spun că nu a fost vina mea în totalitate. Fiindcă exact așa a fost, continui și apoi îmi întrerup monologul, lăsând ca un oftat de al meu, să se piardă în negura nopții. 

     Da, sunt în cimitir noaptea, singur. Cu toate astea, nu simt niciun fel de teamă. Cu toate că liniștea macabră nu este foarte relaxantă în situația de față. 

     — Din cauza mea te-ai stins precum o lumânare; nu a fost nevoie decât de o secundă pentru a-ți pierde flacăra ce ardea în interiorul tău. O prostie de a mea, o idioțenie pe care nu voi fi în stare să mi-o iert oricâte vieți îmi va fi dat să am, te-a condus pe ultimul drum, fără ca măcar să îmi pot lua rămas bun. Te-am condus cu mâna mea în gară, dar eu nu m-am urcat cu tine în tren, iar tu... ai plecat definitiv din stație. 

    Mă opresc din nou pentru a putea să îmi trag suflul. Cine ar fi crezut că e atât de greu să vorbești cu tine însuți?     

      — Se spune că moartea este ca o umbră în care se prefac oamenii, ca să poată zbura deasupra pământului, liberi ca păsările cerului. Așa te simți și tu acum? Oarecum liberă? Măcar un sfert fericită? Da, aș vrea din rădăcinile ființei mele să cred asta, dar știu că nu este nimic altceva decât o minciună frântă. O minciună născocită de inima mea pentru a diminua vinovăția aspră ce mă apasă. Știu că—

      Nu mai apuc să îmi finalizez ideea, căci tresar subtil atunci când aud niște zgomote venind din spatele meu. Mă ridic instant, încercând să nu bag de seamă fiorii subtili ce mi-au ridicat firele de păr de pe mâini. 

     Scot lanterna telefonului, ca mai apoi să văd un motan negru, ce se uită pieziș la mine. Un gând sadic îmi trece prin minte, ca mai apoi un râs scurt și dement să răsună prin cimitir.

       — Carevasăzică, însuși Satana a venit să mă salute. Doar în vizită, sau ai de gând să îmi arăți locul binemeritat? întreb animalul nevinovat, uitându-mă direct la el, parcă așteptând să îmi răspundă. 

      Să înțeleg că nu sunt departe de a înnebuni complet. 

        Pisica scoate un miorlăit ascuțit și aș minți dacă aș spune că nu îl văd dispus să se metamorfozeze cu adevărat într-un bărbat înalt, cu aspect bine îngrijit, cu o ditamai pelerina neagră și care îmi va spune "Ceasul a sunat de doisprezece, iar zilele tale s-au scurs."

     Cred că ar fi o idee bună să las cărțile paranormale la o parte, măcar pentru câteva zile. 

      Spre ușurarea mea, creatura trece fără a-mi alunga vreun blestem sau fără a scoate vreo secure din blană, și pășește grațios printre crucile înțepate în pământ, având coada ridicată, de parcă ar fi vreun motan din înalta societate. 

      Atunci când nu îl mai pot zări nici măcar cu ajutorul lanternei, expir adânc și las paranoia să mi se scurgă printre degete. Îmi întorc atenția la mormântul Izei.

      — Am vrut să vin aici înainte de a pleca din acest oraș. Am vrut să îmi descarc sufletul, chiar dacă remușcările nu am cum să dispară vreodată. Am venit cu intenția de a-mi cere iertare, cu toate că nu merit așa ceva. Dar cel mai important, am venit pentru a-ți spune că există o altă brunetă în viața mea. Știu, nu ar fi trebuit nici să mă gândesc la o a doua șansă spre fericire, însă tind să cred  că tu ai fi vrut asta, comentez pe un glas stins, simțindu-mi gâtul uscat. Iza, nu am de gând să te înlocuiesc. Nimeni nu ar putea să îți ia locul din inima mea. Absolut nimeni. 

     Ating în treacăt piatra funerară, simțind mai apoi niște picături de apă pe obraz. Nu sunt lacrimi, ci ploaia a decis să se alăture cadrului nocturn și destul de sinistru. Plouă încet și mărunt. 

      — Tu vei fi mereu prima mea mare iubire. Vei fi întotdeauna cea care mi-a dat să gust prima din fructul dulce a iubirii, cea care m-a îmbătat cu mii și mii de amintiri. Ai fost, ești, și vei rămâne una dintre cele mai importante persoane din viața mea. Obișnuiam să îmi oglindesc ochii în ai tăi și să zăresc marea, încercând mai apoi să ghicesc câte mistere se află înăuntrul ei. Astăzi, fac exact la fel. Dar nu mai văd marea în ochii tăi. Fiindcă acum, Lia este cea pe care o văd pretutindeni. Ea este cea care mi-a cusut inima cu răbdare, cea care mi-a fost medicament sufletului meu damnat. 

     Este adevărat. Fără Lia nici nu m-aș fi gândit la faptul că uneori, viața mai oferă o a doua șansă, chiar și celor care nu merită. Celor ca mine. 

      — Eu... o iubesc, spun șoptit, parcă așteptând ca natura să se supere pe mine, iar un uragan sau un trăsnet să mă risipească de pe fața pământului. Da, am început să o iubesc pe enervanta aia fără să îmi dau seama. Începusem  să fur cu privirea profilul său atunci când învăța concentrată, sau să zâmbesc inconștient atunci când se miorlăia pe o melodie, revoltându-se că vocea sa este una de operă, cu toate că uneori nu știai dacă e o voce sau o drujbă, spun și chicotesc, ignorând picăturile reci de apă ce îmi cad necontenit pe plete și pe față. Deci iată-mă aici, stând în fața ta și povestindu-ți despre o altă fată. Probabil, dacă ai fi fost încă aici, i-ai fi făcut într-o seară, o vizită Liei cu un topor sau ceva, glumesc și expir grav.

       Da, Iza era extrem de geloasă. Dacă ar fi fost încă... vie, mai mult ca probabil bruneta cealaltă ar fi fost în mari belele. De fapt, la ce naiba mă gândesc?

     Dacă Iza ar fi fost încă în viață, nu aș fi fugit de acasă. Nu m-aș fi gândit la Seb, sau nu aș fi plecat la Chicago. Din categoria lucrurilor care nu s-ar fi întâmplat, cel mai important este: Nu aș fi cunoscut-o pe Lia. 

     Nu am habar cum aș putea justifica ceea ce simt doar când mă gândesc la asta. 

     Am ajuns să o iubesc pe Lia, dar înainte de ea, Iza a fost cea care mi-a pus lacăt la inimă. Ar fi pueril din partea mea să încerc măcar să decid dacă ceea ce s-a întâmplat a fost ceva neapărat înspre bine. 

     Da, am câștigat-o pe Lia, însă am pierdut-o pe Iza. 

     Poate am ajuns să o iubesc pe Lia enorm de mult, dar oare am uitat-o chiar și preț de o secundă pe Iza? Sau, mai bine zis, o voi uita vreodată?

     Voi putea reuși să îi ofer fetei pe care o iubesc întreaga mea inimă? Voi fi capabil să o las să intre în sufletul meu fără ca eu să curăț înainte toate clipele petrecute cu cea care a fost înaintea sa acolo? Voi fi dispus să îi prezint trecutul meu ca fiind ceva ce nu mai îmi afectează prezentul și viitorul cu ea?

    Oftez grav și îmi scutur capul, încercând să alung măcar temporar amalgamul de gânduri. Poate nu a fost cea mai grozavă idee de a veni aici, exact înainte de a o revedea pe Lia. Sper ca acest lucru să nu schimbe cu nimic felul în care mă comport cu bruneta. 

    A trecut mai bine de un an de la acel accident, dar nu am putut uita nici măcar o clipă privirea ei speriată. Durerea s-a mai estompat, dar cumva, vina a devenit pe zi ce trece tot mai accentuată. 

      — Cred că ar fi cazul să plec, nu văd ce aș mai putea să adaug, replic, ca mai apoi să arunc o ultimă privire asupra mormântului murdărit de  noroi și înconjurat de niște buruieni înalte— poate voi mai veni și altădată, iar atunci voi avea grijă să tai prostiile astea. Poate într-o zi, ți-o voi prezenta, dar nu am habar dacă voi prinde vreodată curajul ăsta, mai spun o ultimă idee, înainte de a mă întoarce pe călcâie și a viza ieșirea cimitirului.

      Un zâmbet vag îmi apare pe chip. Un individ ud leoarcă, plin de noroi, ieșind din cimitir cu un zâmbet. Probabil dacă cineva ar trece pe drum în clipa de față, ar spune că fac acte de caritate în fața domnului de sub pământ. Ce naiba am cu Naiba azi?

     Dar nu zâmbesc din cauza unor afaceri necurate sau a problemelor mele mintale— fiindcă sigur, nu duc lipsă nici de așa ceva—, ci a ușoarei senzații de eliberare. E mică, de abia se simte, dar e acolo. Înfruntă cumva vinovăția ce mi-a erodat sufletul și mi-a sugrumat inima. 

     Poate, doar poate, a fost o idee proastă doar pe jumătate să vin aici. 

***

         — Mai rezistați puțin, doar vreo cinci minute, spun, uitându-mă subtil la la florile de pe bancheta de spate, sperând să nu se usuce complet înainte de a i le da brunetei.

      Probabil ar fi fost o idee bună să cumpăr niște flori de la un magazin mai apropiat de apartamentul lui Seb, dar atunci când am văzut o florărie, am oprit fără a mă gândi de două ori. 

      Drumul a fost destul de lung și obositor. Am fost nevoit să opresc de vreo două ori și să moțăiesc puțin. Dacă nu aș fi făcut-o, nu am habar dacă aș fi ajuns în siguranță până aici.

    Lia m-a sunat cu jumătate de oră, spunând că mă așteaptă în fața blocului, împreună cu Seb. Am insistat că nu este nevoie, dar încăpățânarea ei este mai puternică chiar și decât a unui catâr. 

      Sunt nerăbdător să o văd pe brunetă. Nu am lipsit decât câteva zile, dar simt că nu am mai văzut-o de câteva săptămâni. Cred că este normal. Până la urmă, cei care se iubesc, urăsc să stea separați. Tind să cred că și brunetei i-a fost dor de mine. Sau cel puțin așa sper. 

     Opresc mașina în spatele blocului, cu intenția de a o surprinde pe Lia măcar puțin. Știe că trebuie să ajung din clipă în clipă, dar pot totuși să încerc.

      Cobor din autovehicul, luând buchetul de flori și blocând mai apoi mașina. Îmi grăbesc pașii, simțind cum zâmbetul îmi devine din ce în ce mai larg. 

     În mai puțin de câteva secunde o voi vedea din nou. Îi voi putea simți buzele pline și moi. Mă voi putea scufunda printre valurile ochilor săi. Îi voi da la o parte firele de păr jucăușe de pe frunte.

      Inspir adânc atunci când îi zăresc chipul, vrând să o strig, dar atunci când îl văd pe Kyle, mă opresc. Iar atunci când îl văd cum o sărută, las buchetul să cadă la picioarele mele și să se umple de praf. 

     Simt cum inima mi se frânge din nou în bucăți, dar de data aceasta, Lia este cea care a spart-o precum o vază fragilă. Zâmbetul mi se pierde instant, iar eu, pot jura că ceva din interiorul meu s-a rupt. 

      Lia mi-a distrus din nou, ceea ce a reușit cândva să repare. Bruneta a reușit să îmi descoase inima, care cândva, a fost cusută chiar de ea. 

      Puteam să jur că sunt obișnuit cu durerea imensă din interior.

_______

      V-am spus că îmi era dor de niște dramă:) Poate nu mă credeți, dar nu este nici pe departe drama la care mă gândesc hehe))

     Vă aștept părerile în comentarii și sper să vă placă capitolul, chiar dacă este puțin cam plictisitor❤😂