"Calmează-te."

      Asta mi-am spus încă de când am intrat în orașul unde am făcut primii pași, dar și unde mi-am distrus viața—  din păcate, nu doar pe a mea.

     Am încercat să dau la o parte toate stările negative care au pus stăpânire pe mine, imediat după ce am plecat din Chicago.

    Nu mă așteptam să mă întorc aici, fără să mă simt ciudat, însă speram să nu mă simt chiar în felul acesta. La fel de murdar, vinovat și neîmplinit, ca înainte. Am crezut că rănile ce erau adânc întipărite în mintea și sufletul meu, se vor închide, dar am realizat, că anumite răni nu se șterg niciodată. Rămân mereu acolo, așteptând un impuls de a ieși la suprafață și de a-ți aminti din nou, de momentele ce ți-au marcat viața.

     Sunt obosit din cauza drumului, dar mai mult decât atât, mă simt terminat psihic. Nu m-aș fi așteptat ca totul să fie atât de copleșitor. Puteam să jur că va fi mai bine. Acum îmi dau seama nu ar fi trebuit să îmi creez scenarii, dinainte de a fi pus în situația actuală.

    Orașul pare neschimbat, dar cu toate astea, nu mai îl pot vedea la fel. Nu mai mă simt legat de nimic aici.

    Nici de părinții mei. 
    Nici de casa în care am crescut.
    Nici de amintiri.

     E ciudat. E ciudat cum viața ți se poate schimba într-atât de mult, încât la un moment dat, să nu mai știi unde te-ai pierdut. Exact în poziția asta sunt. M-am pierdut pe drum și nu am habar dacă este ceva de bine sau nu.
  
     Nu am habar atunci când am pierdut firul. Poate după ce am fugit de acasă, sau imediat după accident. Poate după ce am întâlnit-o pe Lia, sau când am început să o plac.

     Sunt multe variabile, dar nu am idee care dintre ele este cea corectă.

     Nu știu dacă m-am schimbat sau nu în bine. Dacă merit sau nu o schimbare.

     Da, sunt fericit. Ceva ce nu aș fi crezut că voi mai putea admite, după ce am pierdut totul într-o clipă. Cu toate astea, dacă nu merit? Dacă am crezut orbește că Universul vrea să îmi ofere o a doua șansă, dar de fapt vrea doar să mă păcălească?

    Dacă nu mai am nicio portiță la căință, sau dacă sunt menit spre prigonire? Dacă ceea ce eu consideram a fi o scânteie spre o nouă șansă, este de fapt un mod de a mă pedepsi?

    Cu toții trebuie să plătim la un moment dat, pentru greșelile noastre. Nu sunt atât de nesăbuit încât să consider că nu voi plăti într-un fel sau altul, însă trebuie să afirm că îmi este frică.

     A dracului de frică.

     Nu vreau ca cei dragi mie să fie prinși la mijloc. Nu vreau ca ei să facă parte din pedeapsa mea.

     Dacă s-ar întâmpla asta, chiar nu voi mai avea cum să mă iert.

    Mă desprind dureros de repede din plasa gândurilor, atunci când îl văd pe domnul Arnold— vechiul meu vecin, un bătrânel de vreo optzeci și ceva de ani— stând la umbra nucului său, pe bancă, citind o altă carte. Parchez mașina vizavi de el, ochind locuința de alături. Mă cobor oarecum nesigur, și îl privesc cu un zâmbet șters pe bătrânel.

    Mereu mi-a fost drag de el. Țin minte că atunci când eram mic, îmi găseam un oarecare refugiu în brațele lui, așteptând cu nerăbdare următoarea carte pe care avea să o citească, dar mai ales, următorul sfat sau citat, pe care iubea să le sublinieze și să le dezbată. Pot spune că și lui îi făcea plăcere să aibă pe cineva căruia să i se destăinuie liber, fără a avea frică de o anumită judecată.

     Chiar dacă nu are o familie a sa— din păcate a rămas văduv cu mulți ani în urmă; soția lui fiind răpusă de cancer și nu a fost binecuvântat cu vreun copil— a recunoscut o dată că mă consideră fiul său. Poate de aceea simt o oarecare căldură atunci când mă gândesc la el.

     De la el am preluat mica pasiune a cititului, dar mai ales, arta de a căuta înțelesul ascuns din spatele unei fraze, menite a înfrumuseța lectura. Pentru mine, majoritatea citatelor sunt îmbibate în adevăruri profunde sau spuse doar pe jumătate. Probabil e o prostie, dar până la urmă, așa e cam toată viața mea.
      
     Mă gândesc dacă ar trebui să îl salut prima dată pe el, sau dacă aș putea lăsa asta pe mai târziu. Decid că aș putea trece pe la el după cină, vrând să stau măcar jumătate de oră, la povești cu dânsul.

    Mă întorc pe călcâie, privindu-mi vechea locuință, apoi îndreptându-mi pașii înspre ușa acesteia. Inspir adânc, simțind cum inima stă să îmi sară din piept.

      Nu i-am văzut pe mama și tata de câteva luni bune și aș fi prost dacă aș crede că nu sunt furioși pe mine. Am fugit de acasă, lăsându-le un amărât de bilet, mai mult ca sigur făcându-i să înnebunească de grijă.

     Ce aș putea să le spun după ce voi bate la ușă? Cum ar fi potrivit să îi salut?

     "Hei mamă, hei tată! Îmi pare rău fiindcă am fugit precum un laș, dar nu am de gând să mă mut din nou aici. Voi sta două zile, după care mă voi întoarce. Deci, ce avem la cină?"

     Îmi dau ochii peste cap, știind că sunt terminat. Ar fi fost mai indicat să potrivesc un mini-discurs emoționat, care ar fi putut să o îmbune puțin pe mama.
 
    Expir frustrat și bat la ușă, de parcă nu ar fi casa mea. De fapt, acum chiar nu prea mai este casa mea.

    Secundele trec precum orele, în jurul meu nefiind acum decât o liniște deranjantă.
   
     O altă secundă.
     O alta...

     Aud mai apoi niște pași, iar imediat ce dau de figura maternă pe care nu am mai văzut-o de ceva vreme, îngheț, neștiind ce ar trebui să îi spun. Are același păr brunet precum tăciunele șters, dar mult mai scurt decât îmi amintesc. Are aceeași culoare a ochilor asemănătoare smaraldului, dar fără acea licărire cu care eram obișnuit. Dar mai dureros este faptul că nu îi pot vedea zâmbetul; cearcănele de sub ochi fiind mult mai accentuate.

      — Bună...  mamă, reușesc să spun, simțindu-mi gâtul uscat, ca mai apoi să înghit în sec, atunci când îi observ ochii înlăcrimați.

     Nu îmi răspunde, dar mă trage într-o îmbrățișare — mult prea așteptată— iar eu mă simt din nou precum un copil mic. Sunt cu un cap mai înaltă decât ea, dar cu toate astea, senzația plăcută îmi face ca toată îngrijorarea să dispară, așezându-mi în suflet imagini din copilăria mea.

     Se desprinde din îmbrățișare, ca mai apoi să îmi cerceteze fața cu ochii plini de lacrimi.

      — De... De ce mi-ai făcut asta? Cum ai putut? întrebă pe un ton plin de durere; eu jurând că simt cum mi se rupe sufletul în două.

     E vina mea.

      — Eu... Nu putem continua înăuntru? o chestionez la rândul meu, iar ea se dă în lături, lăsându-mă să intru.

     Închide ușa în urma mea, ca mai apoi să plecăm la unison înspre sufragerie.

    Arunc o privire prin jur, sesizând că totul pare exact ca atunci când eram aici. De parcă lunile în care am fost plecat, nu au fost decât câteva zile.

    Mama se așează pe canapea evitând să mă privească, iar eu îl observ pe tata, stând în picioare, având o poziție mult mai rigidă decât era obișnuit înainte.  

     Îmi strâng dinții, putând să jur că nu voi scăpa fără vreo palmă de toată frumusețea. Judecând după privirea parcă turbată a tatei, ar fi bine dacă aș scăpa doar cu o palmă.

     Se apropie de mine, dar nu fac niciun pas în spate. Nu am de ce. Este dreptul unui părinte să își pedepsească copilul, chiar dacă nu folosește cele mai potrivite metode.

     Ne intersectăm privirile, iar următorul lucru pe care îl spune, doare de zece ori mai mult decât o bătaie zdravănă:

      — Ne urăști atât de tare?

    Glasul stins și calculat pe care mi-l trântește în față, este chiar și mai aspru decât reproșul în sine.

    Reușesc să mă adun cât de cât, luându-i mâinele între ale mele; surprinzându-l cu gestul meu. Probabil nu s-ar fi așteptat, având în vedere că niciodată nu am fost genul care să își exprime sentimentele atât de direct. Dar da, plecarea asta m-am schimbat. Chiar mai mult decât m-aș fi așteptat.

      — Îmi pare rău tată, este primul gând pe care reușesc să îl transpun în cuvinte. Îmi pare rău pentru toată durerea pe care ți-am provocat-o, atât ție, cât și mamei, continui, privind-o subtil pe femeia care plânge silențios, aproape de mine, pe canapea.

     Își eliberează mâinile dintre ale mele cu un gest frânt. Mă uit la el, având senzație că privesc în oglindă. Pare atât de distrus în momentul de față, încât simt că a reușit să îmi fure toate trăirile pe care le-am avut— sau pe care le am acum.

     — Credeam că știi cel mai bine, spune și nu pricep la ce se referă.

     — Ce anume? îl chestionez scurt.

     — Scuzele nu rezolvă totul Arax, răspunde și realizez ce vrea să spună cu asta.

     Am ucis-o pe Iza, iar scuzele nu au putut face nimic în legătură cu asta.

     Îmi dau seama cât de supărat trebuie să fie pe mine, dacă a adus vorba de ea. Lucru pe care înainte încerca cu orice preț să îl evite.

    Dar lucrurile nu mai sunt ca înainte. Nu mai sunt de ceva timp la fel.  Și nici nu vor mai putea fi.

      — Tată, înțeleg că nu merit iertarea ta, sau a mamei. Știu că v-am rănit nespus de mult. Dar vă rog pe amândoi, comentez, mutându-mi privirea de la tata, la mama, gândiți-vă cum aș fi putut trece peste. Cum? Iza era peste tot! ridic tonul, deși nu asta îmi era intenția. Era în casa asta, prin parc, pe stradă, la magazin, era peste tot, la naiba! Încercam să nu mă las pradă întunericului, dar aveți idee cât de bună mi se părea la un moment dat ideea de a dispărea? Aveți idee cât de mult mă trăgea vinovăția în pragul disperării? Voi ați făcut tot posibilul ca să mă ajutați, dar atunci când am realizat că acțiunile voastre îmi făceau mai mult rău decât bine, credeți că aș mai fi putut continua mult astfel? termin ceea ce aveam în gând, simțindu-mi gâtul uscat, iar ochii pe cale să mă trădeze.

     Mama s-a ridicat de pe canapea, venind lângă tata; acum amândoi privindu-mă cu niște privi puțin mai blânde. Compasiune. Milă. Exact ceea ce aveam înainte din plin, dar nu mi-a lipsit.

     — Acțiunile noastre îți făceau mai mult rău? Noi am încercat să te ajutăm, o aud pe mama, iar o lacrimă îmi scapă din irisul stâng.

    Nu am mai plâns de ceva vreme, iar acum nu am habar dacă este din vina durerii, sau a eliberării.

     — Pe bune? Credeți că mă ajuta faptul că încercam să ascund adevărul? Eu! Eu am omorât-o! A fost vina mea! ridic din nou tonul, iar ei mă privesc mirați. Mergeam la prostiile alea de terapie, dar nu meritam asta! Meritam să fiu în închisoare, nu să fiu tratat cu atâta grijă și compasiune. De fiecare dată când voi îmi spuneați'' îmi pare rău", sau de fiecare dată când m-ați întrebat "Ești bine?", simțeam cum o rănesc și mai mult pe Iza, cu toate că i,-am făcut cel mai mare rău posibil. Nu vă învinuiesc, dar am fugit pentru că simțeam că mă sufoc aici. Totul, orice chestie mică, mă ducea cu gândul la ea. Trebuia să plec. Nu aș fi putut trăi altfel, termin și mă trezesc mai apoi cu zâmbetul șters al mamei.

      — De ce nu ai vorbit cu noi despre asta înainte? De ce nu ne-ai spus cum te simți? mă întreabă ea, și eu zâmbesc la rândul meu.

      — Nu știu. Probabil nu aveam curaj. Sper doar să mă iertați, replic, ștergându-mi nasul cu mânecă hanoracului.

    Parcă aș avea doi ani, la naiba!

     — Iertarea nu se obține ușor ținând cont, cât de multă durere ai lăsat în urmă plecării tale, răspunde tata, iar eu aprob resemnat din cap. Dar pricep greutatea pe care o simțeai. Bănuiesc că putem încerca să te iertăm, continuă și simt de parcă o piatră mi-a fost ridicată de pe suflet.

      Nu mai apuc să le spun ceva, căci mă prind amândoi într-o îmbrățișare de urs; simțind cum aerul devine din ce în ce mai greu de respirat. Cu toate astea, le răspund la îmbrățișare, încercând să le arăt cât de mult mi-au lipsit, și cât de rău îmi pare pentru toată durerea cauzată.

     Nu am de gând să le spun azi despre faptul că mă voi întoarce. Am de gând să o fac mâine, chiar dacă este aniversarea lor, riscând astfel să le-o stric. Nu mă simt pregătit în totalitate acum, mai ales după accesul idiot de furie, de acum câteva minute.

    Cu toate că simt o oarecare eliberare și chiar dacă sunt extrem de fericit că am obținut iertarea lor— sau măcar sunt pe aproape— tot nu mă simt în totalitate bine. Iar asta fiindcă nu mai pot să consider acest loc acasă.

      Nici nu am realizat când "acasă", nu a mai însemnat un loc pentru mine, ci oamenii cu care împărțeam acel loc.

     Dar acum pot afirma cu ușurință.

    Casa mea nu mai este aici.

    
  _________________

      Știu că acest capitol nu este tocmai wow, dar era necesar pentru cursivitatea acțiunii:))) Cât de curând vor fi altele mai faine:)

      Oricum, sper să vă placă și ne citim la următorul capitol ❤️

  ~ Secundar account: Solar_taekook ~