— Nu te-am mai văzut de câteva zile, spune Seb, în timp ce îi face loc lui Kyle, pentru a intra în apartament.

    — Da, am murit de dorul tău, replic eu pe un ton sarcastic, iar vărul brunetului își intersectează privirea cu a mea.

    — Și eu care credeam că dimineața asta este frumoasă. Ei bine, a fost până ai deschis tu gura, spune el, iar eu rânjesc.

    — Și a mea a fost frumoasă până când ai apărut tu în peisaj, îi întorc cu aceeași monedă, iar el zâmbește, vizibil prefăcut.

     — Nu am cerut dis-de-dimineață dramă, intervine Seb, iar eu îmi dau ochii peste cap.

     — Nu am cerut dis-de-dimineață un idiot la ușă, bolborosesc, căutându-mi cu privirea adidașii, în timp ce Seb și Kyle se așează pe canapeaua din sufragerie.

    Mai este suficient timp până când vor începe cursurile, dar prefer să aștept în fața liceului, decât să stau prin preajma lui Kyle. Pur și simplu nu îl suport.

    — Unde este Lia? îl aud pe idiotul ăla întrebând, și îmi dau din nou ochii peste cap.

    — Ea este-

    — Departe de tine, îi tai replica lui Seb, și ridic tonul pentru a putea fi auzit, ca mai apoi să deschid ușa și să o trântesc în urma mea.

     E destul de greu să privesc detașat cum nesuferitul ăla încă ține șarada cu "bruneta este iubita mea", dar nu pot să îi spun nimic deocamdată. Lia a insistat ca ea să îl anunțe atât pe Seb, cât și pe Kyle de faptul să suntem împreună, iar eu, ca un pămpălău ce sunt, am acceptat. La naiba, ce tare mi-ar plăcea să îi spun că Lia are cu adevărat un iubit, și că acela sunt eu. Cu siguranță i-ar cădea moaca!

    Cobor scările, și ajung în fața blocului, iar imediat ce îmi aud soneria telefonului, am o vagă impresie cine mă sună.

    Îmi scot telefonul din buzunar și deschid portiera mașinii, urcându-mă în aceasta. Privesc ecranul celularului, și îmi confirm bănuială. Răspund și bag cheia în contact, pornind automobilul.

     —  Alo? încep conversația, știind despre ce vrea să vorbim.

    "Arax, ce faci dragul meu?" aud de la celălalt capăt și zâmbesc slab, involuntar.

   —  Bine, tu ce faci? Tata ce face? întreb și apoi virez la dreapta, având de gând să opresc pe la brunetă mai întâi.

   "Noi... suntem bine. Ne este dor de tine." replică, și inspir adânc.

    — Mă bucur că sunteți bine, spun plat, încercând să evit senzația de vină care mă încearcă.

    "Arax, te-ai mai gândit dacă vei veni la aniversarea mea și a tatălui tău?" trece la subiect, și îmi lipesc degetele mâinii drepte mult mai puternic de volan, deoarece tonul pe care l-a folosit, mă rănește profund.

   Pare atât de fragilă.

    — Eu... voi fi acolo, replic, știind că se va bucura să audă acest lucru.

    "Serios? Ethan! Vino aici!" țipă mai apoi la tatăl meu entuziasmată, iar eu chicotesc.

    Îi spune mai apoi ceva, însă nu pot pricep, dar atunci când aud cum își drege vocea, realizez că tata este la telefon.

     — Tată, ce faci? intru eu în vorbă, observând că el nu are idee ce să spună.

    "Bine, tu, fiule?" aud și zâmbesc din nou.

   Îmi era dor să aud asta din gura lui.

    — Bine tată. Sunt foarte bine, răspund, și apoi opresc mașina, în fața casei brunetei.

   Mă bucur că suntem destul de aproape unul de celălalt. Ei bine, ea și apartamentul brunetului.

    "Te descurci cu banii? Știi bine că noi îți punem săptămânal bani în cont, da?" mă scoate mai apoi vocea tatei din visare.

   — Nu trebuie să o faceți tată. Mă descurc foarte bine și fără.

    "Arax, știi bine că încercăm să te ajutăm. Nu vrem să dormi pe străzi."

    Îmi dau ochii peste cap, cu toate că știu faptul că ei doar își fac griji. Dar am impresia că nu mă consideră deloc capabil de a supraviețui fără ei.

    — Nu dorm pe străzi tată, stați liniștiți. Mă descurc foarte bine. Oricum, ar trebui să închid, sunt ocupat.

    "Ce este mai important decât să vorbești cu părinții tăi? Părinți de la care ai fugit." spune ultima parte mai încet, dar aud destul de clar, și simt cu ușurință reproșul.

     O merit.

     — Întârzii la liceu tată, mă justific, iar atunci când o văd pe brunetă ieșind din casă, o claxonez pentru a mă vedea.

    "Mergi la liceu?" aud tonul suspicios și parcă aspru al tatălui meu, dar încerc să nu îi dau importanță, vrând să închid apelul cât mai repede.

     — Da tată, merg la liceu. Acum pot închide? întreb, în timp ce Lia urcă în mașină zâmbind.

   Voia să mă salute, dar s-a oprit imediat ce a observat că vorbesc la telefon.

    "Bine, văd că ești grăbit. Sper că vei veni la aniversarea noastră. Nu uita, peste cinci zile."

    — Da tată, știu când este. Voi închide, pa! îmi iau la revedere, și nu mai aștept să îmi răspundă, ci termin apelul.

    Îmi întorc privirea la brunetă și îi zâmbesc, ca mai apoi să o sărut scurt. Observ imediat culoarea slabă de roșu ce își face apariția pe obrajii săi, și chicotesc. Uneori se comportă de parcă ar fi o fetiță de grădiniță.

    — Eu... Ăm, ai vorbit cu tatăl tău? se încurcă în propriile cuvinte, făcându-mă să scap un alt chicot.

   Pornesc mașina, și mai apoi dau drumul la radio.

    — Da, el și mama voiau să verifice dacă nu am uitat de aniversarea lor, replic și scap un oftat, involuntar.

    Adevărul este că nu mă simt foarte bine știind că trebuie să mă întorc acolo. Îmi este frică de faptul că totul va fi mult prea mult, și că mă voi simți mult prea copleșit. Nu vreau să mă scufund din nou în marea adâncă a vinovăției, fiindcă știu cu siguranță, că mă voi îneca, iar de data asta, nu o voi avea pe brunetă lângă mine pentru a mă salva. A fost atât de greu să ies la suprafață, și nu vreau să mă adâncesc din nou în negura amintirilor și a regretelor.

    Cu toate astea, mă simt obligat să o fac. Este aniversarea lor. Nu am cum să lipsesc. Oricum aveam de gând să mă reîntorc într-o zi pentru a îi face să mă ierte, și poate asta este o ocazie potrivită. Poate voi scăpa oarecum ieftin.

    — Când este aniversarea lor? o aud pe brunetă, și apoi virez la dreapta.

    — Peste cinci zile, răspund și strâmb din nas atunci când aud o piesă pe care nu o cunosc.

    Schimb din nou postul, și reușesc să găsesc una cât de cât cunoscută.

     — Sper că ai de gând să mergi, da? mă întreabă mai apoi pe un ton autoritar, iar eu doar îmi ridic sprânceana stângă, privind-o amuzat.

     — Sună ca un ordin. Deja primesc ordine? glumesc și apoi opresc înaintea trecerii de pietoni; semaforul fiind roșu.

     — Exact! Îți voi da ordine de acum înainte, pentru tot restul vieții, comentează și eu o privesc imediat, zâmbind.

     — Mi-ar plăcea asta, răspund simplu, lăsând-o pe brunetă mută. Mi-ar plăcea ca tu să fii șefa mea pentru tot restul vieții, completez și mai apoi mă apropii mai tare de fata din stânga mea-care s-a înnroșit din nou.

     — Ce naiba... e cu tine în ultima vreme? Ai citit mult prea multe romane de dragoste? întreabă, începând să râdă.

     — Prefer să îmi scriu propriul roman de dragoste, spun și mă aplec înspre urechea ei. Vrei să fii protagonista? șoptesc și rânjesc atunci când observ cât de agitată devine.

    Ne intersectăm mai apoi privirile și a-nu-știu câta oară, pot jura că văd cerul în irișii brunetei. Pot vedea mult mai mult în ochii ei. Văd liniște. Liniștea atât din exteriorul meu, cât și din interior. Văd speranță. Speranță că totul va fi bine într-un final. Văd mântuire. Mântuirea pe care puteam jura că nu o voi mai găsi. Iar în cele din urmă, văd dragoste. Dragoste pe care și eu i-o ofer la rândul meu, și pe care— cred— o primesc în egală măsură.

    Îmi vine în minte imediat un citat, pe care nu am habar unde l-am citit, sau cui îi aparține, însă care parcă ne ghicește postura din această clipă.

    "M-am uitat în ochii tăi cu ochii mei. Mi-am pus inima aproape de a ta."

    Nu am fost niciodată un fan atât de înfocat al citatelor de genul, însă multe îmi rămân întipărite în minte, fără ca măcar să vreau. Nu este ca și cum aș fi vreun romantic incurabil sau vreun bibliofil bolnav, însă anumite fraze parcă se lipesc de mine. Uneori nu este atât de rău. Pot pune în balanță cuvintele acelor genii, cu anumite acțiuni, încercând să le găsesc un echilibru și o importanță aparte.

     Multe citate chiar au sens, doar că sensul lor stă ascuns. Exact ca și acesta. În timp ce ochii mei și a brunetei vorbesc, inimile noastre își țin de companie. În timp ce ochii noștri împart clipiri pe secundă, inimile noastre împart bătăi pe secundă.

    Bruneta zâmbește, fără să se clintească. Eu mă apropii și mai mult de ea, având intenția de a o săruta, însă momentul ne este stricat de un claxon. Un claxon nenorocit și chinuit de soartă!

    Realizez faptul că semaforul este verde, dar mă enervez atunci când aud cum idiotul din spatele meu încă apasă pe claxonul ăla răgușit.

    Deschid geamul și îmi las puțin capul aplecat, doar pentru a putea să țip:

     — Ușor că nu îți naște câinele!

     Îmi reiau mai apoi poziția pe scaun, dându-mi peste cap ochii. Nenorocitul ăla ne-a stricat momentul, și încă face pe nervosul? Dacă mă enervează mult mă cobor și îi bag claxonul ăla în fund!

    — De ce ești așa nervos? mă întreabă bruneta pe un ton amuzat.

    Nu îi răspund, ci doar strâmb din nas.

    Văd mai apoi o florărie, și trag imediat pe dreapta.

     — Stai aici! îi spun fetei, iar eu deschid îmi deschid portiera, plecând înspre interiorul grădinăriei.

    Intru în aceasta, măsurând din priviri florile din jur. Zâmbesc atunci când văd un buchet de trandafiri roșii.

     — Îmi puteți da vă rog acel buchet? o întreb pe vânzătoare, arătând cu degetul înspre buchetul dorit.

     — Desigur, cinci dolari, spune, ca mai apoi să împacheteze buchetul, iar eu scot banii din portofel, dându-i.

     — La revedere, spun și îi zâmbesc, grăbind mai apoi pașii înspre mașină.

    Cred că vom întârzia la prima oră, dar măcar vom întârzia împreună.

    Deschid portiera, și apoi îi dau florile Liei. Aceasta îmi zâmbește, și apoi miroase florile.

     — Nu e mult mai frumos decât ăia pe care ți i-a luat Kyle? o întreb și apoi îi cade zâmbetul.

     — Uite cum știi tu să strici momentele, bolborosește, iar eu ridic din umeri.

     — Doar voiam să văd care ți-au plăcut mai mult, comentez, și bruneta își dă ochii peste cap.

      — Nu știam că poți fi atât de gelos, spune mai apoi, și chicotește.

      — Cine iubește trandafirii, le suferă spinii. Dacă mă iubești trebuie să îmi suporți toanele, replic și zâmbesc inocent.

     — Parfumul trandafirului ne face să îi uităm înțepătura, replică și rămân surprins atunci când se ridică și mă sărută scurt pe obraz. Mulțumesc, mulțumesc mult, continuă și eu pornesc mașina, dând din nou drumul la radio.

    Bruneta începe să fredoneze, ca mai apoi să cânte de parcă viața ei depinde de asta. Încearcă să urce niște note mai înalte, dar de fiecare dată nu reușește decât să scoată niște sunete asemănătoare cu o lepădă sugrumată. Nu mă pot abține și încep să râd, primind priviri ucigașe din partea fetei de lângă mine.

    Mulți vorbesc despre normalitatea universală și cea la alegere. Una este cea pe care nu o poți alege, cea care te obligă să te ridici din pat, să mănânci, să le spui alor tăi "neața" sau să te cerți cu ei, să mergi la școală sau la muncă, să faci un duș și apoi să adormi, ca mai apoi, ziua următoare, să repeți șirul respectiv de acțiuni.

    Cea de-a doua însă, se caracterizează ca fiind alegerile făcute de tine, și pentru tine. Îți poți alege prietenii, anturajul, materia preferată, dacă vei mânca precum un porc, sau îți vei ridica fundul leneș și vei alerga. Poți alege ce fel de melodie să îți placă, sau pe cine să displaci. Poți alege pe cine să îndepărtezi, sau pe cine să lași aproape de inima ta. Poți fi propriul arbitru asupra anumitor lucruri obișnuite și de rutină din viața ta, chiar dacă nu ai puteri asupra unor evenimente ce au eticheta "așa a fost să fie".

     Ei bine, eu vreau să mă obișnuiesc astfel. Vreau să îl am aproape pe Seb, și pe brunetă. Să vorbesc cu părinții mei, dar să nu simt că i-am rănit. Să mă bucur de normalitatea pe care eu mi-am ales-o, și vreau ca Lia să facă parte din ea. Vreau ca bruneta să reprezintă o rutină în viața mea. Ceva care să nu lipsească în nicio zi. Îmi doresc ca ea să fie acolo când mă trezesc și când adorm, când plâng sau când râd. Îmi doresc să o am aproape și să simt că nu va pleca niciodată.

     Lia, vreau să fii cea care mă ajută să rezist în dezastrul ăsta numit "viață". Să fii normalitatea mea.

______

    Am revenit și aici după ceva timp:))) Da, știu că este un capitol plictisitor, și poate mult prea "dulce", dar credeți-mă, veți avea parte de dramă cât să vă săturați;)) Bucurați-vă de aceste capitole cât încă mai sunt proaspete🖤😂

    Sper să vă placă și ne citim la următorul capitol^^🖤Nu uitați de spamul de comentarii hehe;))

  ~secundar account:Solar_taekook~