— Bună dimineața! Ai dormit bine? îl întreb pe Seb, în timp ce se așează pe scaunul de la masă.

      Îl privesc zâmbindu-i, iar el mă privește nedumerit.

         — Te simți bine? mă întreabă la rândul lui, iar eu doar râd scurt.

         — Mai mult decât atât! Mă simt... extraordinar, replic, iar el se ridică, venind lângă mine. 

         — Ai câștigat la lotto? De ce dracu ești atât de fericit dis-de-dimineață?  mă întreabă, iar eu opresc mașinăria de făcut cafea. 

         — Nu am voie să fiu așa? comentez, ridicându-mi o sprânceană amuzat.

         — Nu, ba din contră: îmi place să te văd așa, spune și zâmbește. Doar că... nu prea ai mai fost așa în ultima vreme, continuă, iar eu casc, luând mai apoi o gură de cafea. 

      Pun niște cafea și într-o altă cană, ca mai apoi să i-o dau brunetului.

         — Niciodată nu este prea târziu să te bucuri de viață, spun, iar afirmația rostită, mă șochează și pe mine, în egală măsură ca pe Sebastian. 

        — Mă bucur că ți-ai dat seama într-un final de lucrul ăsta, replică și apoi zâmbește larg.

       Nu mai îi răspund, ci plec înspre camera mea, lăsându-mi cafeaua de abia începută, pe masă. Închid ușa, căutându-mi niște haine. 

      Iau un hanorac negru, ca mai apoi să îmi dau jos tricoul pe care îl aveam —și care judecând după toate petele de pizza, nu ar strica să mai facă o vizită în mașina de spălat. 

     Îmi iau hanoracul, dar mă opresc din a mai face ceva, atunci când îmi observ chipul din oglindă. După atâta timp... par cu adevărat fericit. 

    Poate mă simt și vinovat, fiindcă am de ce. Am luat viața de la capăt, atunci când nu mai aveam dreptul. I-am deschis ușa fericirii, atunci când ar fi trebuit să aștept să plece la altcineva, iar eu, să întâmpin tristețea și regretul. Mai mult ca sigur nu merit să mai zâmbesc. 

    Dar cu toate astea, pentru prima oară de când s-a întâmplat accidentul, un alt sentiment este mai puternic decât vinovăția. Mă simt... fericit, împlinit. 

     "Niciodată nu este prea târziu să te bucuri de viață"

     Afirmația pe care i-am spus-o cu foarte puțin timp lui Seb, m-a surprins chiar și pe mine. Asta deoarece nu mai credeam că mă voi mai putea bucura vreodată de viață. Până când Lia a apărut în peisaj. Nu am realizat atunci, dar ea devenise deja o amenințare asupra monotoniei și culorilor închise ce îmi îngrădeau sufletul și mintea. 

     Ieri, atunci când ne-am sărutat, am putut să simt ce înseamnă să reînvii. Nu mai am ținut cont de vinovăție, regret, loc, sau moment. Nimeni și nimic nu a mai contat. Eram doar eu și ea. Eram doar noi, iar clipa pe care am împărtășit-o, nu ar fi putut fi distrusă în niciun fel. 

    Nu a fost Iza.

     Nu a fost Kyle. 

     Am fost doar eu și Lia. 

     Am avut puterea să trec peste ceea ce mă reținea, și mi-am creionat în minte acel sărut dulce.  Am realizat că bucățile rupte din inima mea, au încceput să se lipească una de alta și că probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, vor forma din nou o singură bucată.

   Lia este cea care a avut puterea să mă reîntregească, și să îmi distrugă toți norii negri ce pândeau deasupra  mea. 

     A devenit pansamentul ce mi-a acoperit rana de pe inimă.

             .             ***

       — Mă jur, abia aștept să se termine anul ăsta, îl aud pe brunet și râd slab. 

       — Nu mai sunt decât vreo două luni. Nu mai trebuie să suportăm atât de mult, iar după aceea vom fi liberi, comentez și el doar aprobă.

       — După ce văd diploma aia pentru care am suportat toți anii ăștia de chin și scap de toți monștri ăștia care se presupun a fi profesori, voi reveni într-o noapte, apoi voi avea grijă să dau foc școlii ăsteia, șoptește pe un ton amuzat, iar eu rânjesc.

       — Te ajut și eu. Tu aduci benzină, iar eu bricheta, spun și el își dă ochii peste cap.

        — Asta nu e corect. Tu ai mereu bricheta la tine. Cum se face că până și în imaginația mea, tot eu fac treaba grea? întreabă, iar eu ridic din umeri. 

         — Nu ai auzit vreodată de proverbul: "Șeful face treaba ușoară, doar pentru a-i oferi niște experiență muncitorului?" îl chestionez la rândul meu, iar el doar zâmbește.

         — Unu: tu ai inventat porcăria asta, iar doi: cine a spus că ești tu șeful?

         — Unu: nu contează, oricum e impresionantă, iar doi: eu îndeplinesc atribuțiile de șef, mult mai bine decât tine, comentez și mă prefac că îmi așez cravata invizibilă; gest la care brunetul râde.

         — Ce atribuții îndeplinești tu mult mai bine decât mine?

          — Păi, sunt mult mai frumos, mai deștept, mai carismatic, mai fotogenic, mai convingător decât tine, spun și îi fac cu ochiul.

          — Cu siguranță îndeplinești o atribuție pe care eu nu o am atât de dezvoltată, replică și mă privește amuzat.

         — Care ar fi acela?

         — Faptul că ai un nivel de narcisism mult mai ridicat decât jumătate dintre persoanele de pe glob, spune și apoi îi dau un pumn în umăr. 

         — Ești doar gelos. Nu am cum să te ajut, spun pe același ton jovial. 

    Seb nu mai apucă să îmi răspundă, căci un coleg de clasă îl strigă în timp ce aleargă înspre banca noastră. Nu i-am putut reține numele, chiar dacă sunt de ceva timp aici. Probabil fiindcă nu mi-a păsat, și nici nu îmi va păsa prea curând.

        — Seb! În curte... tu— băiatul se oprește din vorbit, încercând să își recapete respirația.

        — Calm, Diego! Respiră întâi, spune prietenul meu.

        Deci ăsta era numele lui! 

         — Seb, iubita ta se bate în curtea liceului, replică după aceea Diego, iar eu fac ochii cât cepele.

        — De ce naiba nu mi-ai spus că ai o iubită, idiotule? întreb iritat, dându-i o palmă peste cap și observ cum băiatul care a venit să îl anunțe pe brunet, pleacă. 

        — Diego mereu a crezut că Lia e iubita mea, idiotule! comentează și se ridică precum fulgerul, iar eu stau câteva secunde să procesez ceea ce am auzit.

      La naiba! Asta înseamnă că Lia se bate? 

     Mă ridic repede și înjur în gând atunci când mă lovesc cu genunchiul de colțul unei bănci. 

     Trebuia neapărat acum să șchiopătez, nu?

       "Lia, termină!" aud vocea lui Sebastian, atunci când sunt aproape de ieșire.

     Clipesc de câteva ori, în momentul în care sunt față în față cu jumătate de liceu. De la boboci, până la cei de țeapa  mea. Pe bune? În loc să ajute, stau și privesc? Ba deasupra, mai și filmează? Să îi ia dracu pe toți!

     Mă strecor printre mulțimea deja adunată, împingându-i pe cei care îmi stau în cale. 

     Observ cum Seb încearcă să o oprească pe Lia, ținând-o de talie cu ambele mâini, dar bruneta pare mai mult ca pornită să îi dea o cafteală blondei din fața sa. Nici fata pe care nu cred că am mai văzut-o, nu pare mai prejos, deoarece se zbate din strânsoarea unui băiat— și el, la fel de necunoscut. 

     Mă bag între cele două, iar atunci când privirile noastre fac contact, Lia pare să se mai calmeze.

     — Dă-mi drumul, idiotule! aud din spatele meu o voce subțire și realizez că este blonda. Nu scapi atât de ușor Lia! continuă și mă întorc cu fața la ea, măsurând-o din cap până în picioare.

     Dacă Lia are mâneca tricoului ruptă,și buza de jos spartă, blonda cu care s-a bătut, nu a scăpat la rândul ei foarte ușor. Are o vânătaie vizibilă la ochiul drept și părul îi este dat în toate părțile. Degeaba spui că fetele nu știu să se bată, uneori sunt mai periculoase și decât băieții. 

     — Dacă vrei ca tu să scapi, te sfătuiesc să faci pași înapoi, comentez pe un ton mult mai autoritar decât aș fi intenționat. 

     Fata din fața mea începe să râdă, iar eu o privesc fără vreo expresie anume. 

     — A venit iubițelul în salvarea ta? o întreabă apoi pe brunetă, și eu îmi strâng pumnii.

     Nimeni nu mai apucă să spună ceva, căci atunci când se aude vocea directorului, mulțimea de elevi dispare încetișor. 

      — Ce se întâmplă aici? întreabă acesta, apropiindu-se de Lia. 

      — Lia, Millene, treceți în biroul meu! Restul, întorceți-vă în clase. Nu e niciun circ aici,  continuă acesta, apoi îmi dau seama că au încurcat-o, deoarece din câte știu, acesta folosește mai mereu numele de familie. 

     Lia trece pe lângă mine și se uită plină de repulsie la acea Millene. Vreau să merg cu ea, însă Seb mă oprește. 

     — Stai, îi vei creea doar mai multe probleme, șoptește și înjur în gând, pentru că mă simt neputincios.

     Urăsc sentimentul ăsta. Vreau să o ajut, dar nu am habar cum. 

     — De ce dracu s-a bătut? îl întreb pe brunet. Ea nu e genul, continui și inspir frustrat. 

     — Habar nu am, dar trebuie să fi avut un motiv. Dar îmi e frică de ceva, comentează Seb și îl ațintesc cu privirea. 

      — Îți e frică de ceva? repet, privindu-l curios. 

      — Sper să nu îi taie bursa, replică și înghit în sec. Liceul ăsta nu tolerează astfel de gesturi, mai ales din partea celor cu burse școlare. Arax, dacă îi vor tăia bursa, va avea și asta pe cap, vorbește pe un ton mai slab. 

      — Cred că Lia a avut un motiv întemeiat. Nu văd de ce ar fi atât de grav pedepsită, comentez și brunetul mă privește oarecum amuzat.

      — Arax, instituția asta este extrem de strictă. Ar trebui să sperăm că îi vor tăia doar bursa, ci că nu o vor și exmatricula. 

     — Ar face asta?

     — Nu se știe. Depinde în ce lumină este privită Lia de către director. Dar un lucru e sigur... voi face orice îmi stă în putință să o ajut, spune și simt cu ușurință hotărârea din glasul său. 

     — Vom face tot ce ne stă în putință, îl corectez, iar el mă privește amuzat.

      — Abia aștept ziua în care vei recunoaște că o iubești, însă până atunci, mă mulțumesc cu astfel de momente, replică și mă încrunt, fiind nedumerit.

     —  Astfel de momente?

     — Momente în care se vede clar cât de mult ții la ea și că grija pe care o subliniezi prin vorbele și acțiunile tale, este mult mai multă decât față de o prietenă, spune și rămân fără un răspuns. Oricum, merg să îmi iau ghiozdanul. Mai mult ca sigur o vor trimite acasă și nu vreau să fie singură, spune și zâmbesc subtil.

     — Adu-mi și ghiozdanul meu. Nu am de gând să ratez un chiul, glumesc și Seb își dă ochii peste cap. 

      — Da, exact de asta nu mai stai și tu la ore, replică ca mai apoi să plece. 

     Decid să mă urc în mașina mea, scriindu-i un mesaj Liei prin care o informez că mergem toți trei acasă. 

      Oare de ce naiba s-au bătut? Ce pisici i-a spus scorpia aia încât a îndemnat-o să fie atât de violentă? 

      Rămân îngândurat, iar atunci când observ silueta brunetei venind înspre mine, îmi reamintesc pe loc, cuvintele brunetului.

      "Momente în care se vede clar cât de mult ții la ea, și că grija pe care o subliniezi prin vorbele și acțiunile tale, este mult mai multă decât față de o prietenă."

     Poate sunt mult prea evident, și probabil ar trebui să fiu puțin mai subtil, măcar până când Lia va rezolva cu Kyle, dar nu mă pot abține. Este ca și cum, să îmi fac griji de brunetă, a devenit un obicei constant al meu. Nu că ar fi ceva rău. 

     Mă desprind din gânduri, atunci când aud portiera. Îmi îndrept atenția înspre Lia, și realizez că acum nu mai este furioasă, ci mai mult tristă.

     — Poți să îmi spui ceea ce s-a întâmplat? rup tăcerea, iar ea privește direct în față. 

      — Putem vorbi despre asta mâine? întreabă, iar atunci când îi aud vocea stinsă, îmi strâng maxilarul puternic.

     — Bine, cum vrei, spun pe un ton mult mai cald. 

     Nu mai spune nimic. Strâmb din nas atunci când observ colțul buzei inferioare cu sânge, apoi acționez fără a-mi păsa că mă va vedea cineva, sau că Seb se va întoarce.

     Îmi lipesc buzele de ale ei, ca mai apoi să zâmbesc, când văd roșeața brunetei.

       — Nu te flata singură. Am făcut asta doar fiindcă sângele ăla mă enerva mult prea tare, glumesc și aud imediat chicotul fetei. 

      Poate că un sărut chiar îți poate schimba starea. 

_________

     Hello:)) Ce faceți? Nu am mai postat de ceva timp aici, nu?🤪💙

     Sper să vă placă capitolul(chiar dacă este cam plictisitor) și vă aștept spamul de comentarii^^

         ✨~secundar account: Solar_taekook ~✨