ㅡ Nenorocitul ăla de polițist a zis că are nevoie de mărturia Liei pentru a-l băga la zdup pe nemernicul ăla fără scrupule, replică Seb nervos, luând o gură de suc din pahar.

      ㅡ Păi nu văd care e problema. O vom convinge. 

      ㅡ Nu prea cred că vom reuși, spune și apoi inspiră frustrat. 

      ㅡ Vom reuși, îl contrazic și mă ridic de pe scaun. 

      Deschid ușa camerei brunetului încet și o privesc pe Lia. Doarme și tresare uneori.

      Aseară am stat cu ea, în timp ce încercam să o calmez de fiecare dată când visa ㅡ sau mai bine zis, își amintea ㅡ și se trezea țipând și plângând. O luam în brațe și simțeam cum mă rup în bucățele odată cu ea. Simțeam că lacrimile sale îmi înecau sufletul, și că țipetele ei îmi zgâriau inima precum un cuțit ce era adâncit din ce în ce mai tare într-o rană. Am încercat să fiu tare, dar aș minți dacă aș spune că am reușit. 

      Atunci când ea ațipea, simțeam cum erau rândul lacrimilor mele să se arate, dar reușeam să mă abțin. Nu pentru că sunt băiat, fiindcă și băieții pot plânge. Și ei au o inimă care simte că cedează în astfel de cazuri. E o porcărie să ai un astfel de sterotip. Băieții nu sunt mai slabi, sau nu sunt pe invers dacă plâng uneori. Doar simt că totul este mult prea mult și nu mai reușesc să facă față. Nu, nu am plâns deoarece trebuia să fiu puternic pentru brunetă. Trebuie să fiu puternic pentru brunetă.

     Nu doar pentru ea trebuie să îmi fac griji. 

     Trebuie să păstrez un ochi și pe brunet. În urmă cu doar jumătate de oră l-am scos din închisoare pe cauțiune. Se pare că l-a băgat în spital pe boul ăla, și nu am fost foarte surprins atunci când am primit un apel de la un număr necunoscut; număr care s-a dovedit a fi de la stația de poliție corespunzătoare. Nu a spus nimic altceva decât "Stația din centru", dar mi-am dat seama imediat despre ce e vorba.

      Din câte am auzit, Stan a rămas inconștient pentru câteva ore bune, și va avea nevoie de încă câteva zile de spitalizare. Cu toate acestea, probabil cei de la spital nu îl vor mai îngriji. Nu sunt proști să o facă gratis. Am decis împreună cu Seb să nu îi spunem Liei despre toate astea. Dacă o vom face, există posibilitatea să aibă un alt moment de prostie și să plătească pentru fundul ăla bătrân, care a rănit-o monstruos de tare. 

      Brunetul nu prea e convins că i-a aranjat moaca suficient de bine, și mă întreb ce ar face dacă ar ști ce s-a întâmplat cu adevărat. 

     Dacă i-aș spune că demonul ăla a reușit, ci nu doar a încercat să o violeze pe Lia, nu mare mi-ar fi mirarea dacă cimitirul va avea nevoie de o nouă groapă. Și nu, nu exagerez. 

     Sebastian a fost și va rămâne mereu o fire calmă, dar care va face orice pentru cei pe care îi iubește. Nu îi va păsa deloc ce efecte negative vor sta deasupra lui. Asta îl face un prieten de neînlocuit. 

       ㅡ Tu nu trebuia să fii la școală?

      Îmi îndrept atenția înspre Lia, care stă în picioare și mă privește la rândul său. Are ochii roșii, și buzele îi par mai uscate ca niciodată. Probabil nu a mai băut apă de câteva ore bune. 

       ㅡ Am decis să chiulesc azi, îi răspund pe un ton jucăuș, zâmbind stângaci.

      Adevărul este că vreau să stau cu ea. Nu vreau să o las singură. Brunetul a vorbit cu dirigintele său și a reușit să îi obțină o săptămână fără absențe. Într-o zi voi lipsi eu, iar în alta brunetul. Azi e rândul meu. 

       — Sebastian a plecat? mă întreabă apoi, dar nu apuc să îi răspund, căci brunetul intră în cameră.

       — Încă nu. Voiam întâi să te văd, replică prietenul meu, apropiindu-se de Lia.

       — Vei întârzia. Ar trebui să pleci, comentează fata și își prinde părul într-un coc dezordonat.

       — Lia, trebuie să te rog ceva, îl aud pe băiatul de lângă ea, și îmi dau seama imediat unde vrea să ajungă.

       — Ce e?

       — Vreau să depui mărturie împotriva lui Stan, replică ferm și calculat Seb, lăsând-o pe fata de lângă el, fără cuvinte câteva secunde.
     
      Pare că Lia poartă un fel de luptă interioară, căci are privirea ațintită la podea, și își strânge pumnii neștiind probabil ce să facă.

       — Cred că ar fi cazul, mă bag și eu în discuție, iar fata își intersectează acum privirea cu a mea.

        — Bine, șoptește și se ridică, îndreptându-se înspre baie.

     Prietenul meu mă privește ușurat, zâmbindu-mi ușor, ca mai apoi să se ridice la rândul lui.

       — Vei merge tu cu ea azi la poliție? vine întrebarea lui, iar eu doar aprob.

       — Bun... atunci eu voi pleca. 

     Nu mai îi răspund, ci îmi caut niște haine. Vreau să merg cât mai repede la poliție și să scap de boul ăla. Îmi dau jos tricoul, ținând să fac un duș când ne vom întoarce. 

        — E frumos. 

      Aud vocea brunetei și observ că se apropie din ce în ce mai tare de mine. 

       — Știu că sunt, comentez pe un ton cât mai relaxat— nu prea cred că îmi iese. 

       — Mă refeream la tatuaj, replică imediat. 

      Îmi atinge pieptul cu buricele degetelor sale reci, iar eu înghit în sec, și tresar subtil. Nu prea știu de ce mă simt astfel, dar cert este că nu îmi displace în totalitate.

       — Care e povestea din spatele lui? mă chestionează retrăgându-și mâna, atunci când ni se intersectează privirile, din nou.

       — Nu e nicio poveste, mint instant.

       — Cu siguranță ai avut un motiv pentru care l-ai ales, persistă fata din fața mea pe același subiect, eu simțindu-mă din ce în ce mai incomod. 

     Îmi iau un tricou la întâmplare, acoperind "priveliștea" brunetei. Scot un hanorac, întinzându-l în fața ei. Trebuie să mergem la ea acasă pentru a-și lua niște haine. Nu vreau să am mirosul ei de căpșuni îmbibat în toate hainele mele. Bine... vreau, doar că acest lucru mi-ar suci mințile și mai tare. 

        — Doar mi-a plăcut cum arată. Poftim, ia hanoracul ăsta. Vom pleca azi și pe la tine pentru a-ți lua niște haine. 

      Ies din cameră și mă așez pe canapeaua din sufragerie. Îmi duc mâna în dreptul inimii, realizând că bate periculos de repede. 

      Ce naiba e cu mine?

      Inspir adânc, încercând să îmi liniștesc reacțiile mult prea deplasate. Acum îmi dau seama de un lucru. M-am schimbat din momentul în care am cunoscut-o pe ea. Cu siguranță este greșit, însă am început să nu mai simt atât de multă vină, și să încep să cred ceea ce nu am mai crezut încă din acea seară nenorocită. 

      "Poate merit o nouă șansă, chiar dacă am distrus un suflet."

     Știu că nu este drept față de Iza, dar viața nu ține cont de dreptate. Am mai spus de zeci de ori acest lucru, și nu îmi voi schimba vreodată părerea asta.

     Iza... a murit din cauza mea, dar Lia nu este nici ea departe de acest lucru. Bruneta nu este nimic altceva decât un trup, dar care are sufletul pe moarte. A suferit cât pentru zece vieți. Dacă asta e dreptate, atunci eu voi ajunge în Rai. 

      Mă trezesc din starea de meditare, atunci când aud pași în bucătărie. Nu am habar când Lia a ajuns acolo, dar bea paharul de apă de parcă ar fi ultima dată când o va face. Eram sigur că îi era sete. 

        — Dacă tot ești acolo, ar trebui și să mănânci ceva, îi spun ridicându-mă și uitându-mă pe ceasul telefonului. 

        — Vreau să terminăm odată cu declarația aia stupidă, așa că haide, replică și trece pe lângă mine.

      Poate ar trebui să trecem pe la un restaurant, după ce venim de la poliție. Din fericire, pizzeria domnului Peterson s-a închis câteva zile pentru renovare, din câte am înțeles, așa că voi putea și să îmi păstrez locul de muncă, și să am grijă de brunetă, în același timp. 

      Închid apartamentul, apoi îmi bag cheile în buzunarul blugilor. Cobor scările rapid, și îmi vine să râd atunci când văd cum Lia stă sprijinită de mașina mea, bătând cu piciorul în pământ. Nu prea cred că e nerăbdătoare, ci mai degrabă speriată. Sper doar să nu se răzgândească până să ajungem la poliție. 

      Deschid mașina, iar ea se așează ezitând la început. Își pune centura, iar eu observ cum tremură subtil. Încearcă să se calmeze inspirând puternic și închizându-și ochii preț de câteva clipe. 

       — Te deranjează dacă pornesc radioul? o întreb, încercând să o mai detensionez.

       — E o țară liberă, răspunde pe un ton sarcastic, iar eu îmi dau ochii peste cap. 

       Pornesc radioul, nimerind o melodie pe care o știu și care pot să spun că îmi place.       

   "We were shut like a jacket
    So do your zip
    Can you feel where the wind is?
    Can you feel it through
    All of the windows
    Inside this room?

   'Cause I wanna touch you, baby
    And I wanna feel you too
    I wanna see the sun rise on your sins
    Just me and you(...)"

        Încep să fredonez, și simt privirea brunetei cum mă scanează. 

          — Ce e? Zayn este cu adevărat un geniu, comentez și Lia mă privește oarecum mai relaxată. 

           — Sunt de acord cu tine, dar cu toate astea, nu îl întrece pe Shwan Mendes, replică, iar eu o privesc perplex.

           — Scutește-mă! Îl bate pe mucosul ăla și cu ochii închiși!

           — Știi că Malik e mai mare doar cu vreo cinci-șase ani, nu? mă chestionează, în timp ce eu cotesc la dreapta.

       Sper că nu am greșit drumul. 

            — Un an poate face o diferență imensă, iar Zayn are mai multă experiență decât Mendes, îmi susțin opinia, iar bruneta doar aprobă. 

       Nu mi-am dat seama că am ajuns în fața stației de poliție, până când nu am observat mașinile de patrulă. 

       Opresc mașina și trag cu ochiul la fata din stânga mea. Își dă centura la o parte încet, parcă vrând să câștige timp. 

          — Hei... sunt aici, o asigur, și coborâm în același timp din autovehicul. 

       Stau în dreapta ei, măsurându-i pașii nesiguri. Îi este frică. 

       Atunci când suntem în fața ofițerului de poliție, bruneta își frământă nervos mâinile, și pare că nu mai are mult până să leșine. 

          —  Cu ce vă pot ajuta? se aude o voce groasă și calculată, dându-mi seama că vine de la ofițerul de poliție din fața noastră.

          — Am venit să depunem o mărturie, răspund ferm, sperând ca Lia să nu bată în retragere.

           — Cine este victima? 

      Nu mai apuc să îi răspund eu, căci bruneta mi-o ia înainte:

           — Eu.

      Vocea îi este rece și lipsită de orice sentiment. 

          — Vă rog să mă urmați. Vom discuta într-o cameră special concepută pentru mărturii, îi spune fetei care pare mai determinată decât era înainte. Dumneavoastră vă rog să așteptați aici, continuă întorcându-se la mine. 

     Strâmb din nas, vizibil iritat. De ce nu aș fi putut merge și eu cu ei? Nu e ca și cum i-aș fi încurcat. Ba din contră, aș fi ajutat la completarea unei mărturii cât mai complexe. Dar nu contează, o voi aștepta pe brunetă oricât ar fi nevoie. 

***

      După mai bine de jumătate de oră în care nu am făcut nimic altceva decât să înjur și să bat din picior, Lia a ieșit din acea cameră, parcă lipsită și de ultima fărâmă de putere.  

       I-am mulțumit polițistului care a preluat mărturia, și care, după spusele lui, va înainta cazul cât de repede se poate, ca mai apoi să o urmez pe brunetă în tăcere.

     Ne urcăm în mașină, iar eu pornesc de îndată. Radioul nu mai am de gând să îl pun în funcțiune.

      Vreau să vorbesc cu ea, despre ce i-a spus bărbatului în uniformă, însă nu apuc să o întreb nimic, căci începe să plângă, ascunzându-și fața între palme.

      Nu am habar ce aș putea să îi spun, așa că fac singurul lucru care îmi trece prin minte. Îi ating mâna dreaptă cu buricele degetelor mele, iar ea tresare. 

         — Totul va fi bine, atât apuc să spun până să dau de privirea plină de durere a fetei.

         — De unde dracu știi tu că totul va fi bine? De ce naiba te comporți de parcă ți-ar păsa? își revarsă furia pe mine, dar nu o întrerup. Nu te pot înțelege. Uneori ești cald și pare că ții la mine, iar altă dată mă respingi cu toate ca tu începi anumite gesturi, spune și înțeleg unde bate.

        — Lia eu—

        — Tu nimic! Te rog să mă lași în pace. Nu am nevoie de mila ta, bine? M-am descurcat foarte bine până acum și fără grija ta falsă. Doar... nu mai te prefă, te rog, șoptește ultima parte, și decid să nu mai îi răspund.

       Îmi strâng cu putere degetele de volan, acestea înălbindu-se imediat. 

      Cum aș putea să îi spun că nu are dreptate? Cum aș putea să îi spun că nu mă prefac, ci că îmi fac cu adevărat griji pentru ea? Cum aș putea să îi spun că țin la ea, dacă i-am arătat de mii de ori că nu o fac? 

     Cum aș putea să îi spun că vreau să mă apropii de ea, dacă tot eu am îndepărtat-o?

      Prea multe întrebări care pornesc de la "cum" și niciun răspuns.

       De ce nu îți poți da seama că m-am schimbat bruneto? Tu m-ai schimbat.

____

  Un capitol nou^^ Știu că este cam plictisitor, dar mai bine, decât nimic, nu?:)

     Vă aștept spamul de comentarii și sper să vă placă!❤️❤️

      ✨~secundar account: Black_and_white16~✨