— Unde a găsit-o? îl întreb pe Seb uitându-mă la mașina lui Kyle.

       — La cimitir, comentează și mă încrunt imediat.

        — Ce dracu căuta acolo? îmi las nedumerirea să se desprindă din prisma minții, făcându-l pe brunet să mă străbată cu privirea preț de câteva secunde.

        — Cred că... și-a vizitat mama, șoptește, mutându-și privirea pe podea.

      Nu mai spun nimic. Nu prea văd ce aș putea spune.

      Lia coboară din mașina blondului, iar eu simt o senzație inexplicabilă de a o lua în brațe. Îmi înfrânez cu greu acest impuls.

     Kyle o urmează îndeaproape, și de abia acum pot observa că are geaca idiotului ăluia.

     Când ajunge în fața lui Seb mă aștept să primească niște binemeritate țipete, dar brunetul nu face altceva decât să o strângă puternic la piept; parcă fiindu-i frică să nu plece din nou. Fata nu îi răspunde.

      Prietenul meu rupe îmbrățișarea, ca mai apoi să o privească atent. Are ochii roșii, părul ciufulit și hainele pline de noroi.

        — De ce ai făcut asta? Unde naiba ți-a fost mintea?

      Vocea brunetului este aspră, exact cum mă așteptam, dar vizibil îngrijorată.

        — Poate ar fi mai bine să mergem înăuntru, intervine Kyle, arătând cu privirea înspre apartament.
    
      Nu spunem nimic, dar acceptăm. Probabil Liei îi este frig din cauza nopții petrecute afară.

      Kyle a găsit-o dis-de-dimineață, asta însemnând că seara și-a petrecut-o afară. Mai mult ca sigur se va îmbolnăvi.

     Fata se clatină de parcă e prima dată când își folosește picioarele, ca mai apoi Seb să o ajute, trecându-și brațele în jurul taliei sale.

      Nu înțeleg de ce, dar nu prea mă simt în largul meu, iar același lucru îl pot spune și despre blondul idiot din stânga mea. Îi privește atent și i se observă cu ușurință maxilarul încordat.

      Îmi vine să râd. Nu ar avea niciun drept să reacționeze astfel.

     Dar eu aș avea dreptul? Până la urmă, din cauza mea s-a întâmplat incidentul. Din vina mea a fugit și s-a pus în pericol, petrecându-și noaptea în cel mai sinistru loc pe departe: cimitirul. Atunci, cum aș putea eu să comentez reacția blondului—exceptând faptul că avem reacții similare—având în privire că eu sunt sursa acestui eveniment?

     Sebastian deschide ușa, îndemnând-o pe fata de lângă el să intre. Aceasta se așează pe canapea, privind podeaua. Sebastian se așează lângă ea, cuprinzându-i mâinile. Înghit în sec, iar Kyle își drege vocea. Ar trebui să înțeleagă că Sebastian o cunoaște de dinainte noastră, și că ar avea dreptul să facă astfel de gesturi. 

      Brunetul îmi aruncă o privire cu subînțeles, și îmi dau seama că ar vrea să rămână singur cu Lia. 

       — Cred că ar trebui să pleci, replic, întorcându-mă la Kyle. Te conduc spre mașină, continui și încerc să îl trag spre ieșire, dar se desprinde imediat din strânsoare. 

       — De fapt, aș vrea să mai stau, se opune, apropiindu-se de brunetă. 

     Încearcă să îi atingă obrajii, dar este oprit de Seb. 

        — Are dreptate. Ar trebui să pleci. Te voi suna eu mai târziu, comentează și Kyle pare că își măsoară opțiunile. 

      Vocea serioasă și fermă a brunetului, nu îi dă de ales nimic altceva decât să părăsească fără mare tragere de inimă apartamentul. Îl urmez, apoi închid ușa. Poate astfel, Sebastian va reuși să vorbească cu Lia. Dar dacă o va face ce va afla? 

      Îi va spune bruneta tot ceea ce s-a întâmplat? Îi va povesti faptul că am respins-o exact atunci când ar fi trebuit să nu o fac? Nu prea știu ce va auzi, dar nu prea cred că prietenul meu va fi foarte încântat. 

        — Voi reveni mâine. Să nu crezi că ai câștigat ceva, îl aud ca prin vis pe idiotul de Kyle, îndreptându-mi atenția înspre acesta. 

         — Lia nu e un obiect pentru a fi câștigată, replic și îi zâmbesc fals.

         — Știu asta. Doar îți aduceam la cunoștință un punct important. 

          —  Iar acela ar fi? întreb, ca mai apoi să îmi dau ochii peste cap. 

          — Faptul că va fi iubita mea, accentuează ultima parte, și apoi se urcă în mașină, nedându-mi șansa să îi răspund. 

      Probabil nu își dă seama că pur și simplu se amăgește pe sine. Bruneta nu va fi niciodată cu el. Pur și simplu, nu este genul ei. 

        În timp ce mașina sa scoate un zgomot puternic de parcă ar fi vreun animal de sacrificiu căruia i s-a sfârșit timpul, eu îmi scot pachetul de țigări și brigheta din buzunar. O aprind și inspir puternic. 

       Expir, eliberând aerul. Îmi aduc aminte de un citat care mi-a rămas scrijelit în creier până și astăzi. 

      " Viața are căi extrem de întortocheate pentru a te duce la sursa ta de fericire, însă atunci când îți găsești drumul, vei ști că merită cu adevărat tot ceea ce ai îndurat până în acel punct."

       Dacă s-ar aplica și în cazul meu, atunci când voi ajunge la acea "sursă de fericire"? Nu prea cred că voi putea ajunge vreodată la ea. Nu din cauza drumurilor întortocheate, ci din simplu fapt că nu merit. 

       Îmi dau seama că nu merit nici măcar un strop de fericire, însă oamenzii tind să fie egoiști. Oamenii tind să creadă în destin. Iar eu, până la urma-urmei, sunt doar un om. 

      Ar fi mult prea crud să devin egoist și să încerc să dau pagina, începând cu totul, un alt capitol din cartea idioată a vieții mele? Ar fi mult prea inuman să cred în destin și să spun că totul a fost deja decis de dinainte să o cunosc pe Iza? Că poate, undeva printre nori, Iza își dorește să nu mai îmi îndop sufletul, mintea și inima cu toată vinovăția pe care o am? 

     Aud pași în spatele meu. Mă întorc și dau de grimasa nervoasă a lui Seb. Probabil bruneta i-a povestit totul. Arunc țigara de îndată.

       — Nenorocit împuțit! scuipă cu jigniri, apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine.

      Imediat ce ajunge în fața mea, închid ochii; așteptând să îmi dea niște pumni zdraveni, dar nu o face. În schimb îl aud:

       — Ai grijă de ea până rezolv eu ceva.

     Deschid ochii sceptic, având o idee vagă că poate fi o capcană. Poate vrea să mă privească direct în ochi atunci când mă umple de sânge. Dar nu o face, ci doar mă ocolește, plecând înspre mașina lui.

     Clipesc dezorientat. Ce dracu se întâmplă?

        — Unde pleci? îl întreb, apucându-l de mână. 

       Se oprește pentru câteva secunde, ca mai apoi să se smuncească.

        Intră în mașină, dar înainte de a apăsa pedalele, scrâncește din dinți. 

         — Idiotul ăla de Stan a încercat să o violeze. 

       Tonul îi e oarecum răgușit, și chiar dacă parcă a șoptit, cuvintele s-au auzit clar și răspicat.  

       Vreau să îl mai întreb ceva, dar pornește în trompă. Îmi simt sângele cum fierbe și am o senzație ciudată de parcă cineva mi-ar da cu pumnii în piept. 

       Reușesc să alung toate gândurile care îl includ pe maimuțoiul ăla în spital, dându-mi seama că Seb va avea grijă ca aceste gânduri să fie puse în practică. 

      Inspir și grăbesc pașii înapoi înpre apartament. De ce naiba? 

      Nu a fost de ajuns un eveniment de genul? Nu a afectat-o suficient incidentul cu Jacob? 

       Măcar mi-am putut da seama de ceva: Dreptatea nu există. 

      Dacă ar fi existat,  lucrurile astea nu i s-ar fi întâmplat. Nu ei. Nu unei fete care și-a pierdut mama încă de la naștere. Nu unei fete care a fost părăsită de tatăl său. Nu unei fete care a fost molestată de nenumărate ori, de un bou ce ar fi trebuit să încerce să îi ofere dragostea după care a tânjit.  Nu unei fete care ar face orice pentru cei dragi, chiar dacă asta ar însemna să se piardă pe ea însăși. 

      Deschid încet ușa, parcă fiindu-mi frică să dau de Lia. Nu vreau să o văd din nou ca acum câteva săptămâni. Nu vreau să observ cum își întunecă iarăși mintea și sufletul cu amintirea acelui șoc dureros. 

       O găsesc tot pe canapea. Privește podeaua fix, iar niște lacrimi fac întrecere pe obrajii săi. Nu pare să îmi simtă prezența, dar atunci când mă așez în genunchi; stând acum în fața sa, pare că lacrimile devin mult mai competitive; scurcându-se mult mai repede pe fața acesteia. 

      Îmi ridic mâna dreaptă parcă cu încetinitorul, ca mai apoi să îi șterg picăturile de apă. Prima dată tresare la atingerea mea, probabil gândindu-se automat la ce s-a întâmplat — din nou — cu foarte puțin timp în urmă. 

      Ne privim în tăcere preț de câteva secunde; lovindu-mă de goliciunea irișilor săi. Lacrimile anunță să se reîntoarcă, iar atunci o trag la pieptul meu.

       Uit de toate ezitările. Nu mai mă rețin ca ultima dată. Spre deosebire de incidentul cu Jacob, de data acceasta o strâng mult mai puternic.

       O aud suspinând și îi sărut creștetul. Pare că acest gest a mai liniștit-o, dar se retrage violent din îmbrățișare imediat. 

      Mă scanează de parcă aș fi nu știu ce relicfă. Nu cred că are habar ce se întâmplă cu mine.

         — Universul chiar mă urăște! răbufnește după câteva secunde. De ce naiba am crezut că voi avea și eu odată și odată dreptul la fericire? De ce mi-am creat niște iluzii mult prea luxoase?

       Nu spun nimic. Știu că vrea să se descarce. Știu că are nevoie de cineva care să o asculte, nu care să vorbească.

        — Mai bine nu eram pe lumea asta, continuă dar pe o voce mult mai slabă. 

        — Nu spune asta, intervin și încerc să îmi adun un șir de cuvinte. Lia, de fiecare dată când te împiedici, te ridici. Asta înseamnă că atunci când... astfel de evenimente se petrec, tu trebuie să le depășești. Arată cât ești tu de puternică cu adevărat, îmi termin rândul de vorbe, dând de o brunetă cu o expresie ciudată.

       Nu răspunde pe loc, ci doar își dă geaca lui Kyle la o parte de pe umerii săi. Tricoul îl are rupt la mâneci, dar observ și niște zgârieturi de-a lungul brațelor. Nu voi mai ierta gorila aia. 

        — Nu mă simt ca fiind puternică, comentează, inspirând adânc. 

      Doare. Doare extrem de tare să o văd cum se frânge în fața mea. Chiar dacă nu e prima dată, de data aceasta pare mult mai rău. 

         — Nu s-a întâmplat nimic, încerc să o liniștesc, dar primesc doar o privire care îmi îngheață sângele în vene.  

       Am ajuns să îi cunosc fiecare grimasă, iar cea pe care mi-a aruncat-o de data aceasta, mă duce la un gând teribil: Ceea ce nu a reușit Jacob... a reușit boșorogul ăla nenorocit. 

      Înghit în sec. Nu, asta nu poate fi adevărat. Cu siguranță greșesc.

      O scurtez cu privirea, și văd cum încearcă să își ferească irișii, dar o oblig să se uite la mine, atunci când îi ridic maxilarul cu degetul mare a mâinii drepte. 

        — Lia... spune-mi că ai reușit să fugi, afirmația mea sună mult mai mult ca o rugăminte— poate exact asta și este — iar atunci când îmi sare de data aceasta ea în brațe și începe să plângă și mai gălăgios ca până acum, știu că nu îmi va plăcea ce voi auzi.

          — El... eu... am încercat, replică și simt cum furia pune imediat stăpânire pe mine. A fost... mult prea puternic, termină și nu mai spun nimic. 

      Trebuia să fiu acolo. Trebuia să o ajut. De data asta, i-a fost furată unul dintre cele mai importante lucruri, iar eu nu am făcut nimic. I-a fost luată puritatea, și pun pariu că se simte mult mai rău din cauză că acel monstrul, nu era nimeni altcineva decât unchiul său.

       Voi avea grijă să intre la închisoare. Nemernicul ăla ar merita spânzurat pentru câtă suferință i-a provocat, dar asta nu ar face nimic altceva decât să o rănească și mai mult pe brunetă.

         — Trebuia să fiu acolo, șoptesc dar probabil Lia mă aude, fiindcă își îndreaptă atenția înspre mine. 

         — Nu erai obligat, o aud murmurând, având fața încă lipită de tricoul meu. 

       Se simte atât de natural și dacă nu am fi în această situație, aș putea să profit și să îi explic exact ceea ce simt pentru ea. 

         — Seb știe? mă aud întrebând.

         — I-am spus că a încercat... nu că a și reușit. Dacă îi spuneam adevărul, idiotul ăla era ca și mort, răspunde pe un ton plat și lipsit de orice inflexiune. 

          — Lia, eu... 

       Închid gura atunci când realizez că nu pot face asta. Nu am cum să aduc în vorbă ceea ce s-a întâmplat între noi de curând. Nu acum. Nu sunt atât de tâmpit încât să nu pricep că în clipa asta, e absolut inuman să mă gândesc la astfel de lucruri. 

         — Știi, credeam că prima dată avea să fie cu cel pe care îl iubesc, o aud și îmi încleștez pumnii; încercând cu disperare să nu ies glonț pe ușă; pregătindu-i din avans un loc în cimitir lui Stan.

         — Mereu ai fost puternică Lia. Te-am admirat pentru asta și o voi face în continuare. Dacă există o persoană care să poate privi înainte, cu toate că ar avea toate motivele pentru care să cedeze, acea persoană ești tu. Eu... eu nu pot pretinde că înțeleg cum te simți. Dar un lucru ar trebui să știi. Chiar dacă nu ne cunoaștem de foarte mult timp, sunt aici, și nu voi pleca, mărturisesc totul printr-o suflare, ca mai apoi să îi zâmbesc. 

      Nu răspunde, dar în schimb încearcă să îmi zâmbească la rândul ei. Nu prea îi iese, dar nici nu vreau să insist. 

        — Ar trebui să faci o baie și apoi să te culci. 

      Își mușcă buza de jos; vizibil nervoasă. 

        — Nu... nu vreau să dorm.

      Știu de ce spune asta. Ultima dată a plâns în somn, având coșmaruri. De data aceasta, va fi mult mai rău probabil.

      Îi iau mâna într-a mea, simțind imediat niște furnicături ciudate. 

        — Voi sta toată noapte să te veghez, o asigur și o ajut să se ridice.

        — Nu am... haine de schimb, replică, iar eu doar îi fac semn să mă aștepte un minut.

      Mă întorc în câteva clipe cu un tricou și niște pantaloni scurți de ai mei.

        — Știu că sunt cam mari, dar—

         — Mulțumesc, mă întrerupe luându-le cu o oarecare ezitare. 

      Intră în baie, iar atunci când aud dușul pornind, îmi șterg mâinile transpirate de pantalonii pe care îi port.

      Dacă în majoritatea timpului mâinile îmi transpiră din cauza emoțiilor, cel mai des mi se întâmplă atunci când sunt furios. 

      Aș vrea să o omor cu mâna mea pe ... creatura aia fără inimă. Nu merită să trăiască. Nu merită să fie fratele persoanei căreia i-a dat naștere brunetei. E mult prea nedemn. 

      De data asta aș vrea să fiu cu el într-o mașină, fiindcă aș face accident intenționat. Nu mi-ar păsa că și viața mea ar fi în pericol. 

      Lia a fost molestată. A fost violată. A fost bătaia de joc a idioțeniei numite viață. Nimănui nu i-a fost milă de ea. 

      Dar de acum înainte voi avea grijă să primească și fericire. 

      Voi crea alte ziduri. Dar nu pentru a o ține la distanță, sau pentru a o îndepărta, ci pentru a o proteja de răutățile din jurul nostru. 

       Iartă-mă Lia. Iartă-mă fiindcă ai suferit atât de mult, iar eu nu am putut face nimic. Poate dacă nu aș fi reacționat atunci așa de prostesc, asta nu s-ar fi întâmplat. 

      Uneori în viață îți dai seama cât de mult ții la cineva, atunci când durerea intervine. Ceea ce am aflat astăzi a fost un impuls. 

      Poate a fost un semn. Poate am ucis-o pe Iza, dar voi încerca să o ,,aduc la viață" pe Lia.

       Acum încep să realizez ce am auzit demult la psihologa mea: 

       "Poate atunci când ușa ți se închide, găsești ceva mai bun dacă intri pe fereastră."

       Poate, doar poate, chiar dacă am făcut o greșeală de neiertat, viața s-a decis dintr-un motiv ciudat să îmi acorde o a doua șansă. 

       Ușa de la baie se deschide, pe ea ieșind o brunetă cu părul ud, îmbrăcată cu tricoul meu, și care îi acoperă o bună parte din pantalonii scurți. 

      Iar atunci știu. 

      Ea a devenit noua mea portiță de salvare. 

_______

         Hei^^Un capitol nou:) 

         Sper să vă placă și să nu mă înjurați prea tare😂😂❤Da, e mult prea dramatic totul, dar următoarele capitole vor fi mai ok...cred😂😂❤

   ✨secundar account: Black_and_white16 ✨