Intru în apartament precum un hoț, încercând să nu fac prea mult zgomot. Îmi arunc o privire peste ecranul telefonului, și constat că este cinci și șaptesprezece dimineața.

      Când am plecat aseară, nu m-am gândit unde voi sta, așa că, peste noapte— sau mare parte din ea— am petrecut-o în ,,minunata" mea mașină, dar acum am decis că ar fi cazul să mă întorc.

      Nici nu prea știu de ce am plecat atunci, dar probabil a fost o pornire prostească. Acum însă, trebuie să mă gândesc ce îi voi spune lui Sebastian. Bruneta sigur i-a povestit de mica noastră... ,,ceartă''. Nu prea știu sigur dacă a fost o ceartă adevărată, sau doar o eliberare de frustrări și nervi, însă cert este că, Lia nu mă va ierta. Asta am și vrut până la urmă. Pun distanță înainte de a deveni totul mult prea ciudat.

 
       Deschid ușa, dându-mi seama că nu este închisă. Oare Seb nu a venit încă?

       Pășesc ca fraierii din filme, cu grijă, dar înjur imediat în barbă, când podeaua scârțâie sub greutatea mea. Și doar am zis că voi lăsa shaorma!

       — De ce dracu intri ca un șobolan? mă întreabă imediat un Sebastian pe jumătate adormit. Nu că nu ai fi unul, continuă, iar eu îmi dau ochii peste cap.

       — Nu am vrut să te trezesc, îi răspund simplu, așteptând să mă înjure din cauza Liei.

      Se pare că s-a întors.

       — Unde ai fost?

       — Te pot întreba același lucru, răspund la întrebare cu o altă întrebare, uitându-mă subtil după Lia.

        — Am întrebat primul, spune și apoi cască.

        — Știi bine de ce am plecat, replic, privind acum podeaua ce pare extrem de interesantă.

        — Dacă aș ști, crezi că te-aș mai întreba, Einstein? comentează la rândul său, parcă luptându-se cu sine să nu adoarmă.

        — Tu chiar nu știi?

         — Ce ar trebui să știu?

         — Nimic. Am plecat fiindcă... voiam să te caut, spun prima minciună care îmi vine prin minte, simțindu-mă oarecum prost.

       Sebastian nu merită să fie mințit, dar deocamdată nu vreau să îi spun decizia mea. Ar suna grozav un: ,, Păi, stai să vezi Seb! M-am decis să o jignesc pe prietena ta cea mai bună, doar fiindcă a fost mult prea drăguță cu mine.". Ar suna perfect!

        — Opa! Unicornul și-a făcut griji pentru mine, nu? întreabă trântindu-se pe canapea precum un sac de cartofi.

        — Unde ai fost? mă eschivez, așezându-mă lângă el.

         — M-am dus la aeroport pentru a-l lua pe vărul meu. Apoi am petrecut puțin, dacă mă înțelegi, spune și apoi îmi face cu ochiul.

         — Ce văr?

         — Nu îl cunoști. Nu prea am vorbit cu el când eram mai mic. Am început să discutăm de câteva zile. Probabil știa de la mătușa că stau aici și voia să se asigure că are la cine să apeleze, la nevoie.
   
        — Înțeleg. Unde e Lia? întreb, luându-mă și pe mine prin surprindere.

         — Lia? Acasă la ea, unde să fie?

         — Cum? întreb și mă ridic în picioare ca ars. Nu era aici când ai venit?

         — Nu. De ce? Trebuia să fie?

          — Da! La dracu Seb! Prietena ta chiar nu știe când ar trebui să renunțe, spun înfrânt și mă îndrept spre bucătărie.

     Brunetul îmi urmează exemplul, ca mai apoi să ia loc pe scaunul de lângă masă.

         — Cum adică Arax?

         — După ce am dus-o aseară la ea acasă, am auzit niște zgomote venind din înăuntrul casei sale, încep să îi povestesc, și se pare că devine mai treaz. Am știut deja că Stan o puse pe brunetă drept sac de box, așa că am intrat și am adus-o aici.

         — Lia e bine? întreabă, închizându-și ochii, și parcă încercând să se calmeze.

          — A lovit-o puțin la bostan, dar este în regulă, răspund plimbându-mi ochii prin frigider, și căutând ceva de înfulecat.

          — De ce naiba ai plecat dacă știai deja cât de imatură e Lia? mă mustră și se ridică nervos de pe scaun.

       Îi aud pașii hotărâți, îndreptându-se spre ieșire, nu înainte de a-și lua o geacă la nimereală și niște adidași.

       Mai mult ca sigur a băut aseară, iar un Sebastian băut la volan... sună a dracului de familiar. Nu vreau în niciun caz să se repete istoria.

       Alerg pentru a-l prinde din urmă, și îmi dau seama că mi-am cam ieșit din formă. Trebuie să mai trec pe la sală!

        — Stai! Conduc eu, spun și regret instant.

       Cine dracu m-a pus să o enervez pe brunetă? Mai mult că sigur idioata a plecat acasă și a primit o bătaie de zile mari.

      Pisici Arax! Scapi de dracu, dai de măsa! În cazul de față, Sebastian este mama dracului brunet. Dacă Lia a pățit ceva, voi avea bilet doar dus spre infern.

 *** 

       Ajungem mai repede decât ne-am fi închipuit la casa Liei, iar următorul lucru pe care mai îl văd, este cum Seb aleargă spre intrarea acesteia, trântind portiera cu putere. Cu ce ți-a greșit ea?

       Mă cobor la rândul meu, parcă nefiind încă pregătit să dau ochii cu Lia. Mai mult că sigur nu sunt. De ce anume oare? Poate fiindcă am început să o jignesc, fără să îmi facă nimic?

       Îmi pare rău pentru tot ceea ce i-am spus, însă acum nu mai pot retrage acele cuvinte. Nu mai am cum. Încrederea pe care bruneta începea ușor-ușor să o capete în mine, a fost distrusă în momentul în care i-am reamintit de faptul că e orfană. Probabil este mult mai bine așa. Dacă ea începea să aibă sentimente pentru mine sau ceva de genul, aș fi rănit-o mult mai mult. Nu îmi place să rănesc oameni, dar se pare că o fac fără oprire. 

        — Unde e? aud vocea gravă a lui Sebastian, iar apoi văd cum îl îmbrâncește pe Stan, dându-l din calea sa, și făcându-și loc pentru a intra în casă.

        Sunt în spatele său, iar atunci când intru în casă, unchiul brunetei mă privește încruntat, de parcă l-aș fi omorât. Nu că nu mi-a trecut prin cap.

         — Lia? Lia, sunt Sebastian! țipă acesta, dând cu piciorul în ușa unei camere.

        Ușa se deschide, iar în spatele acesteia, se află o Lia pregătită pentru școală. Nu este cam devreme?

        — Ești bine? o întreabă imediat Sebastian, cercetând-o cu privirea.
  
        Arată de parcă noaptea trecută nu ar fi fost bătută. Probabil și-a acoperit vânătaia cu machiaj, pentru a nu transforma ceva ce ea numește obișnuință, în ceva ce ar putea degenera grav. Mai mult ca sigur, se teme de reacția lui Sebastian. El este calm pe o perioadă lungă de timp, dar și atunci când se satură, au dat toți de dracu! Când va exploda micul pacifist, vor ieși scântei din bostanul lui Stan.

         — De ce nu aș fi? răspunde bruneta, făcându-și loc printre noi.

         — Păi am crezut că—

         — Sunt bine Seb. Eu merg la cafeneaua din centru, înainte de a avea prima oră. Dacă vrei, poți veni și tu, spune și iese pe ușă, lăsându-ne ușor dezorientați.

        — Pare în regulă, completează pacifistul, dând din umeri, și alergând spre ieșire, probabil în urma Liei.

        — Da... pare, șoptesc mai mult pentru mine, vrând să îl ajung pe amicul meu, însă unchiul Liei, mi se profilează în față.
  
          
       Mă privește de sus în jos de parcă m-ar măsura. Îi întorc o cutătură urâtă, dar nu îl afectează în vreun fel. Rânjește și apoi spune:

        — Nu te poți băga între noi la nesfârșit. Într-o bună zi, orfana aia va dispărea, iar tu nu vei mai putea face nimic.

       Siguranța și relaxarea prin care rostește acele cuvinte, mă îndeamnă să cred, că orice ar fi, Lia se va afla mereu în pericol, atât timp cât Stan va fi în viața sa.

         — Ce vrei să spui cu asta? îl întreb cercetându-i moaca.

         — Cine știe? Orice i se poate întâmpla... oricui, spune și apoi pleacă râzând precum un maniac.

      Poate este doar în mintea mea, însă Stan cumva a spus indirect că îi va face rău nepoatei sale? Atât de departe s-a ajuns prostia omenească? Să îi faci rău unui membru al familiei? Este psihopat sau ceva?

        Ies din casă, trântind ușa și îmi grăbesc pașii spre mașina lui Sebastian. Se pare că m-a așteptat. Mă bucur, fiindcă, sincer, nu aveam chef să merg pe jos dis-de-dimineață.
  
        — Ce ai vorbit cu Stan? mă ațintește cu privirea și îmi dau seama că ne-a văzut vorbind.

        Pe de o parte, cred că ar trebui să îi spun despre mica ,, avertizare" dată de maimuțoiul ăla, însă un alt gând, îmi spune că acest lucru va putea duce la ceva ce va degenera grav. După cum am mai spus, măicuța din dreapta mea, știe să se bată, chiar dacă nu arată a fi vreun bătăuș. Dacă va afla ceea ce a spus unchiul Liei, mi-e frică că va trebui să viziteze închisoarea. Pe termen necunoscut.

        — Nimic. Prostii de alea lui, mint și îmi pun centura.

         — Prostii de ale lui?

         — Mi-a zis că mă va bate și de astea, mint din nou, iar Sebastian pornește mașina. Unde mergem acum? încerc să schimb subiectul pentru a nu mă da de gol.

         — Păi mergem acasă să ne schimbăm și apoi plecăm la liceu.

         — Plecăm?

          — Plecăm, accentuează brunetul, iar eu îmi dau seama că am pierdut deja lupta.

***  
                               

          — E ceva între ei? îl întreb pe Sebastian, făcând referire asupra mesei, în care Lia pare prinsă serios într-o discuție, cu brunetul pistruiat de acum câteva zile.

          — Habar nu am, îmi răspunde cel de lângă mine, luând imediat o gură din sandvișul cumpărat.

          — Parcă erați cei mai buni prieteni sau așa ceva, spun, mușcând din bucata de pizza cumpărată.

          — Păi suntem, doar că nu mi-a spus că ar fi ceva între ea și Jacob.
      
        Jacob? Deci așa îl cheamă pe slăbănogul ăla?   

          — Par apropiați, completez ridicând relaxat din umeri.

          — Ai dreptate, afirmă brunetul, privind masa Liei. Dar de ce ești așa interesat? Cumva gelozia te roade? întreabă, zâmbind drăcește.

           — Ce naiba ai pățit? E stricat sandvișul ăla? De ce să fiu gelos?
 
           — Știu și eu? Poate fiindcă vezi că Jacob este mult mai apropiat de Lia, decât vei fi tu vreodată?

          — Eu nu am nicio treabă cu Lia.

          — Asta spui tu, replică apoi îmi face cu ochiul.

          — Sebastian, știi mult prea bine. Eu... eu nu aș putea vreodată să—

          — Să ce? Să iubești pe altcineva? Arax, nu cred că Iza ar fi vrut să retrăiești acea zi pentru totdeauna. Ea ar fi vrut să fii fericit. Să îți găsești pe altcineva care te va face să te simți special. Trăind în trecut, nu facem altceva decât să ne stricăm prezentul, și să ne murdărim viitorul.

         — Vai dar ce poet avem aici, spun și îmi dau ochii peste cap.

         — Spun doar ce cred că ar spune Iza, comentează și eu simt nevoia să mă ascund. Eu merg în clasă, continuă imediat. Trebuie să copii tema de undeva, altfel profesorul de istorie îmi va pune din nou doi, zâmbește, iar apoi se ridică și pleacă.

      ,, Trăind în trecut, nu facem altceva decât să ne stricăm prezentul, și să ne murdărim viitorul".

      Cuvintele lui îmi răsună prin minte, neștiind de ce. Nu voi putea iubi pe nimeni la fel cum am iubit-o pe ea. Poate bruneta seamănă puțin la față cu Iza, dar adevărul este că nu va putea fi niciodată ca ea.

       Iza este ca acel curcubeu mic, ce iese de după o ploaie timidă. Te face să zâmbești, fără ca măcar să se străduiască. Te poate face să te simți de o mie de ori mai bine, cu un simplu sărut. Te poate face o persoană mult mai bună, doar prin simpla sa prezență.

      Probabil nu mă voi obișnui vreodată să vorbesc despre ea la trecut. Nu voi fi în stare să spun cu gura mea ,,Iza nu se va mai întoarce nici măcar dacă o strig precum un nebun", deși știu mult prea bine acest lucru.

      Uneori, un adevăr crud, este cea mai bună palmă pe care ți-o poate da realitatea.
       
       Știu că Seb are dreptate. Mai mult ca sigur Iza ar fi vrut să îmi reîncep viața, după ce ea... a plecat, dar nu mă simt în stare. Sentimentul de vinovăție este mult mai puternic, decât orice altceva. Eu am ucis-o pe Iza, iar gândul ăsta, îmi interzice să mai acord inima mea altcuiva. Nu o pot iubi pe Lia. Nici azi. Nici mâine. Nici în vreo altă dimensiune.

       Inima mea i-a aparținut întotdeauna Izei și nu va mai putea aparține altcuiva. 

         — Haide să chiulim. Oricum mai sunt doar trei ore, aud imediat o voce din apropierea mea și îmi îndrept atenția înspre ea.

         Acel Jacob, i-a propus acest lucru Liei, iar ea pare că își cântărește opțiunile. Din câte am aflat, bruneta este destul de silitoare. Nu prea cred că este genul care chiulește. Am auzit că vrea să meargă la o facultate cu standarde înalte privind notele și prezența la clasă, iar chiulitul, sigur nu ar arăta foarte bine în ochii celor de la facultate.

       Ce ciudat poate fi! Eu știu destul de multe lucruri despre ea, dar invers nu se aplică. Bruneta nu îmi știe nici măcar numele. Habar nu am cum nu s-a aflat. Cei din clasă mea mă strigă pe numele de familie, dar prenumele nu este folosit mai deloc. Mă bucură într-o oarecare măsură. Nu îmi știe prenumele sau numele, nu se apropie de mine. Distanța poate fi sigură, atâta timp, cât pune bariere între bătăi diferite ale unor inimi.

       Se ridică amândoi, iar bruneta își intersectează pentru câteva secunde, privirea cu a mea. Îi pot simți nervozitatea ce stă ascunsă pe undeva prin interiorul său, dar nu spune nimic. Trece pe lângă masa mea, prefăcându-se că nu sunt aici.

       O merit. Știu asta. Exact din această cauză nu mă plâng. Am vrut să mă urască, iar acum, asta face.

       Atunci de ce mă simt de parcă aș fi făcut o prostie mai mare decât mine?
              
       Amândoi pleacă pe ușile cantinei, iar soneria se aude, pesemne că pauza s-a încheiat.

      Unde au mers? Știu cu siguranță că  Lia va avea probleme, dar nu e treaba mea. De ce mă simt totuși dator să o ajut?
              
       
          

       ______

  Dap. Nu este o glumă:) Am revenit cu un capitol după mult, mult, multtttt timp💞😂

           Sper să mai citească cineva cartea asta, și vă aștept părerile în comentarii sau în privat^^🖤