ㅡ Arax, ar trebuie să încetinești puțin, îmi spune ea, privind speriată viteza cu care conduc.

      ㅡ Tu stai fără grijă! Jared Arax poate face orice și cu ochii închiși!

      ㅡ Arax, ai băut mult. Încetinește, te rog!

      ㅡ Crezi că nu sunt tare la băutură? Pot bea și izvoare de alcool fără să mă afecteze!

      Îmi lipesc mai bine degetele de volan, o privesc în ochii săi albaștri și apăs accelerația cu toată forța.

       ㅡ Arax, ai grijă!

       Atât reușește să strige, înainte de a auzi un ditamai claxonul și de a vedea două lumini extrem de puternice, venind din fața noastră.

      Mergem pe contrasens, iar în direcția noastră vine un camion. Neștiind cum să acționez, trag mașina în imediata apropiere de sensul corect, însă faptul că a nins nu cu mult timp în urmă, îmi forțează mașina să derapeze și să se învârte în cerc, precum un titirez.

      Am pierdut controlul, iar apoi tot ce mai văd este un copac.

    Se face negru.
    Mi se închid ochii.
    I se închid ochii.

    Punct. Doar punct. Fără virgulă.

*
*
*

      ㅡ Arax, la ce te gândești?

      Îmi ridic privirea și o observ pe psiholoaga mea care stă pe scaunul din piele, etalându-și aceeași frunte încrețită și aceiași ochi plini de cearcăne.

      ㅡ La nimic, îi răspund eu, mințind-o și încercând să îmi aduc aminte, care a fost întrebarea adresată de dinaintea gândurilor mele fugitive.

     ㅡ Deci? mă întreabă ea, ridicându-și sprânceana dreaptă.

     ㅡ Deci ce?

      ㅡ Te-am întrebat dacă începi să te simți mai bine?

       Nu voi putea reuși vreodată...
      Nu voi putea reuși...
     Nu voi putea...
    Nu voi...
   Nu.

      ㅡ Da, îi răspund eu, știind că asta aștepta să audă.

     Vreau să termin o dată pedeapsa asta. Mai bine îmi petreceam restul zilelor în închisoare, decât să iau parte la ședințe de trei ori pe săptămână.

    Mai bine nu se băga tata.
    Mai bine nu mă salva de zdup.
    Mai bine mă chinuiam acolo.

      Mai bine muream eu.

     ㅡ Păi ora s-a sfârșit, Arax. Ne vedem sâmbătă.

     Răsuflu ușurat la cuvintele femeii roșcate. Îmi iau geaca de pe scaun și ies rapid, fără ca măcar să îi spun la revedere doamnei Simone.

      Ies afară și inspir aerul înțepător și rece de toamnă. Îmi îndemn picioarele să o ia din locul ăsta blestemat și să mă ducă într-altul.

      Vreau pur și simplu să plec. Să nu mai îi aud tot timpul pe mama și pe tata spunând că nu a fost vina mea, fiindcă a fost. Nimic și nimeni nu va putea schimba adevărul, chiar dacă ar fi al naibii de frumos.

     Mă gândesc serios de ceva vreme să fug de acasă într-o noapte, nepăsându-mi unde mă îndrept. Doar să plec. Doar să fug. Să nu mă mai întorc. Niciodată. Și cred că în seara asta ar fi la fel de bine ca în orice altă seară.

       Locul ăsta mă seacă de puteri. Peste tot sunt amintiri cu ea. Degeaba fac așa zisele ședințe de terapie, dacă eu îi simt parfumul peste tot. Degeaba stau o oră în acea cameră, dacă eu tot îi simt atingerea. Degeaba mă prefac că o ascult pe doamna Simone, dacă eu tot îi aud vocea și îi văd privirea orice aș face și oriunde aș merge.

      Singura soluție este să plec. Să las dracului toate aceste prefăcătorii.

      Să plec și să nu mă mai întorc.
      Să plec pentru totdeauna.

***

      Nici nu am habar când ajung în fața casei mele, sau cum am reușit să rezist tentației de a fugi chiar în momentul de față.

     Intru pe poarta din fier și apoi merg pe aleea îngrădită de florile uscate ale mamei.

     După ce pășesc în casă, vocea exagerat de mieroasă a mamei își face resimțită prezența. O voce mult mai mieroasă decât de obicei în ultimele luni.

      Chiar dacă nu o recunoaște, știu că îi este milă de mine. Nu ar trebui. Nu merit. A fost doar vina mea. Ar fi trebuit să fiu putrezit deja într-o celulă. Mi-aș fi dorit ca tata să nu fi tras sfori. Poate aș fi putut să mă căiesc măcar un sfert. Poate aș fi putut să mă simt mai puțin vinovat.

      ㅡ Cum a fost la ședință ,Arax? mă întreabă ea, afișându-și același zâmbet fals și încurajator.

      ㅡ La fel, îi răspund eu nepăsător, înaintând spre camera mea.

     Mama nu mai încearcă să îmi vorbească. Știe că altceva decât răspunsuri sictirite și vagi, nu va primi.

      Au trecut nouă luni. Nouă luni nenorocite în care tot ce mi-am dorit a fost să mor. Să fiu acum cu ea. Poate m-ar ierta. Probabil ar putea să treacă și nouă ani. Tot nu voi putea uita. Nu am cum.

      Urc pe treptele ce scârțăie subtil, îndreptându-mă spre camera mea. Deschid ușa și mă arunc pe patul meu moale și călduros.

       Nu stau mult fiindcă o tresărire de moment mă cuprinde și mă ridic instantaneu. Merg direct spre șifonier. Iau un geamantan din interiorul dulapului, apoi îmi arunc câteva haine prinse la nimereală, printre care se numără și câteva tricouri și blugi.

      Îl închid și mi-l strecor pe sub pat. Diseară voi pleca de aici. Voi face în sfârșit ceea ce voiam să fac de mult timp.

      Nu știu de unde a venit această decizie spontană, deși rătăcea de mult timp prin tărtăcuța asta.

      Nu mai suport atâta prefăcătorie. Toți mă întreabă dacă mă simt mai bine, iar eu le răspund afirmativ. Asta vor să audă. Dar nu așa mă simt.

     Vinovat.
     Distrus.
    Disperat.

      Probabil așa aș putea descrie negura în care mă cufund zilnic. Nu înțeleg de ce toți din jur mă compătimesc, când ar trebui să arunce în mine cu pietre. Toți știu să spună ,,săracul", dar nimeni nu se gândește că Iza a murit din vina mea. Nimeni nu se gândește că acum nu mai este aici... doar din cauza mea.

       În loc să mă privească disprețuitor, ei mă privesc compătimitori. Ar trebuie să mă facă să mă simt în ultimul hal. Ar trebuie să ajung să simt ultimul prag al vinovățieiㅡ deși cred că am ajuns demult acoloㅡ  nu să fiu întrebat la tot locul dacă mă simt mai bine.

      Nu știu unde voi pleca. Nu am habar cum voi face. Poate mă voi duce la vechiul meu prieten din Chicago, Sebastian, sau poate la altul, Adam. Însă cert este că nu mai pot continua așa. Nu vreau să mai merg la acele ore inutile de terapie. Vreau doar să plec din locul acesta.

       Poate în Chicago este totul nou pentru mine. Orașul Vânturilor este mult mai aprig în privința vremii decât Miami, dar acum pare cea mai strălucită idee. Va fi un drum lung, pe care vreau să îl parcurg cu mașina. Acea mașină. Nu prea cred că este o idee bună dacă vreau să mai uit puțin de tot ce s-a întâmplat, dar momentan nu am altă șansă. Nu am suficienți bani pentru a cumpăra o altă mașină, iar asta... e ultima mea amintire legată de tine. Îți plăcea mult să mai conduci mașina asta.

       Orice s-ar întâmpla, nu voi mai da înapoi. Nu acum. Nu mai vreau.

      Trebuia să fac asta demult.
      Trebuie să fac asta.
      Voi face asta.

***

       Privesc ceasul de pe perete ce ticăie neîncetat. Este aproape miezul nopții, iar părinții mei probabil dorm duși de ceva timp.

       Mă ridic încet de pe pat, fiind deja îmbrăcat. Îmi scot bagajul de sub pat și îmi strecor niște bani dintr-un sertar. Am pus acei bani pentru a-ți cumpăra un cadou frumos. Peste câteva săptămâni va fi ziua ta. Am strâns banii de la începutul anului, iar până acum s-au adunat destul de mulți. Dar acumn asta nu mai contează, bănuiesc.

       Îmi iau adidașii în mână și mă ridic pe vârfuri pentru a nu face mult zgomot, dar nu înainte de a plasa scrisoarea pe care am scris-o undeva la vedere.

     "Mamă, tată,
  
         Nu știu cum să încep scrisoarea asta.
         Știu doar că fac ce simt. Simt că dacă mai stau mult timp aici, voi înnebuni de-a dreptul.
          Am încercat. Chiar am încercat. Dar este greu să uiți ceea ce s-a întâmplat, mai ales când vina îți aparține în totalitate.
         Stați liniștiți. Am unde să stau și mă voi descurca cu banii. Ne vedem când voi simți că sunt mai bine.

        Aveți grijă de voi.

                                        – Arax"

        Niciodată nu am fost bun la siropoșenii. Deja am făcut un efort peste medie, pentru a scrie acea bucată de hârtie, iar asta doar fiindcă consider că merită măcar să știe că am plecat de bună voie. Sper să mă ierte.

       Ies pe hol ținându-mi perechea de adidași în mâna stângă, iar bagajul în cea dreaptă.

        Observ ușa întredeschisă a camerei părinților mei și arunc o privire fugitivă peste aceștia.

       Păr brunet. Ochii verzi. Zâmbet larg. Așa vreau să mi-o amintesc pe mama.
       Păr blond. Ochi căprui. Personalitate amuzantă. Așa vreau să mi-l amintesc pe tata.

       Îmi va fi dor de voi.

        Chiar dacă în ultimele luni, i-am simțit mai mereu prefăcându-se, știu că au făcut asta, considerând că îmi fac un bine, deși nu este deloc așa.

        Cobor scările încleștându-mi instinctiv dinții când aud scârțâiala produsă de treapta din lemn. Continui să înaintez, până când ajung la ușă. Iau cheia plasată pe noptiera din dreapta ușii și apoi o deschid, aruncând-o mai apoi în locul inițial.

        Inspir adânc când ies pe ușă. Aproape am reușit. Aproape.

        Descui porțile largi pentru a scoate mașina.

        Merg apoi la garaj și îl deschid folosind o altă cheie. Captez imediat imaginea ce își face apariția, în față derulându-mi-se imagini șterse din acea noapte. Aceeași mașină. Aceeași culoare. Nimic nu s-a schimbat la ea. Cu excepția că timpul a lăsat urmări. A rămas doar praf. Nimic altceva. Chiar dacă a fost grav avariată, cei de la service au reușit să o facă ca nouă.  Eu am insistat.

        Îmi strecor mâna prin buzunarul blugilor, scoțându-mi cheia de la mașină și urcând imediat în aceasta.

       De la acel incident nu am mai urcat în mașina asta. Am vrut să o păstrez ca o ultimă amintire.

       Privesc cu amărăciune scaunul din stânga mea. Scaunul tău. Îmi pun centura și pornesc farurile.

        Bag cheia în contact și ies pe alee, dar nu înainte de a-l vedea pe tata.

       ㅡ Arax! pot auzi vag numele meu strigat de omul care m-a crescut cu multă muncă și dragoste.

       Îl privesc în ochi, dar pornesc imediat, nevrând că el să mă ajungă.

      Tristețe. Asta se citea în ochii lui. Știa că va veni ziua asta.

       Am mai încercat o dată, dar atunci nu prea mi-a reușit. M-a văzut mama când îmi pregăteam bagajele. M-au convins până la urmă să rămân, dar nu mi-au șters cu totul acea dorință de a pleca din locul ăsta. Nu de tot cel puțin.

      Drumul este întunecat, iar felinarele pâlpâie doar pe bucăți de timp, fiind mai mult stricate.

       Niciun om nu este pe drum. Doar eu. Doar eu și cu mine.

        Uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă acea seară nu ar fi existat. Dacă nu aș fi luat acea sticlă de alcool în mână, astăzi totul ar fi fost altfel. Ai fi fost cu mine.

       Se spune că orice se întâmplă, are uns scop. Ce scop a avut acel accident?

        Voia să mă fac să mă simt vinovat tot restul vieții? Dacă da... Șah-mat viață. Ai câștigat. Sper că ai primit ce ai vrut. Mă simt mizer. Mă simt murdar. Mă simt dezgustat de propria-mi persoană. Mă urăsc. Pur și simplu. Mă urăsc.

       Sper ca decizia luată, mă va face să uit măcar temporar de acea seară. Sper să am dreptul să mă căiesc pentru ceea ce am făcut. Sper să reușesc să obțin iertarea. Iertarea ta.

       Poate acest drum mă va duce spre o nouă etapă a vieții mele. Un nou capitol din cartea vieții mele. Un început ce nu pare a fi sfârșitul. Nu cum sunt eu obișnuit.

      Poate voi fi pus la încercare. Poate voi avea de suferit. Dar voi accepta cu inima deschisă.

      Este ciudat că vreau să sufăr? Este ciudat că vreau să plâng de durere? Sufletește stau bine. Sufletul arde din cauza lacrimilor sângeroase în fiecare seară. Poate voi suferi mai mult. Mă voi simți mai bine. Vreau doar să simt că primesc pedeapsa faptelor mele.

      Până la urmă... Nu e nimic greșit în a te simți jignit că trăiești.

____
       
       Primul capitol!!! Spuneți-vă părerea în comentarii. Voturile și părerile voastre mă fac să continui, de altfel îmi pierd cu totul motivarea:(

Update: credeți-mă, va fi mai okay la capitolele viitoare 😭