Lia

•••

     — Poți să îmi spui mai exact, de ce naiba ai fugit de la ora de sport? întreabă Beck, iar blonda doar ridică din umeri, fără mare entuziasm. 

      — Nu aveam chef și i-am spus că mi-a venit din nou ciclu. Pun pariu că ai fi vrut și tu să ai probleme de fete, atunci când avem ore cu profu de sport, răspunde Hailey de parcă nu ar fi spus ceva destinat doar unei conversații cu o fată, ci nu cu un băiat.

      Dar după cum am mai spus, idioții ăștia doi se tachinează mai mereu, dar o fac într-un mod oarecum drăgălaș. Se vede de la kilometri depărtare că brunetul o vede pe Hailey și într-o altă lumină decât (doar) cea a unei prietene foarte bune, dar blonda noastră nu a dat vreodată un semn, cum că ar putea simți ceva pentru el, ceva mai mult decât prietenie. De aceea Beck nici nu încearcă să fie atat de evident, cu toate că nu prea îi iese în majoritatea timpului. 

      Uneori îl compătimesc. E greu să iubești, dar să nu fii iubit la rândul tău, cu toate că eu nu am experimentat asta. Din fericire, Isaac mă iubește, eu îl iubesc, noi ne iubim. Sau cel puțin, asta sper. Nu e ca și cum aș mai fi fost într-o altă relație înainte de el. Sau cel puțin, nu îmi amintesc eu.

     — Smith, am ajuns. Unde te gândești? îl aud mai apoi pe brunet, iar imediat ce îmi arunc privirea pe geam, observ că suntem deja în fața apartamentului. 

      — Scuze, m-am  pierdut, spun și apoi deschid portiera, zâmbind. Ne vedem mâine, nu vă omorâți pe drum! completez și apoi trântesc portiera, iar blonda doar zâmbește, făcându-mi din mână. 

    Beck pornește din nou mașina, apoi o întoarce în câteva clipe, lăsând o subțire dâră de fum în urma lui. Imediat ce aerul răcoros de seară îmi gâdilă nările, zâmbesc subtil, aruncându-mi privirea înspre clădire.

     Isaac este din nou la muncă, iar din câte am înțeles, va fi din nou nevoit să lucreze până târziu, așa că am decis să trec pe la Seb, înainte de a mă reîntorce la mine acasă. Nu este prima dată, și mai mult ca sigur nici ultima. Prietenul meu este deja obișnuit să îmi țină companie, mai ales că iese de la muncă înaintea mea, iar iubitul meu nu are nimic împotrivă, știind deja cât de enervant este pentru mine, să stau singură, între acei patru pereți din camera mea, acolo unde mai demult, pot jura că era mai multă veselie. 

     Nici măcar unchiul Stan nu mai este în acea casă. După ce am ieșit din comă, mi-a fost a naibii de greu să accept că ultima rudă care mai rămase în viața, ultima amintire de a mamei, a murit. Cu toate că nu aveam nicio amintire foarte plăcută cu el, puteam să o văd oarecum pe mama, iar faptul că și el murise, mi-a zdrobit și mai puternic inima deja fisurată. Nu conta cât de mult mă rănise, nu conta faptul că m-a și bătut, sau că îmi amintea în fiecare zi că sunt un blestem. Era fratele mamei, sânge din sângele ei. Normal că a durut enorm plecarea lui. Nici măcar nu am putut participa la înmormântarea lui, din cauza faptului că am fost inconștientă în timpul acelui eveniment. 

      Încă un motiv pentru care trebuie să aflu câteva informații despre viața mea de dinainte de acel accident. Și acele răspunsuri le pot afla doar de la prietenul vechi a lui Seb (sau o cunoștiință mai veche), acel Arax (chiar nu pot înțelege de unde ar putea veni prenumele ăsta ciudat). Știu că Seb nu îmi va spune nimic altceva decât și mai multă abureală, iar prietenii mei și Isaac, nu prea par să știe multe despre viața mea de dinainte de accident. 

         — Știi, e periculos să visezi cu ochii deschiși la ora asta.

      Îmi scutur imediat gândurile, apoi realizez că m-am oprit din a înainta înspre aparament, ci am rămas în același loc, meditând precum o nebună. Iar totul devine și mai stânjenitor atunci când îl văd pe acel Arax la doar câțiva metri depărtare de mine, măsurându-mă din priviri. La naiba, mă gândisem la el doar acum câteva secunde! E spiriduș sau ceva?

         — Ai venit la Seb? mă văd întrebând, în timp ce mă apropii de el, fără să îmi pese că de abia îl cunosc.

       Ridică din umeri, iar apoi își scoate brigheta din buzunar, iar imediat îi observ și țigara din mâna dreaptă. Îmi dau ochii peste cap nu foarte subtil, în timp ce el își aprinde țigara. Normal că și el trebuia să fumeze. 

        — Normal ai fi început să comentezi. Probabil chiar s-au schimbat lucrurile, șoptește, însă eu reușesc să îl aud perfect, iar apoi devin și mai intrigantă decât înainte. 

        — Probabil s-au schimbat lucrurile? În ce sens? întreb fără a mai încerca măcar, să fiu câtuși de subtillă.

      Ce naiba vrea să spună cu "probabil chiar s-au schimbat lucrurile?" Am mai comentat atunci când l-am mai văzut cu țigări? Înseamnă că noi doi ne cunoaștem înainte de a intra eu în comă. Eram prieteni buni sau doar cunoștiințe?

        — Ar trebui să intri în aparament, este destul de frig, preferă să spună, iar imediat după aceea înceară să treacă pe lângă mine, dar îi prind antebrațul drept.

       Mă privește ciudat, cu o intensitate necunoscută mie, iar focul din ochii lui mă forțează să îi dau drumul la mână imediat. Dar nu, nu am de gând să îl las să plece, fără a afla măcar ceva. Fiindcă sunt mai mult decât în ceață în acest moment, iar el este printre singurii care îmi poate risipi din confuzie.

       — Cum adică s-au schimbat lucrurile? Arax, noi ne știam dinainte, nu?

      Întrebarea mea pare să îl deranjeze a naibii de tare, iar atunci când îi pot observa cu ușurință durerea din spatele irișilor săi verzui, simt o apăsare ciudată aproape de inimă. De parcă aș fi spus ceva greșit, ceva foarte greșit.

       — Nu știu, Lia. Tu să îmi spui, ne știam de dinainte? întreabă la rândul său, iar faptul că vocea lui sună atât de pierdută, îmi confirmă suspiciunile.

      Îl știam pe Jared Arax, înainte de accident. 

       — Ce eram noi? 

        Da, vreau să insist cât mai mult, vreau să văd până unde reușesc să duc acest joculeț stupid. Știu că îl irită întrebările mele, se observă. Dar cu toate astea, vreau să aflu. Trebuie să aflu. Ceva mă obligă, habar nu am ce.

        Îmi las privirea să îi cerceteze puțin grimasa feței, cu toate că felinarul de lângă noi este singurul care reușește să îi contureze puțin trăsăturile faciale. Rigiditate și poate chiar dezgust. Asta pot citi mult prea bine. Dar... mai e ceva acolo, ceva ce nu reușesc să descifrez.

       — Noi eram... eram speciali, răspunde și mă încrunt imediat, fiindcă habar nu am ce ar trebui să pricep din asta. 

       Noi eram speciali? Un alt răspuns și mai ciudat nu putea să îmi dea? Speciali ca ce? Prieteni foarte buni? Ca frați? Ca iubi—

       Nu, asta chiar ar fi mai mult decât imposibil. Dacă am fi fost împreună, cu siguranță mi-aș fi amintit măcar ceva despre el.

      — Ce ar trebui să înțeleg din asta? întreb oarecum iritată, apoi trag aer în piept, încercând să nu îmi ies din minți. Uite cum stă treaba, încep eu mai apoi, în timp ce el doar mă ascultă. Eu am... am avut un accident acum câteva luni, iar în momentul de față, nu prea am habar de ce s-a întâmplat înainte de a deveni amnezică. 

     Aștept o oarecare reacție de la el, însă atunci când aprobă din cap și aruncă țigara pe jos, încep să mă întreb dacă chiar ne știam de dinainte. Nu ar fi trebuit să pară puțin mai îngrijorat dacă eram prieteni?

       — Știu asta, replică și imediat după aceea, aruncă țigara pe jos. Știu că nu îți mai amintești multe lucruri de dinainte de accident, Lia, continuă și nu pot pricepe de ce   mă simt atât de ciudat.

      Simt de parcă îmi rostește numele intenținat atât de... puternic și rigid. De parcă este mai mult decât deranjat de ceva anume.

       — Atunci trebuie să fi fost acolo când am avut accidentul, nu? Trebuie să știi ce s-a întâmplat mai exact, nu? încerc să aflu și alte informații care îmi sunt încă puțin neclare, fiindcă da, atât de disperată am ajuns—  am ajuns să implor după niște răspunsuri.

      Nici măcar nu am habar prea bine cum am ajuns în spital, sau de ce mi-am pierdut memoria. Tot ce știu de la Seb, este că o mașină a dat peste mine. Dar atunci când mi-a spus, puteam jura că era ceva mai mult, ceva pe care nu voia să scoată la suprafață. Și am priceput încă de atunci, că nu voi mai primi foarte curând adevăruri pline, ci doar jumătăți, bucăți din ele. Iar asta e mai mult decât enervant. Fiindcă mă lasă pe mine să acopăr bucățile lipsă cu adevăruri pe care eu le vreau, dar care nu sunt neapărat adevărate.

      — Eu... De ce nu îi întrebi pe ceilalți? De ce nu îi întrebi pe Seb, Kyle, sau chiar Joshua? Mai mult ca sigur toți ar fi dispuși să îți spună cine e de vină pentru acel accident, spune și pustietatea puțin acidă din vocea lui, mă ia prin surprindere.

       Kyle? Joshua? Cine sunt cei doi? Îi cunoșteam? De ce până și numele lor îmi sună atât de necunoscut? La naiba cu pierderile de memorie. Sunt mai mult decât enervante.

     — Eu nu... nu prea am habar la cine te referi. Îl știu doar pe Seb, recunosc și felul în care mă privește mai apoi, mă face să cred că și el este surprins.

     — Atunci ce îți mai amintești de dinainte de accident? Îți mai... îți mai aduci aminte de domnul Peterson? Îți mai aduci aminte de locul nostru, de—

      — Lia! o altă voce îi taie replica blondului, iar imediat după aceea, Seb ajunge lângă noi. De ce naiba vorbești cu el? mă întreabă mai apoi și eu mă încrunt.

      De ce pare atât de nervos fiindcă am vorbit cu el? Nu erau ei prieteni? Sau am înțeles eu puțin cam greșit?

       — Eu doar—

       — Nu mai contează. M-a sunat Isaac, a spus că va ajunge și el în jumătate de oră aici. Puteți ieși după aceea la o întâlnire, știu că nu ați mai făcut-o de ceva timp, spune și eu sunt mai mult decât mirată de ceea ce am auzit.

      Seb nu a vorbit niciodată atât de deschis despre întâlnirile mele cu Isaac. Iar acum...

      — Întâlnire? Cum... cum adică întâlnire?

      Îmi duc imediat privirea la Arax. iar sentimentul slab de vinovăție mă face să mă încrunt și mai puternic. De ce simt asta? De ce simt că am greșit față de el?

      — Normal. Nu știi? Lia este împreună cu Isaac. Stai liniștit, acel băiat știe cum să o prețuiască, remarcă prietenul meu cel mai bun, fără să rupă contactul vizual cu celălalt, iar pentru un moment, blondul nu mai schițează absolut niciun gest.

      Pare pur și simplu înghețat. De parcă ceva s-a oprit de-a binelea în creierul lui. Ar trebui să fie atât de afectat de vestea că sunt împreună cu cineva? Probabil este doar mai extrem de surprins.

      — Eu... trebuie să plec, șoptește cu o greutate ciudată în voce, iar pentru câteva clipe, pot observa cum fața brunetului de lângă mine, pare să devină mai puțin rigidă și oarecum rănită, dar revine cât ai clipi la cum a fost de dinainte.

       — Da, ar trebui. Nu are rost să stai unde nu îți este locul, Arax.

     Privesc în urma blondului, iar o senzație apăsătoare mă îndeamnă pur și simplu să alerg după el și să îl opresc. Să îl întreb de ce a părut atât de rănit când a aflat de Isaac. Să îl rog să continue cu ceea ce spunea înainte ca Seb să apară în cadru.

    Dar nu o fac. În schimb, aleg să merg cu Seb, apoi să șoptesc un singur lucru:

    — Dar eu simt că locul lui e aici.

______

După atâtea zile am reușit să mai scriu și eu ceva:) Puțin cam nașpa, dar cu atâtea probleme, chiar nu am putut scoate ceva mai bun

Sper că fiecare dintre voi sunteți bine, mai ales ținând cont de mintea președintelui Rusiei

Sper să ne citim cât mai curând și vă iubesccc^^