Lia

•••

     — Dacă dragostea este un antidot, eu de ce îl simt ca pe un drog? Dacă ea te înalță departe în văzduh, eu de ce am impresia că mă trântește de fiecare dată, fără pic de remușcare? 

     Las cartea pe masă, apoi îl privesc pe iubitul meu. Nu prea pare extrem de atent la ceea ce am citit, continuă să se uite pe telefon, stând cu capul în poala mea.

      — Oh, ai terminat? mă întreabă și eu mă abțin să nu îmi dau ochii peste cap, fiindcă mă irită la culme când face asta.

     De multe ori îi dă atenție telefonului său, chiar și atunci când ar trebui să ne petrecem timpul înpreună. Înțeleg că profesia lui îi cere să fie destul de pus la curent cu ceea ce se întâmplă la locul de muncă, dar tind să cred că ar putea să își acorde măcar uneori, deplina lui atenție și persoanei mele. 

      — Da, Isaac, am terminat. Măcar ai auzit cum s-a sfârșit capitolul? întreb, deși deja știu răspunsul.

      — Ceva cu o căzătură, nu? mă întreabă mai în glumă, iar eu doar oftez cu nu foarte mult entuziasm.

      — Da, Isaac, cu o căzătură, rostesc pe un ton sarcastic, ca mai apoi să îl forțez să își ridice capul din poala mea, punându-mi picioarele mai confortabil. 

      El își așează telefonul lângă carte, apoi zâmbește zeflemitor. Ah, la naiba cu zâmbetul lui frumos. Știu deja că are de gând să mă îmbuneze cât ai zice pește. Detest că nu pot sta mai mult timp supărată pe el. 

       — Iartă-mă, iubire, nu am fost prea atent, recunoaște și îmi dă mai apoi niște fire de păr după ureche. Știi bine că aș vrea să să îți acord toată atenția, dar un spital nu se conduce singur. Știi cât de important a fost pentru tatăl meu, știi cât de important este și pentru mine.

     Zâmbesc slab, apoi aprob. Da, Isaac este încă foarte tânăr pentru a conduce un spital de unul singur, fiind doar la vârsta de douăzeci și patru de ani. Dar uneori, viața nu ne întreabă ce vârstă avem sau ce vise, ci doar ne pune în fața faptului împlinit, iar noi, fiind simpli spectatori, trebuie doar să acceptaăm, supunându-ne. Exact la fel s-a întâmplat și cu el, atunci când tatăl său a murit din cauza unei boli acum doi ani, iar lui i-au revenit toate responsabilitățile spitalului. Din câte am înțeles, mama lui l-a părăsit încă de când el avea vârsta fragedă de cinci ani.

     Și da, chiar m-am simțit cu adevărat tulburată de faptul că ne asemănăm atât de mult, cel puțin cu privire la părinții noștri. Tatăl lui a murit, iar mama mea la fel. Tatăl meu a fugit precum un laș, iar mama lui, exact la fel. Poate de aceea am încercat mereu să fiu înțelegătoare. Doar că uneori, până și răbdarea unui om are limitele sale.

     Aș fi cu adevărat o mincinoasă dacă aș spune, însă, că nu mi-aș dori o relație în care să fiu măcar pe al doilea plan, ci nu pe undeva pe la sfârșit. 

      — Știu, doar că... uneori aș vrea ca tu să fii puțin mai prezent. Înțeleg că ai multe responsabilități, dar nu vreau să cred că sunt singura căreia îi pasă de relația asta, dau cărțile pe față, deja fiind mai mult decât extenuată să îmi tot ascund gândurile ce mișună anevoies prin mintea mea.

      Isaac își pierde treptat zâmbetul, apoi mă sărută încet pe buze, privindu-mă în ochi, imediat ce rupe micul gest de iubire. Ochii lui căprui nu mi-au transmis niciodată acea mică "scânteie" pe care credeam că o voi simți, atunci când îmi voi privi sufletul pereche. Dar poate astfel de momente nu prea sunt întâlnite în viața reală. Sau poate că Isaac nu este chiar sufletul meu pereche, cu toate că încerc să nu privesc lucrurile din lumina asta. 

      Nu vreau să cred că băiatul pe care îl cunosc aproape de jumătate de an, cel care a fost cu adevărat acolo atunci când lucrurile erau mai mult decât confuze, nu este cel pe care inima mea îl ține prizonier. Nu vreau să cred că mă hrănesc doar cu gânduri și idei deșarte, încercând să alerg către siguranța unor brațe protective, dar lăsând ceea ce simt cu adevărat, să se piardă încetișor.

      Fiindcă da, îl iubesc pe Isaac, dar uneori, asta nu mi se pare suficient. Și e a naibii de frustrant cum nu știu să îmi expun mai bine sentimentele, lăsându-le să fâlfâie precum frunzele-n vânt. Încerc deseori să las deoparte prostiile care îmi trec prin minte și care mă tot întreabă "Oare el a fost alegerea potrivită?" sau "Nu te-ai cam grăbit?" Da, prefer să arunc vina pe faptul că am avut acel accident, din urma căruia memoria mea a avut de suferit. 

      — Frumoaso, este adevărat că de multe ori te ignor, chiar dacă nu este intenția mea. Și da, am multe responsabilități din cauza cărora nu îți pot oferi mai mult din timpul și afecțiunea mea, dar ai greșit cu un lucru. Tu nu ești singura căreia îi pasă de această relație, te iubesc enorm, știi mult prea bine asta. 

    Da, știu că mă iubește. Iar din nou, ceva nu mă lasă să mă bucur pe deplin de acest sentiment frumos. Am auzit undeva "Ca să iubești, îți trebuie putere, iar pentru  a fi iubit, trebuie să fii puternic cu adevărat." Și faptul că el mă iubește, arată că sentimentele mele pentru el nu sunt false. Nu?

      — Știu, te înțeleg, aleg să spun și zâmbesc. Știi cum s-a terminat capitolul? întreb mai apoi, vrând să schimb cursul discuției. 

       — Te ascult, spune imediat, iar eu îmi dreg vocea. 

       — Dacă dragostea este un antidot, eu de ce îl simt ca pe un drog? Dacă ea te înalță departe în văzduh, eu de ce am impresia că mă trântește de fiecare dată, fără pic de remușcare? repet aceleași cuvinte, iar el pare să se gândească la un răspuns.

     Unul dintre puținele lucruri pe care obișnuim să le facem în rarele momente în care el este liber: cititul unei cărți alese la întâmplare din biblioteca mea. Nu prea am habar nici acum dacă se preface a fi interesat de acest mic obicei. Poate este ciudat, dar de fiecare dată când citesc, mă simt oarecum... mult mai fericită. Mai ales atunci când reușesc să găsesc niște citate, care la început par simple cuvinte combinate, însă ce conțin însemnări mult mai profunde. 

      — Nu prea cred că este veridic, își dă el cu părerea, ca mai apoi să mă privească. Adică, de ce ar fi ceva atât de rău, dacă este cel mai frumos sentiment din lume? Nu mi se pare extrem de bine conturat și pare cumva incert, cumva în antiteză. Iubești sau urăști, e vreo cale de mijloc?

     Da, e o cale de mijloc. Nu am mai fost în vreo relație înainte de Isaac (cel puțin așa cred), dar din câte am avut puterea să observ, iubirea nu poate fi doar picăturile unei ploi de vară, sau doar fulgerele în miez de noapte. Nu îți poate oferi doar fericire fără tristețe, dar are grijă să nu îți îmbibe firul poveștii tale doar în durere. De aceea nu poate fi arătată doar în alb, sau doar în negru. 

     Iubirea e gri. E frumoasă, dar urâtă în același timp. E fericire, dar tristețe. Îți afirmă îngerii, dar îți provoacă și demonii. E pânza pe care îți poți picta viața, dar este a naibii de fină, de aceea trebuie fii extrem de atent cu ea. Dacă ea poate fi pansament pentru rană, tot ea poate fi și cuțitul care a provocat rana în primul rând. Și da, e cu adevărat la mijloc.

    — Gândești din nou mult prea rațional, spun și el mă privește atent. Nu poți aștepta ca iubind, să primești tot ceea ce e mai bun, iar nimic rău să nu intervină între tine și persoana iubită. Dragostea este ca o monedă cu două fețe, iar fericirea și tristețea se țin de mână pentru a o întregi, termin de afirmat propriul meu gând, iar el zâmbește.

      — Încă nu pot pricepe de unde scoți atâta romantism, glumește și eu râd subtil, apoi ridic din umeri.

      — Măcar unul dintre noi să fie puțin romantic, spun și el își dă ochii peste cap imediat.

      — Ți-am luat flori chiar ieri! se revoltă precum un copil mic, iar eu zâmbesc din nou.

    Îmi place când își dă la o parte atitudinea de profesionist, lăsându-și latura copilăroasă să mă amuze. Da, este un bărbat a naibii de calculat, calm și serios, dar asta la spital. Acasă la el, la mine, sau oriunde am fi împreună, este acel mic și cald suflet ce îmi ridică moralul în câteva minute. Mă bucur că reușește să își dea măștile la o parte atunci când este prin preajma  mea. Poate voi reuși și eu cât de curând, căci până acum nu am reușit. 

      — Știu, doar te tachinam, spun și imediat după aceea, soneria telefonului său îmi distrage atenția. 

      Îl ia cât ai clipi de pe masă, apoi se ridică de pe canapea, arătând cu degetul faptul că va vorbi doar un minut. Știu că la el un minut pare mai mult jumătate de oră, așa că după ce pleacă din sufragerie, înspre camera sa de la etaj, iau la rândul meu cartea de pe masă, gândindu-mă că aș mai putea începe un alt capitol. 

      "Dacă îmi spunea cineva că a iubi înseamnă a îți oferi tot ce ai mai scump pe tavă, fără ca măcar să primești același lucru, atunci aș fi încercat să îmi scot inima din piept, ca mai apoi să o fugăresc până când înceta să mai simtă. Fiindcă doare, doare a naibii de tare să îți vezi omul pe care îl iubești cu nesaț, cum nu simte la fel pentru tine. De aceea mă repet din nou: iubirea, ah, iubirea! Este pentru cei puternici, pentru cei ai naibii de puternici, pregătiți să își arunce propria viață drept sacrificiu. Odată ce ajungi să iubești, totul se schimbă. Dacă în rău sau în bine... asta trebuie tu să decizi."

      Termin de citit primul fragment și trag aer în piept. Nu pot pricepe de ce mă apasă atât de tare sufletul în acest moment, nu înțeleg de ce simt că mă aflu exact în aceeași situație. 

      I-am dat inima lui Isaac pe tavă, dar i-am dat-o pe toată? Și da, primesc același lucru din partea lui, primesc afecțiune, grijă, iubire (cu toate că timpul petrecut împreună lipsește destul de mult), dar de ce simt că nu e îndeajuns? De ce naiba simt că ceva nu este la locul lui, de fiecare dată când buzele lui le ating pe ale mele, sau de fiecare dată când ochii mei albaștri, vorbesc cu irișii săi căprui? De ce mă doare să îl aud spunându-mi cât de mult ține la mine, iar eu să îi spun același lucru, dar fără să știu dacă nu mint?

      E complicat. A dracului de complicat, iar asta doar din vina mea și a faptului că sunt o amnezică idioată. Poate totul era așezat într-o altă ordine, înainte de accident. Poate aveam... aveam pe altcineva în suflet?

       Nu, asta nu e posibil. Chiar dacă mintea mi-a încețoșat amintirile, inima nu îmi poate pune frână sentimentelor. Mai mult ca sigur aș fi simțit dacă ar fi fost deja cineva în viața mea, cea de dinainte de accident. Cel puțin, asta cred. Nu prea pricep totuși de ce toate piesele din trecutul meu, îmi distrug și puzzle-ul din prezent.

        — Iartă-mă iubire, era Meck, voia să întrebe despre un pacient, îl aud ca prin vis pe Isaac, apoi îmi îndrept atenția asupra lui. Ești bine? Pari îngândurată, spune mai apoi și eu mimez imediat unul dintre celebrele mele zâmbete, tâmpe. 

     Și ca de obicei, dau același răspuns pe care l-am spus în ultimul timp precum o rugăciune:

        — Sunt bine. 

     Da, sunt orice, dar numai bine nu. 

_______

Woah, capitol nouuuuu

Cam plictisitor, dar sunt în pană de idei hehe

Ce părere aveți până acum de Isaac?:)