Arax

•••

- Îmi spui ce naiba ai pățit iar? Sau trebuie să ghicesc? Adam mă întreabă, iar eu doar privesc în continuare la caietul din fața mea. Iar ești posedat? întreabă mai apoi pe un ton care se vrea a fi relaxat, dar știu că este doar felul lui ciudat de a mă întreba dacă sunt bine.

Probabil ezită să mă întrebe direct. Probabil știe că nu îi vor răspunde decât printr-un mod sarcastic sau să îl iau peste picior. Să fiu bine? De fapt... nici nu mai știu ultima dată când puteam răspunde la această întrebare cu un răspuns pozitiv.

Când am fost eu bine? Când a fost ultima dată? Mai mult ca sigur cu jumătate de an în urmă, atunci când o aveam pe Lia în dreapta mea. Atunci când ea îmi șoptea că mă iubește, sau atunci când buzele ei moi le găseau pe ale mele, plutind mai apoi într-un dans armonios împreună. Atunci când cerul din ochii ei îmi vorbea, sau când tăciunele părului său îmi întuuneca gândirea, însă într-un mod plăcut (dacă are sens). Atunci când chipul ei - care părea de porțelan- îmi insufla acea liniște pe care am căutat-o mult timp în trecut, mai ales atunci când pomeții i se ridicau, iar un zâmbet frumos i se așternea pe acesta.

Sau atunci când îmi cunoștea numele- un detaliu atât de banal, însă atât de important în același timp pentru o persoană- dar cu toate acestea, într-un joc inocent de al nostru, evita să îl strecoare printre buzele ei rozalii și pline. Dar azi... azi l-a spus cu atâta ușurință, de parcă ar fi însemnat doar un simplu nume, ci nu ceva mai mult. Dar este normal. Înainte eram "acel cineva" pentru ea, eram special. Dar azi, mi-am dat seama că am devenit într-adevăr doar un simplu "oarecare", cineva de care s-ar putea lipsi fără să clipească de două ori. Ciudat cum jocul în care eram propriul rege, s-a transformat într-un joc în care, nu sunt decât un simplu pion.

Trecutul e un frumos amalgam de amintiri, iar prezentul un dureros set de regrete. Viața mea nu mai este pictată în nuanțe vii de albastru, fiindcă pictorița mea s-a scufundat demult în propria-i artă. Iar viața mea a ajuns dulce-amăruie, cel din urmă gust fiind mult mai pronunțat.

Și este ciudat. Este a naibii de ciudat cât de naiv am devenit, atunci când m-am lăsat agățat în mrejele sale, fără ca măcar să încerc să mă revolt. Dar probabil știam de la bun început în ce mă bag, atunci când prima noastră întâlnire s-a măsurat în hanoracul meu preferat căzut drept victimă.

- Posedat? Nici dracu nu s-ar încumeta cu mine, răsuflu într-un târziu, un sarcasm șters, iar băiatul de lângă mine se așează pe canapea, în apropierea mea.

- Știi bine că m-am săturat să fac pe dădaca, spune și eu doar aprob pierdut. Dar nu te pot ajuta, dacă nu îmi spui ce pisici ai, continuă, iar eu doar izbucnesc într-un râs scurt, plin de orice altceva, dar fericire nu.

- Nu mă poți ajuta. Nimeni nu poate. Nici măcar Cel De Sus. Presupun că nici măcar El nu poate face astfel de miracole, replic pe același ton neutru și uzat de sarcasm, și știu că Adam își dă ochii peste cap, cu toate că îl privesc.

- Ar fi trebuit să te faci actor, nu scriitor. Ești o dramă ambulantă, încearcă să glumească, însă eu doar ridic din umeri, nu foarte energetic.

- Viața este cea mai dramatică scenă, iar toți oamenii nu sunt decât simple marionete, răspund, contemplând imediat la cuvintele stoarse din creierul meu vădit de întunecime.

Este mai mult decât adevărat. Viața, în simplul său joc existențial, îi supune pe toți muribunzii la încercări care mai de care, dându-le atât bucurie, cât și tristețe, însă asta într-o măsură inegală. Bucuria vine mereu după furtuni și ploi, însă tristețea nu primește întotdeauna soare, după luptele purtate. Probabil este una dintre regulile universale: suferința trebuie să vină mereu prima și în cantități mai mari, pentru ca vindecarea să fie mult mai binecuvântată.

- Shakespeare, ți-am tot spus, nu le am cu prostiile de genul, Adam spune și eu mă trezesc cu picioarele pe Pământ, lăsând toată contemplarea inutilă, undeva în mintea mea. Dar văd că ceva iar ți-a stricat socoteala. Spune cât mai am răbdare să îți ascult dramele de adolescentă la pubertate, îmi trântește mai apoi în fața sarcasmul său, iar eu doar oftez.

- Am urmărit-o, recunosc și șatenul pare mai mult decât confuz.

- Nu sunt Budha, frate. Îmi vor trebui mai multe informații pentru a ști la ce te referi, îi aud vocea lui Adam, ca mai apoi să îmi duc privirea înspre el.

- Am urmărit-o pe Lia. Azi, când a ieșit de la liceu.

Nu am habar de ce sună și mai penibil cu voce tare. Dar sincer, deja m-am obișnuit cu ideea că am devenit mai penibil decât am fost vreodată. Da, am urmărit-o precum un discreierat pe fata de care îmi place cu toată ființa mea, și care acum, nu are habar cine naiba sunt. Nu are habar nici de trecutul nostru, sau de câte promisiuni ne-am spus. Dar asta nu înseamnă că eu am uitat, asemenea ei. Nu voi putea uita, nici măcar te voi deveni amnezic.

- Woah, cam psihopat, nu crezi? întreabă amuzat, dar eu nu îmi schimb deloc inexpresivitatea feței.

- Nu ai fost tu cel care mi-a spus că voi regreta, dacă voi pleca pur și simplu? Nu erai tu ăla cu "o iubire pe care o crezi apusă, stă pur și simplu ascunsă în tăcere" sau ceva de genul? îl întreb la rândul meu, iar el doar își dă ochii peste cap.

- Dar nu ți-am spus să devii spion cu jumătate de normă, comentează ironic din nou.

- Nici nu am de gând, nu prea le am cu deghizările, răspund pe aceeași linie, iar el devine imediat mai serios.

- De ce pari atât de abătut? Ce ai văzut? Se ciugulea cu altul pe bot? amuzamentul din vocea lui chiar mi se pare mai mult decât enervantă, mai ales din cauza ultimei întrebări.

Chiar nu aș putea să îmi imaginez un alt băiat în viața brunetei. Cu toate că au trecut mai bine de șase luni, nu cred că și-a găsit pe altcineva. Cel puțin, așa sper. Tind să cred că sufletul ei încă are parfumul meu întipărit, cu toate că mintea sa nu își poate aminti proprietarul. Sper din toată inima mea să nu mă înșel. Sper cu ultima fărâmă de speranță pe care o mai am, că în povestea noastră nu a intrat altcineva, care are ca scop despărțirea noastră. Dar dacă coșmarul s-ar adeveri, dacă ea și-a găsit deja pe altcineva... nu am habar dacă îmi voi găsi puterea să le fac drum liber.

Dacă într-adevăr un altul este în prezentul său, nu cred că îmi voi găsi puterea să îi las trecutul ei, al meu, al nostru, să se piardă fără urmă prin ceața neștirii. Fiindcă fără un trecut, prezentul nu poate fi conturat. Devii o persoană cu identitatea ștearsă pe jumătate. Fie că trecutul te ajută sau nu, fie că este unul mieros, sau unul acru, face parte din tine, și nu ai cum să sari peste el trecând la prezent sau viitor, orice s-ar întâmpla.

- Nu, nu e asta. Lia nu ar putea avea pe altcineva, răspund categoric, înghițind cu greu.

- Atunci?

Îmi mușc frustrat buza de jos, simțindu-mă extenuat din toate punctele de vedere. Nu mai țin minte ultima noapte în care am avut un somn cu adevărat odihnitor. Mai mult ca sigur atunci când mă îmbătam până la leșin. Nu mai știu nici când mintea mea nu era un teren de război, ci un loc cât de cât liniștit și lipsit de furtuni. Mai mult ca sigur cu jumătate de an în urmă.

- Ea... ea chiar nu are habar cine sunt, șoptesc mai mult pentru mine, în timp ce celălalt mă privește de parcă am spus cea mai idioată chestie pe care a auzit-o.

- Chiar tu ai spus că are amnezie, Sherlock, spune și apoi mă privește mai relxat. Atunci cum ai vrea să își amintească de tine?

- Sherlock? Gata, s-a zis cu Shakespeare? încerc să deviez puțin de la discuția care se avertizează a fi mai mult decât încordată, dar șatenul pare să priceapă tactica mea subtilă.

- Nu îți merge, nu-s plod de grădiniță, se asigură că subliniază, iar eu mă abțin să nu îmi dau ochii peste cap.

- Atunci ce vrei să îți spun? Că toată chestia asta mă depășește? Vrei să recunosc faptul că nu mai fac parte din peisajul ei și că asta mă înebunește?

Nu am habar de ce mi-am ridicat vocea, chiar nu am habar. Știu pur și simplu că durerea din suflet începe să îmi ardă și pielea. Începe să mă usture doar imediat ce îmi amintesc întâlnirea de acum câteva ore.

"Tu ești băiatul de săptămâna trecută, nu-i așa?"

Mai demult eram băiatul ce avea deplină siguranță în inima, sufletul și inima ei. Acum nu sunt decât băiatul de săptămâna trecută. Iar asta nu e tot. Durerea se amplifică din cauza înstrăinării din glas. Faptul că ea avea în fața ei un străin, în timp ce eu o aveam pe cea pentru care mi-aș da viața, lovește mai puternic decât zeci de pietre.

"Cine ești?"

Cine sunt? Chiar... cine sunt acum? Fără ea, cea care mă salvase din întuneric, cea care a reușit să mă găsească după sutele de măști și miile de ziduri. Cine sunt eu fără ea? O pasăre cu aripile frânte? Un călător cu busola stricată? Un colindător fără destinație? Mai sunt cine eram? Nu, probabil nu. Cu siguranță nu.

"Îmi pari cunoscut, dar nu îmi pot aminti."

Înainte m-ar fi recunoscut printre mii de oameni, fiindcă eu obișnuiam să fiu "omul" ei. Acum îi par cunoscut, dar nu își aduce aminte. Exact ca atunci când vezi un băiat din întâmplare, de mai multe ori. Îți pare cunoscut, dar îi tot uiți existența, fiindcă nu este important persoanei tale. Iar eu într-adevăr, nu mai îi sunt important persoanei sale. Ciudat cum ea înseamnă "totul" pentru mine, iar eu "nimicul".

"Arax."

Credeam că prima dată când îmi voi auzi prenumele venind de la ea și vom lăsa jocul nostru copilăresc deoparte, va fi într-un mod cald, suav și moale. Dar a fost plin de confuzie și curiozitate înfundată de întrebări. Și nu se simte tocmai bine. La naiba, s-a simțit de parcă un cuțit a început să îmi taie încet, sigur și fără milă, bucată cu bucată din carne.

- Dacă asta te face să te simți mai bine, atunci da. Recunoaște, fiindcă ăsta e primul pas spre vindecare.

Râd sub barbă, neștiind ce ar trebui să îi răspund pe moment. Pentru un tip care nu se pricepe la dat sfaturi, știe cum să te atace astfel încât să te pună pe gânduri.

- Vindecare? Eu... eu asta caut? Să mă vindec? întreb, dar nu știu dacă pe el, sau pe mine. Vindecare nu vine odată cu uitarea? Asta înseamnă că ar trebui să o uit? Înseamnă că trebuie să fac ceea ce am încercat o jumătate de an, dar am eșuat lamentabil? continui, iar el se ridică de pe canapea, probabil deja epuizat de toanele mele.

- Nu îți pot spune eu ceea ce cauți, doar tu îți poți răspunde la întrebarea asta, spune și apoi mă bate încet pe umăr. Vindecarea nu ține întotdeauna prin uitare, Arax. Deseori vine prin iertare, îl aud mai apoi și mă încrunt.

Iertare? Bruneta nu a făcut nimic greșit, decât faptul că m-a iubit cu o puritate de neegalat. Ar trebui să își ceară scuze fiindcă a intrat într-o încurcătuă cu unul ca mine.

- Ce anume ar trebui să îi iert? Nu a făcut nimic greșit! Ea... ea nu a intenționat să își piardă memoria. Nu e vina ei, spun și el își privește ceasul de pe mână, apoi încă o dată, mă ațintește pe mine cu privirea.

- Nu mă refeream la ea. Tu, tu trebuie să te ierți pe tine însuți mai întâi, explică și apoi pleacă, pașii săi fiind îndreptați înspre ieșire.

Iar eu nu rămân nimic altceva decât un amărât de idiot, care nu poate face nimic altceva decât să privească în gol. Să mă iert pe mine însumi? E posibil așa ceva? Mai poți ierta un suflet condamnat pieirii?

______

Da, un capitol cam plictisitor, dar suntem încă la început, iar sinceră să fiu, inspirația m-a cam părăsit în ultima vreme:)))

Sper că v-a plăcut măcar puțin și vă aștept părerile!!!