Lia
•••

    Alerg.

    Sunt îmbrăcată într-o rochie albastră, alergând pe un drum care nu pare a duce undeva. Pare un drum fără vreo oprire sau fără vreun start. Pare un drum nesfârșit, un drum desprins dintr-un film de groază, fără vreun pic de lumină, dar în același timp, reușesc cumva să nu mă împiedic.

      Deodată disting un fel de bec în depărtare. Pe măsură ce alerg, mă apropii tot mai mult de acesta, ca mai apoi să îmi dau seama cât de proastă pot fi.

      Nu e niciun bec. Ce naiba ar căuta un bec pe drum?

       E un far. O mașină se aproprie de mine. O mașină care are un singur far funcționabil.

       Se apropie tot mai mult.
       Vreau să mă mișc. Nu pot.
       De ce naiba nu mă pot mișca?

       Îmi simt inima în gât.
       Închid ochii, așteptând să treacă peste mine. Nu mai pot face nimic pentru a mă salva. Absolut nimic.

      Aștept.
     Și aștept.
     Dar degeaba.

     Nu se întâmplă nimic. Nu simt cum mașina trece peste mine. Nu simt nimic de fapt.
    
      Când deschid ochii îl văd. Stă în genunchi, plângând precum un copil mic.

      Este băiatul care m-a făcut să simt cum e să zbori, ca mai apoi să mă lase fără vreo parașută cu care pot ateriza din nou pe pământ. Este cel care mi-a dat din nou puterea să mă ridic, dar asta după ce tot el mi-a pus piedică. Cel care s-a luptat pentru mine, dar din vina căruia, am fost obligată să mă lupt și eu cu mine însămi.

      — Lia, iartă-mă. Te rog, iartă-mă! Am... Am distrus tot, din nou. La naiba, de ce încă trăiesc?

      Nu pricep cu cine vorbește. Îmi spune numele, dar privește pământul. Nu își ridică deloc privirea. Mă face să mă simt și mai ciudat.

      — Uită-te la mine, Arax.

     Nu am spus eu asta. Așa cred. Nu am apucat să rostesc nici măcar un cuvânt.

      Dacă nu era deja totul mult prea ciudat, în secunda următoare apare o altă femeie în cadru, apropiindu-se de blond. Se așează în fața lui, îngenunchind la rândul său, ca mai apoi să îi atingă fața încetișor.

      Mă uit la ei în șoc. Nu știu dacă sunt furioasă, sau pur și simplu a naibii de uimită și luată pe nepregătite.

      Sunt chiar lângă ei. Nu mă văd? Sau doar se prefac că nu o fac?

      — I... Iza?

      Mă încrunt de data aceasta. Nu mai țin minte dacă am văzut-o vreodată pe această Iza, dar știu că am mai auzit numele ei, tot de la blond. Acest lucru mă irită și mai tare.

      Nu îmi place de ea. Sau de numele ei. Sau nimic ce este legat de ea. Fiindcă Arax tot ajunge să fie constrâns în jurul ei.

      — Iubire. Ai făcut-o din nou. Ai distrus o altă viață.

      Arax o privește pe femeie, în timp ce niște lacrimi îi cad pe obraji în continuare. Dau să mă apropii și mai mult, pentru că necunoscuta aceasta nu are niciun drept să vorbească astfel cu Arax.

     Nu pot totuși. Nu mă pot mișca. Nu pot nici măcar să vorbesc. Pot doar să îi privesc pe amândoi, în timp ce par a fi invizibilă.

      Blondul se ridică de pe jos, iar bruneta îi urmează exemplul. Nu îmi pot da seama pe loc ceea ce se întâmplă.

       Iza îi dă ceva blondului, iar atunci când realizez că este vorba despre un cuțit, nu am idee de ce mi se pune un nod în gât.

       — Vrei să fii cu ea, nu?  bruneta îl întreabă și Arax aprobă cu o tristețe ce îmi poate rupe din suflet. Atunci ce mai aștepți?

      Băiatul din pricina căruia viața mea a fost un carusel de emoții și culori, privește țintă ceea ce bruneta i-a dat în mână preț de câteva clipe, iar înainte ca eu să pot face orice, ridică cuțitul, ca mai apoi să și-l înfingă în piept.

     Nu mă pot mișca. Nu pot țipa. Nu pot face nimic.

    Arax nu se mai ține pe propriile picioare, iar în secunda următoare face contact cu pământul. Pot privi doar cu groază scena din fața mea, fără a avea vreo putere de a ajuta în vreun fel.

      — Li... Lia.

    O băltoacă de sânge. Privirea lui înspre mine. Știu că numele meu, este ultimul lucru pe care mi l-a spus.

    Nu mai reușește să continue, dar îmi dau seama ce mai voia să spună: 

    Te iubesc.

*

*

*

*

*

"Am mai trecut prin situația asta. Nu îmi place să recunosc, dar ultima dată, tot din vina mea ai ajuns aici."

       Sunt în beznă. Dar aud. Și recunosc instant vocea. Cred că aș recunoaște-o dintr-o mie. 

"Nu mai am de gând să îți cer iertare. Fiindcă asta nu va rezolva nimic. Iertarea nu va face nimic altceva, decât să încerce să îmi explice greșelile. Iar eu nu am acest drept."

      Vreau să îi răspund. Pot jura că plânge chiar și în acest moment. 

       Dar exact ca în acel coșmar... nu pot face nimic. Îl aud, îi simt prezența dar cu toate astea, nu îl pot vedea, atinge, sau asigura că totul va fi bine. Nu îi pot săruta fruntea, arătându-i astfel că nu îl consider vinovat. 

     "Mai ții minte biletul pe care ți l-am scris înainte de a pleca? După ce ți s-a întâmplat acel accident? Biletul pe care l-ai citit după ce Seb te-a îndemnat să o faci?"

      Normal că țin minte. Am plâns la o bucată nenorocită de hârtie mai mult decât am plâns la majoritatea filmelor în care moare unul dintre personajele mele preferate- iar asta spune multe. 

      "Ți-am spus atunci ce însemni pentru mine. Mai știi?"

      Sunt motivul pentru  care nu a renunțat, croindu-și un alt drum. 

      Cea care l-a învățat să se bucure de ploaie, cu toate că poate răci. 

      Cea care l-a făcut să zâmbească, fără a fi nevoit să se prefacă. 

      Cea care i-a îndulcit viața, chiar dacă avea propria viață plină de amărăciune. 

     Da... țin minte ceea ce a scris de parcă este o rugăciune. Nu am idee dacă este vreun semn de obsesie, dar din câte îmi dau seama, pot spune că eram oarecum obsedată de el și în trecut. Sau mai bine spus, am fost și încă sunt, îndrăgostită nebunește de el. 

    Nici măcar o pierdere stupidă de memorie nu poate împiedica calea unui suflet către altul. Inimile care bat una pentru cealaltă, se vor regăsi mereu; nu contează câte obstacole vor fi nevoite să înfrunte. Două bucăți dintr-un întreg sunt destinate să se reîntrăgească de fiecare dată când sunt separate. Este o lege nescrisă. 

   "Cred că acum pot spune și însemn eu pentru tine. După tot ceea ce s-a întâmplat, cred că îți datorez măcar atât."

     Nu am idee unde vrea să ajungă cu asta. Dar știu deja ce înseamnă pentru mine, fără ca el să îmi spună. 

       Chiar dacă el se consideră ca fiind cel vinovat de accidentul meu, eu îl consider cel care m-a salvat. Poate nu prea are sens, mai ales după ce am promis că voi lua o pauză de la relația noastră (dacă ceea ce avem noi se poate numi așa ceva). Dar mi-am dat seama că tot ce este scris să se întâmple, se va întâmpla. Nu am nicio siguranță că cearta cu Arax a fost neapărat factorul care a dus la acel accident. Cine mi-ar fi dat siguranța că nu aș fi pățit ceva și mai rău, dacă Arax nu ar fi fost prin preajmă?

       Chiar dacă el poate nu se consideră suficient de bun pentru mine, eu îl consider cel mai potrivit. A fost prezent în inima mea, chiar și atunci când a dispărut forțat din mintea mea. Asta ar trebui să arate că un om potrivit pentru tine, nu pleacă din viața ta, orice s-ar întâmpla. Nu contează ce lupte v-ar da Universul, voi veți lupta involuntar, unul alături de celălalt.

     Poate el își spune că nu este raza mea de soare, dar asta fiindcă strălucește mult mai puternic decât întreg Soarele. Este cel care mi-a adus lumină, ținând în beznă doar o simplă lumânare. Cel care mi-a șters din răni, chiar și atunci când nu avea cu se bandajeze acele răni. Mi-a tratat cicatricile cu iubire, răbdare și înțelegere (iar asta, chiar și atunci când nu aveam mare legătură unul cu celălalt). 

      Deci pentru mine, Arax nu este cel care mi-a distrus viața, ci cel care a împiedicat acest lucru să se întâmple. Datorită lui nu am renunțat atunci când loviturile lui Stan nu se mai opreau. Sau atunci când eram prea obosită pentru a mai mă preface că sunt bine, ca mai apoi să încerce măcar, să îmi ridice moralul. 

     Nu am reușit să realizez de la început, dar Arax a fost, este, va fi, cel care mi-a colorat trecutul într-un albastru plin de viață, cel care mi-a îmbibat prezentul într-o aromă subtilă de trandafiri, cel care îmi va lega viitorul meu, de al său. Mereu am așteptat ca el să îmi spună ceea ce reprezint eu pentru el, dar nu i-am spus niciodată ce reprezintă el, pentru mine. 

"Sunt cel care nu ar fi trebuit să intre în viața ta. Nu ai mai fi ajuns aici, din nou."

       Vreau să îi spun că nu este adevărat, șă îl asigur că nimeni nu poate schimba decursul unui drum, destinul unei persoane. Dar nu pot decât să ascult în beznă. Să mă las pradă întunericului meu, în timp ce el se scufundă într-a lui. 

   "Ar fi trebuit să îți aduc lumină, dar eu am fost mai mereu pricina întunericului tău."

      Din nou, sunt nevoită să repet: el este cel care m-a ținut la lumină, nu cel care mi-a alungat-o. Fără el, nu aș fi ajuns până aici. Fără el, Întunericul m-ar fi făcut propria lui sclavă, acum mult timp. 

"Tu ai fost mereu ziua mea de vară, eu am fost o noapte de iarnă în viața ta. Tu mi-ai adus mereu zâmbete pe față, eu doar lacrimi în ochii tăi frumoși."

      Nu mi se pare corect. Cum naiba pot auzi tot, dar nu pot vedea sau vorbi? Cum ar trebui să funcționeze toată chestia asta? Oare visez? Este real? Ce naiba ar trebui să înțeleg?

"Poate nu sunt eu neapărat, poate pur și simplu nu pot ajuta. Poate sunt un damnat. Poate sunt obligat de soartă să le distrug viața altora, pentru ca mai apoi să mă aleg cu o altă distrugere în a mea."

    Doar ascult. Mă simt mai mult decât inutilă. Cuvintele lui Arax îmi răsună prin minte, fără să își găsească vreun loc de odihnă. Mai mult ca sigur am greșit cu ceva într-o viață anterioară. Mai mult ca sigur asta este o pedeapsă. 

     "Nu am vrut să recunosc. Nu am vrut să spun cu voce tare, cel puțin, dar faptul că am fugit ultima dată, nu a fost soluția potrivită."

      Măcar și-a dat seama de asta. Faptul că a plecat după accidentul meu, nu a fost ceea ce ar fi trebuit să facă. Dar greșelili ar trebui să rămână greșeli. Nu ar trebui să se mai repete. 

 "Nu ar fi trebuit doar să fug de lângă tine. Ar fi trebuit să dispar cu adevărat din viața ta, din viața tuturor. Ar fi trebuit să aleg calea cea mai grea pentru tine, dar cea mai ușoară pentru mine. Ar fi trebuit să fac lucrul de care părinții mei se temeau, lucrul de care fosta mea psiholoagă mă avertiza mai mereu."

        Ce naiba vrea să spună cu asta? De ce dracu vorbește exact ca un depresiv? Dacă se gândește la ceea ce mă gândesc eu că se gândește, atunci se gândește a naibii de prost. Și da, am repetat intenționat pentru a arăta cât de prostesc sună.

"Până să te întâlnesc pe tine, trăiam într-o bulă de plastic. Tot ceea ce făceam era superficial. Nu trăiam, ci doar mă prefăceam că exist. Asta s-a schimbat de când ai apărut tu în peisaj, bruneta mea. M-ai făcut să fiu mulțumit de fapt, fiindcă mă trezesc; lucru care nu credeam că va  mai fi posibil vreodată. Și totuși... uite-ne aici."

       Arax, am ajuns departe, împreună. Te rog, te rog nu îmi fă asta. Nu sunt suficient de puternică pentru a te mai pierde încă o dată. 

"Aleg să mor pentru ca tu să poți trăi cu adevărat. Poate sună prostesc, însă este cel mai evident răspuns."

     Simt cum se ridică de pe scaun, iar o panică lăuntrică începe să mi se așterne în suflet. Nu. Trebuie să fie un coșmar. Trebuie să fie un coșmar!

      Înainte să aud ușa cum se închide, Arax mai spune niște cuvinte care îmi îngheață inima instant:

 "Te aleg pe tine, pentru a mă alege pe mine."

_____

Bunăăăăăăă:)) Am reușit să mai termin un capitol și aici:)) Poate este mai mult decât plictisitor, dar este mai bine decât nimic, nu?)

Încă mă gândesc la un final adecvat:)

Apropo, scuze pentru orice fel de greșeală; eram la curs în timpul în care încercam să mai scot câteva cuvinte:)))