Arax

•••

     — Ce ai de gând să faci?

    Mă uit la Adam și ridic din umeri. Nu este ca și cum am vreo idee despre ce voi face în continuare, sau care va fi următoarea mea mișcare. Nu știu nici măcar dacă ar trebui să mă gândesc la altă mișcare. Nu prea cred că mai am dreptul.

     — Habar nu am. Mi-a spus că sa terminat între noi. Nici măcar nu a reînceput ceva, iar ea a pus deja stop.

     Înghit în sec. Faptul că repet cu voce tare ceea ce a clarificat bruneta ultima dată când am vorbit, îmi provoacă un nod în gât.  

      — Și o poți condamna pentru asta? Adam întreabă, în timp ce continuă să citească dintr-o carte, fără a face contact vizual cu mine. Nu m-ai pus la punct cu toate noutățile, și să fiu sincer, nici nu prea e locul meu să-mi dau cu părerea, dar Lia are dreptul în a cere o pauză. Fie ea temporară sau permanentă.

     ,, Permanentă" 

     Nici nu îmi pot imagina faptul că va trebui să stau departe de brunetă de acum înainte. Din în care a aflat și până acum, m-am împăcat cu ziua că ea are nevoie de puțin spațiu, de niște timp în care poate să acumuleze toate informațiile laolaltă. În niciun caz nu am luat în considerare faptul că ea chiar a vorbit serios atunci când a spus că nu este bine unul fără celălalt.

      — Nu ar trebui să fii de partea mea? 

     Ridică din sprâncene, dar fără să renunțe la citit. 

     — De ce ar trebui să fiu de partea ta?

     — Credeam că suntem prieteni, răspund cu jumătate de gură.

     — Tocmai fiindcă suntem prieteni spun asta. Înțeleg că pentru tine, lumea ar părea pe sfârșite dacă Lia nu ar mai fi prin jur, sau pur și simplu, ar alege să nu mai vorbiți cum obișnuiați să o faceți, replică și apoi își lasă cartea pe masa de lângă el, ca mai apoi să își îndrepte spatele precum un bătrân. Însă ar fi ideal să te gândești mai mult din perspectiva ei, și cât de rău i-ar face, dacă tu ai fi pe lângă ea.

      Mă privește oarecum plictisit, dar în același timp ,,prins" în discuție. Și da, poate a ales să mă trezească puțin cam violent, însă are dreptate. Nu sunt singurul care suferă; nu am dreptul să îi cer nimic. Ea este singura în deplină măsură să ne fixeze relația de acum înainte. Ea ar trebui să decidă dacă ne vom privi ca înainte, sau ca niște străini de acum înainte.

    Doare, dar m-ar durea și mai mult dacă aș deveni și mai toxic decât am fost până acum pentru ea. De când am apărut în viața ei, Lia a devenit și mai ghinionistă decât era deja. Poate în viața asta, nu sunt suficient de bun pentru a o iubi. Poate în viața asta, destinul ei nu îl poate cuprinde pe al meu, și poate Universul, chiar este mult mai puternic decât dorințele muritorilor. 

    Cuvintele ei de acum câteva zile încă îmi răsună prin bostan precum o melodie enervantă. Mă obosesc psihic din ce în ce mai tare. Încep să nu mai văd vreo scăpare din ceea ce s-a întâmplat.

 "M-ai luat de proastă, Arax"

     Niciodată nu m-am gândit să o iau de proastă. Nici măcar nu prea am idee la ce se referă; în ce sens aș fi putut să o iau de proastă. Am decis să mă prefac orb, doar pentru ca ea să își poată vedea de viață. Dacă ar fi să recunosc ceva, ar fi că eu m-am luat de prost. Mi-am luat propriile sentimente drept niște simple gânduri, trântindu-le într-un colț prăfuit, doar pentru Lia.

       "Dintre toți, credeam că măcar tu ai fost sincer cu mine"

     Chiar credea asta? Sau doar voia să creadă asta? Cum aș fi putut să fiu sincer cu ea, când nu am fost sincer nici măcar cu propria persoană?  Am ales să mint, pentru ca ea să trăiască în propriul adevăr, crezând că fac ce este mai bine pentru brunetă. Dar nu. Din nou, am ales calea care părea mai ușoară și potrivită, fără să realizez că este cea greșită de fapt.

     "Știam că ești ceea ce trebuie, pentru a reuși să evadez din tot întunericul în care am fost forțat aruncată"

     Nu îmi pot da seama și nici nu vreau să îmi dau seama, cum s-a simțit când a descoperit că eu eram printre cei care au aruncat-o în întuneric. I-am acoperit lumina, sperând să o protejez de un întuneric și mai periculos, dar a fost greșit. Din nou.

"Da, poate ai vrut doar să mă protejezi, dar nu era decizia ta"

"Aveam dreptul să știu, Arax. Aveai datoria să îmi spui."

     Trebuia să îi spun. Ar fi trebuit să îi spun, la naiba! Oare dacă ar fi fost altcineva în locul meu, ar fi dat la o parte sfaturile doctorului și a propriei intuiții, alegând adevărul? Lia avea dreptul, asta este clar. Eu aveam datoria să îi spun, și asta este adevărat. Dar dacă rolurile ar fi fost inversate, Lia și-ar fi ales datoria, în locul a ceea ce ar fi simțit?

"Tu nu îți poți da seama? Nu putem fi împreună"

     Poate chiar suntem predestinați să nu fim destinați. Poate suntem soarele și luna de pe un cer gol, fără stele. Ne putem întâlni doar când o eclipsă apare, și chiar și atunci, doar preț de câteva clipe.

      "De fiecare dată când simțim că ne putem bucura unul de celălalt, apare un alt obstacol"

      Mereu m-am gândit dacă doar mie mi s-a părut asta. Dar am aflat că și bruneta era pe aceeași lungime de undă. Speram ca obstacolele care ne-au tot apărut pe drum, erau un fel de test, pentru a vedea cât de mult suntem dispuși să riscăm unul pentru celălalt. Dar nu. Erau câte un avertisment. Ne rugau să stăm departe, să stăm la poli opuși, pentru a nu regreta mai târziu. 

    "Poate Universul ne vrea într-adevăr separați"

      Din nou. În ultima vreme m-am gândit destul de mult la Univers și la faptul că ar putea avea niște puteri asupra muritorilor. Am început să cred că nu noi ne scriem viețile, ci de fapt, drumurile noastre sunt deja pavate de dinainte să știm. Nu prea mi-a convenit teoria asta, dar am început să cred că este pe cât de posibilă. 

     "Nu vreau să te urăsc și mai mult decât am început să o fac deja, Arax"

     Numele meu nu a mai sunat atât de plăcut de pe buzele ei, atunci când mi-a spus asta. Fiindcă am putut vedea în ochii ei: nu glumea. Nu o judec dacă a început să mă urască. Și eu aș fi făcut-o, mai mult ca sigur.

"Pentru a putea să mai fim unul în viața altuia, cred că este cel mai bine să ne comportăm precum doi străini"

"Nu voi mai fi fata care îți aduce un zâmbet pe față, tu nu vei mai fi cel care îmi aduce un soare pe un cer plin de nori triști"

     Sună poetic felul în care a ales să îmi zdrobească sufletul. Poate în subconștientul său, mereu va fi iubita unui scriitor amator, și poate în subconștienul meu, mereu va fi muza pe care nu am reușit să o țin în dreapta mea. 

"Vom fi două persoane a căror suflete au fost mai demult îmbrățișate, dar care au fost nevoite să se separe"

"Voi rămâne în inima ta, iar tu vei rămâne în a mea. Dar nu vom fi nimic mai mult decât niște amintiri"

     Cum aș putea să o păstrez drept o amintire, dacă a devenit cea care mi-a definit ființa? Cum aș putea să îmi despart sufletul de al ei, dacă acesta o are doar pe ea în el? Cum ar putea inima mea să o considere un simplu pasager, dacă este șoferul său? 

     Știu cât de greu îi este și ei. Mult mai greu decât îmi este mie. Ea a aflat ce fel de monstru are drept unchi, asta pe lângă decizia de a ne despărți. Știu că pentru ea, niște picături de ploaie nu o vor speria. A trecut prin mii de furtuni, asta nu e nimic. 

      În momentul de față vreau doar să se vindece, câtuși de puțin. Adam are dreptate. Nu pot fi atât de egoist încât să îmi pun dorințele înaintea vindecării ei. Dacă îmi este scris să îi fiu doar o lecție de viață, atunci asta îi voi fi. Dacă alege să îi fiu doar o parte din cartea sa, atunci asta îi voi fi. Nu trebuie să fiu nici începutul, nici finalul său. Mă pot liniști cu gândul, că am fost undeva la mijlocul cărții sale. 

      — Ai dreptate. Ar trebui să o las pe ea să decidă ce se va întâmpla cu noi. Rănile pe care le are sunt mult mai ascuțite decât ale mele, spun și apoi mă uit în locul în care era Adam acum câteva minute, ca mai apoi să îmi dau seama că nu mai este acolo. 

     Nu am idee când a plecat sau dacă pur și simplu i-a ajuns privind felul în care arăt. Nu recunoște, dar știu că îl afectează și pe el. 

      — Te înțeleg, Adam. Și eu aș fi iritat dacă aș sta cu cineva ca mine în aceeași casă.

      Dacă stau să mă gândesc, Adam a fost acolo când am avut nevoie de cineva să mă asculte, sau să îmi ofere un loc în care să stau. Ba mai mult, știu că a încercat să mă ajute fără a părea prea interesat sau mult prea insistent; lucru pentru care îi sunt recunoscător. Cred că nu este prima dată când mă gândesc la cât de asemănători au ajuns să fie Adam și Seb în viața mea. Cu toate că nici acum nu sunt ca înainte cu Seb, știu că nu mai mă urăște chiar la fel cum a făcut-o după acel accident. Dacă este să o pierd pe Lia, măcar să îl recâștig pe Seb. Nu am idee dacă sunt suficient de puternic încât să îi pierd pe amândoi definitiv.

     În momentul de față aș vrea să vorbesc cu Lia. Aș vrea să știu ce gândește sau măcar dacă se mai gândește la noi. Știu că este puțin cam egoist din partea mea, ținând cont tot ceea ce a aflat, nu doar despre acel nemernic, dar și despre faptul că atât eu, cât și Seb i-am ascuns asta. Dar nu mă simt suficient de puternic încât să dau ochii cu ea. Cel puțin nu acum. Nu după toate gândurile inutile pe care le-am avut în ultimele zile. Nu după ce ultima dată când ne-am văzut, ea părea mai mult decât rănită. 

     Părea pregătită să ne încheie povestea, iar asta mi-a deschis ochii. M-a făcut să îmi dau seama că dragostea mea pentru ea  nu este atât de pură pe cât credeam. Există și ceva toxic, ca o dependență ciudată, sau o obsesie nesănătoasă. Nu faptul că mi-aș da viața pentru ea mă sperie, ci faptul că mi-aș și lua viața pentru ea. 

     Încep să cred că iubirea nu este întotdeauna un lucru bun. Nimeni nu ar trebui să fie deținătorul fericirii tale, a dispoziției tale bune, a zâmbetului tău. Nicio persoană nu ar trebui să fie responsabilă pentru sentimentele tale, pentru toate gândurile pe care ai putea să le ai, sau pentru felul în care decizi să îți trăiești viața. 

     Nu mai îmi amintesc ultima dată când am reușit să iau o decizie fără a mă gândi cum o poate afecta pe Lia. De la accident și din ziua în care am decis să o regăsesc pe brunetă, nu am făcut nimic altceva decât să mă pierd pe mine. Și poate este mai mult decât dureros, dar trebuie să admit că este adevărat: Atunci când iubești pe cineva, automat pierzi o parte din tine, sau în unele cazuri, te pierzi de tot. Și am presimțirea că este mult prea târziu pentru a mă regăsi. Nu mai știu cine sunt. Nu mai am habar cine e Arax. Nu fără Lia.

     _____

Daaa, știu că acest capitol este mai mult decât plictisitorrrr, dar aveam nevoie de puțină umplutură, mai ales după atât timp în care nu am mai postat:))

Alsoooo, am decis ca această carte să aibă 35 de capitole, ci nu 50 precum primul volum. Simt că astfel este cel mai bine, atât pentru mine, cât și pentru toți cei care încă citesc această lucrare!!!

Love ya and see ya soonnnn

Ps: sorry for the mistakes, nu am corectat capitolul)