Lia

•••

    — Pe bune Beck? De ce naiba trebuie să fii atât de idiot? Hailey întreabă iritată, iar brunetul de lângă ea doar se scarpină vinovat după ceafă. 

      — Scuze, bombănește nu prea mulțumit prietenul nostru, iar eu mă abțin din greu să nu râd. 

     Am ieșit toți trei la o plimbare, iar cumva am ajuns să vorbim despre ziua mea de naștere, de luna viitoare, atunci când voi împlini nouăsprezece ani. Și uitând de faptul că sunt și eu aici, fiind mai mult decât entuziasmat, Beck a început să spună cât de nerăbdător este să înceapă pregătirile pentru petrecerea mea surpriză, care acum... nu mai e așa de surpriză. Iar asta a enervat-o la culme pe Hailey, care probabil acum se gândește la zece moduri prin care să îl ucidă pe brunet.

     — Pot ajuta și eu cu pregătirile, glumesc și prietena mea cea mai bună îmi aruncă imediat o privire nu tocmai prietenoasă. 

     — Ne poți ajuta cu pregătirile pentru propria ta petrecere surpriză, doar fiindcă un idiot nu a știu să își țină gura? întreabă ea mai apoi, mutându-și privriea la brunetul care își scoate o țigară din buzunar, fără a părea atât de afectat de jignirea blondei— deja sunt obișnuiți amândoi, unul cu celălalt. 

     — Calmează-te, măcar nu i-am spus de mașina pe care Seb i-a luat-o, spune Beck calm, dar imediat ce își dă seama de ceea ce a făcut, își întoarce îngrozit privirea la Hailey, iar eu îmi dau o palmă peste frunte, complet amuzată de stângăcia brunetului.

    S-a zis cu tot suspansul de ziua mea. Măcar nu mai sunt eu nevoită să îmi iau eu o mașină, dacă Seb mi-a luat deja una. Cu toate că am habar cât de scumpă este una, sper să nu se fi cheltuit mult mai mult decât ar trebui, ca mai apoi să mă simt prost. 

      — Dă-mi pachetul de țigări, o aud mai apoi pe Hailey, iar Beck vrea să spună ceva, dar privirea blondei îl forțează să se supună, ca mai apoi să scoată restul țigărilor, și să le îmâneze blondei.

      — Față-de-cal, nu am putea vorbi civilizat? încearcă Beck să o îmbune, dar Hailey se ridică neafectată de pe bancă, apoi aruncă pachetul de țigări în lacul din fața noastră. 

    Se întoarce mai apoi cu privirea la brunetul care privește mai mult decât trist scenariul din fața sa: cele șase sau șapte țigări care erau în perfectă stare, scufundându-se acum fără vreun colac de salvare, în lac. Mi se pare ridicol felul în care se așează în genunchi de parcă marea lui iubire s-ar îneca în parcul din centru, amintindu-mi oarecum de filmul Titanic. Doar că versiunea mai de buget.

      — Spune mersi că nu te-am aruncat pe tine în lac, blonda îl amenință, însă brunetul doar se uită pierdut în față, lăsând țigara pe care o avea în mână, să cadă pe iarbă. 

     — Nu ai inimă, spune și o privește pe Hailey, în timp ce ea se așează din nou pe bancă, lângă mine. 

    Se ridică mai apoi de pe iarbă, luând la rândul său, loc pe bancă, în dreapta mea. 

    — Mulțumesc, știam deja, răspunde sarcastică blonda, apoi devine din nou mai serioasă. Apropo, știe vreunul dintre voi cine naiba e ăla? întreabă arătând cu privirea în spatele meu. Se tot uită aici de ceva timp, continuă și eu mă încrunt subtil, apoi îi urmăresc privirea, căutând la cine se referă. 

     Mă întorc în același timp cu Beck, apoi îmi dau seama cine ne privește. Băiatul de săptămâna trecută, cel care venise la apartamentul lui Seb, și care îmi dăduse din prima o senzație a naibii de familială și în același timp ciudată. Atunci când realizează că l-am prins holbându-se la noi, își întoarce privirea la telefonul său, iar niște plete blonde îi acoperă partea stângă a feței. De ce simt nevoia să i le dau la o parte?

     — Cred că... cred că îl cunoaște pe Seb. A venit la el săptămâna trecută, spun fără să îmi iau privirea de la el, iar prietenii mei probabil se întreabă cine este.

    Nici eu nu am  habar cine este. Sau cel puțin asta cred. Există o mică posibilitate ca eu să îl fi știut dinainte de accident? Oare el mă cunoaște? Știe cine sunt?

     — Vrea să vorbească cu noi sau ceva? întreabă Beck pe un ton deja mai defensiv, iar eu nici nu realizez când mă ridic de pe bancă, îndreptându-mi mai apoi picioarele înspre străinul cu un aer oarecum cunoscut. 

     — Unde mer—

     — Vin imediat, îi tai replica brunetului, apoi trag aer adânc în piept, îndreptându-mă înspre blondul aflat la câteva bănci distanță.

    Nu am idee de ce, sau cum, sau unde, dar am o presimțire că l-am mai văzut undeva, iar asta nu doar săptămâna trecută. Iar gândul că este cineva pe care obișnuiam să îl știu, dar pe care l-am uitat din cauza amneziei, mă irită instant. Am obosit să fiu din ce în ce mai ignorantă cu cei din jur, sau cu tot ceea ce se întâmplă, din cauza acelui idiot accident. Dacă băiatul din fața mea mă cunoaște, atunci trebuie să îmi spună. Trebuie să mă leg de orice detaliu din viața mea de dinainte, pentru a mă putea bucura pe deplin de viața prezentă. 

    Un om înțelept a spus odată: "Pentru a putea privi către lumina din viitor, uită-te mai întâi la întunericul din trecut". Dar cum naiba aș putea face asta, dacă întunericul meu este acoperit de o ceață mult prea groasă, care mă împiedică să văd?

     — Hei! Tu ești băiatul de săptămâna trecută, nu-i așa? deschid discuția nu cu foarte mare eleganță, poziționându-mă în fața blondului. 

     Băiatul din fața mea pare mai mult luat prin surprindere, decât confuz, iar atunci când ochii lui verzi se intersectează cu a mei, mă simt luată pe nepregătite, oarecum complet dezarmată. Nu mai țin minte ultima dată când o pereche de iriși au avut atâta impact asupra mea, fără ca măcar să facă parte din cercul meu de cunoștiințe. 

      Se ridică în picioare, iar atunci când nu rupe deloc contactul vizual, înghit în sec. Furnicături ciudate se trezesc să îmi deranjeze pielea, în timp ce un nod afurisit în stomac apare imediat. Cine e și de ce îmi provoacă doar cu simpla lui prezență atâta deranj interior?

     — Da, răspunde scurt și la obiect, iar vocea lui îmi răsună iar și iar în urechi.

   Jur că am mai auzit vocea asta undeva. Jur că... jur că asta a fost înainte de accident.

   Precaută, caut cu nesaț o întrebare mai subtilă prin care aș putea să aflu ceva de la el, dar cum eu nu sunt subtilă de fel, decid să las toate prostiile astea la o parte, lăsându-mi curiozitate să fie din nou în frunte.

      — Cine ești? 

    Am repetat întrebarea pe care i-am pus-o cu câteva zile în urmă, dar la care nu am avut timp să îi aud răspunsul, din cauza lui Asty. Dar de data aceasta vreau să îi aflu numele, sau să îmi dau seama dacă îl știam și înainte. Nu mai suport să fiu cea mai paralelă dintre toți. Vreau răspunsuri, iar dacă până acum Seb s-a tot eschivat să mi le dea, poate voi putea afla ceva de la el.

       — Cine... sunt? mă întreabă oarecum pe o voce stinsă, iar chipul lui vizibil rănit, trădează suspiciunea pe care o aveam înainte.

     El mă cunoaște, iar eu probabil îl cunoașteam la rândul meu. Nici nu vreau să mă gândesc cât de nesimțită probabil mă crede din cauza acestei întrebări. Mai mult ca sigur nu are habar de amnezia mea, așa că par ca o idioată în acest moment, prefăcându-mă că am uitat cunoștiințe vechi. Dar nu e ca și cum aș putea să mă prefac, fiindcă într-adevăr am uitat multe evenimente și persoane din viața mea. Nu a fost o alegere liberă, ci una impusă. 

     — Da, vreau... vreau să știu cine ești, îmi întăresc curiozitatea, încercând să par a naibii stăpână pe mine, deși, dintr-un motiv total necunoscut mie, mă simt mai mult decât nesigură în momentul de față. 

     Iar asta din cauza blondului din fața mea. Cine e sau ce naiba e cu el, trebuie să aflu neapărat. 

     — Nu mai mă cunoști? mă întreabă de data aceasta el, iar în inima mea se întâmplă ceva cu adevărat straniu, fiindcă o ușoară înțepătură mi se apasă pe aceasta, forțându-mă să îmi duc privirea la pământ, și să rup contactul vizual. 

    Jenată oarecum de neștiința mea involuntară, aprob din cap încet, ca mai apoi să îmi observ prietenii privindu-mă mai mult decât confuzi și în același timp oarecum îngrijorați. Cei doi știu de accidentul meu și de faptul că sunt amnezică, tocmai de aceea încearcă mai mereu să fie cât se poate de atenți cu mine, deși eu nu le-am cerut vreodată asta. M-au ajutat enorm pentru a fi la punct cu toate ateriile din ultimul an, deși sunt mai mare decât ei. Le voi rămâne complet recunoscătoare pentru asta, iar dacă accidentul mi-a adus și ceva bun, ar fi Beck și Hailey. 

     — Nu, eu... Îmi pari cunoscut, dar nu îmi pot aminti, mă bâlbâi precum un copil mic, iar blondul tace preț de câteva clipe. 

    Tăcerea asta îmi asurzește timpanele.

     — Arax, îl aud și mă încrunt imediat, apoi îmi întorc din nou privirea la el. Mă numesc Jared Arax, explică și un mic zâmbet i se strecoară pe fața sa, iar eu încerc să ignor șirul de senzații ciudate care îmi dau târcoale în mijlocul stomacului datorită pomeților săi ce se ridică, încercând să mă concentrez asupra numelui său.  

     Arax. Jared Arax. Cine naiba își numește astfel copilul? Dar mai mult decât atât, de ce îmi pare atât de... aproape sufletului meu?

     — Arax, șoptesc mai mult pentru mine, dar atunci când îi văd privirea complet goală și zâmbetul deja dispărut de pe chipul blondului, mă întreb dacă nu am spus ceva greșit. Ești... ești în regulă?

    Nu am habar de ce am vrut să știu, dar pur și simplu am simțit nevoia să fiu sigură. Fiindcă privirea lui rătăcită și lipsită de expresie, este orice dar doar în regulă nu. 

    — Trebuie să plec, spune și eu devin instant tensionată, doar gândul că va pleca și nu am aflat mai nimic, sufocându-mă.

     Vrea să treacă pe lângă mine, dar îl prind de încheietura mâinii stângi, cu mâna mea dreaptă. Atunci când o căldură îmi cuprinde podul palmei, îi dau drumul ca arsă, dându-mi seama că și el devenise imediat rigid. 

    — Scuze, eu doar... Vei mai veni la Seb prin vizită? 

    Pe bune, Lia? Poți fi și mai idioată decât atât?

    — Vei fi și tu pe acolo? vrea să știe, iar eu încerc să îmi dau seama de ce. 

   Ar avea vreo importanță pentru el?

     — Probabil că da, răspund și zâmbesc, iar el își duce de data aceasta privirea la iarbă, exact cum am făcut eu cu câteva clipe în urmă. 

     — Atunci nu, răspunde la rândul lui, iar eu mă încrunt, simțindu-mă jignită indirect. 

    Deci nu vrea să îl viziteze din nou pe Seb, fiindcă voi fi și eu pe acolo? Și eu care puteam să jur că mă înțelegeam cu el. 

      — De ce? Care ar fi problema? încerc să îl descos, iar el doar oftează oarecum obosit, apoi își ridică încă o dată irișii de smarald la mine, eu înghițând încă o dată mai greu.  

      — Nu îți bate capul cu asta, Lia, încheie totul de parcă eu nu mai aveam dreptul la replică apoi face cale întoarsă, lăsându-mă chiar și mai dezorientată decât înainte.  

     El îmi știe numele! Sunt mai sigură ca niciodată că blondul și cu mine ne cunoșteam de dinainte, dar nu pot spune nimic mai mult deocamdată. Nu am habar cum sau unde, dar va trebui să fac tot ceea ce îmi stă în putință, pentru a vorbi din nou cu el. Oricum, un lucru este cert: Jared Arax este cel care îmi va dezvălui trecutul. 

______

Woah, capitolul trei este aiciiii

Sper că v-a plăcut măcar puțin și vă aștept comentariile^^