Lia

•••

     — Poți să îmi spui ce naiba se întâmplă?

    Prietenul meu cel mai bun mă privește într-un mod a naibii de ciudat, de parcă este pe punctul de a plânge. Nu am habar ce i-am făcut, dar de cinci minute am impresia că se luptă cu el însuși, încercând să își dea seama dacă ar trebui să vorbească cu mine despre ceva anume.

    — Eu... Nimic, ce ar putea să se întâmple? mă întreabă la rândul său, dar pe același ton pe care îl folosește mai mereu, atunci când încearcă să evite o discuție.

    Simt că ceva nu este în regulă. Știu că vrea să vorbească cu mine.

     — Seb, nu are rost să te prefaci. Știu că ceva nu este bine.

    Mă ridic de pe canapea și inspir adânc. Încă sunt puțin supărată pe el, din cauza faptului că îmi ascunde multe lucruri, chiar și acum. Dar tot rămâne Seb, prietenul meu cel mai bun, fratele pe care l-am găsit din întâmplare și care a devenit o parte indinspensabilă în viața mea.

     Mă apropii de el și îmi deschid brațele, arătându-i că vreau o îmbrățișare. El are mai multă nevoie decât mine de una, dar putem spune că este ceva ce ne-ar ajuta pe amândoi.

     — Lia, iartă-mă, șoptește, însă eu îl aud.

     Nu se ridică de pe scaunul lui, dar mă îmbrățișează fără vreo problemă. Și da, poate pare o imagine mult prea deplasată pentru doi prieteni, dar Seb este singurul cu care îmi permit astfel de gesturi.

    — Pentru ce mai exact, idiotule? Știi bine că ești singurul care nu are voie să își ceară scuze, nu?

     Vocea mea este mai calmă și mai limpede, iar în secunda în care rupe îmbrățișarea, îi observ ochii înlăcrimați. Nu țin minte ultima dată când i-am văzut chipul atât de îndurerat, iar acum chiar încep să îmi pun întrebări.

     — Știi cât de mult te iubesc? Platonic vorbind, spune și râde scurt, iar eu decid să nu îl mai iau la întrebări.

     Țin mai mult la el, decât la niște răspunsuri.

    — Nu, trebuie să îmi amintești, glumesc la rândul meu, zâmbind slab.

     — Știi povestea cu sufletele pereche? Cum că două persoane sunt capetele opuse unul celuilalt, dar cu toate astea, nu pot trăi unul fără celălalt? De când te-am cunoscut pe tine, mi-am dat seama că sufletele pereche nu trebuie să se regăsească doar într-un mod romantic. Tu ești sufletul meu pereche, Lia. Platonic, frățește, prietenește, oricum vrei tu să spui.

    Mă doare inima fiindcă știu. Cuvintele astea sunt spuse dintr-un motiv ascuns, știu că el nu este tocmai tipul de persoană care să își exprime sentimentele atât de deschis și ușor. Mă simt încolțită de curiozitate, dar mă abțin.

    — Și eu te iubesc, nătărăule. Total platonic vorbind.

    Începem să râdem amândoi, dar cu toate astea, simt o apăsare ciudată pe suflet. Nu este prima dată când simt că ceva a naibii de rău este pe cale de a se întâmpla. În ultima vreme, este singurul lucru pe care îl mai simt.

***

     — Poți fi mai încruntat de atât? Fața ta e pe punctul de a crăpa, îi șoptesc blondului din dreapta mea, iar el își dă ochii peste cap.

    Nu pricep de ce pare atât de iritat în prezența lui Kyle, vărul lui Seb. L-am cunoscut acum câteva zile- sau mai bine spus, l-am revăzut- dar cu toate astea, mi se pare de treabă. În plus, faza cu Joshua este cu adevărat tristă, și nu l-am prins doar o singură dată, stând pe telefon și privind poza unui anume brunet. Nu îmi aduc aminte mai deloc de el, însă pot să îmi dau seama că a fost un prieten bun în trecut.

    — Nu prea am o priveliște prea plăcută. Cum ar trebui să zâmbesc, când idiotul ăsta stă fix în fața mea?

    — Știi că te pot auzi, nu? întreabă Kyle fără să își ia ochii de la ecranul telefonului, în timp ce Seb este în lumea lui, uitându-se la un perete și mâncând o prăjitură.

     — Bravo, înseamnă că nu ești încă surd.

    Îi privesc pe amândoi, dar nu îmi pot da seama care ar putea fi cauza pentru această relație nu tocmai prietenească.

    — De ce trebuie să vă săriți unul la gâtul altuia de fiecare dată când vă vedeți? intră în discuție și Seb, iar băiatul de lângă el ridică din umeri.

    — Față de murătură începe scandalul, nu eu.

    Arax îi arată degetul din mijloc fără să îi pese unde se află. Pe bune, uneori mă întreb dacă este el mult prea copilăros, sau pur și simplu nepăsător, față de mediul în care se află.

    — Lăsând gluma la o parte, ce ai de gând să faci cu Joshua? blondul de lângă mine schimbă atmosfera mult prea drastic, iar Kyle își ridică în sfârșit ochii de pe ecranul telefonului.

   Oftează scurt, își lasă telefonul pe masă, ca mai apoi să rămână tăcut preț de câteva secunde. Poate nu ar fi trebuit ca Arax să aducă vorba de Joshua, mai ales având în vedere faptul că nu este tocmai apropiat de vărul lui Seb. Sau cel puțin asta pare din toate discuțiile pe care le au cei doi.

    — Nu cred că am de gând să mai fac ceva. Nu vreau să provoc și mai mult deranj în viața lui.

    Îmi pare rău pentru el. Nu trebuie să fii un mare geniu pentru a îți da seama cât de mult îl doare. Nu contează că au trecut deja câteva săptămâni; răni de genul necesită ani pentru a putea fi acoperite. Sunt genul de cicatrici care nu își vor șterge urma de pe inima ta, cu prea multă ușurință.

    — Crezi că este mai bine să faceți prostia asta? Dacă îl iubești, dacă te iubește, nu crezi că ar trebui să luptați pentru voi? Nu poți lăsa lumea să îți definească viața, mai ales când vine vorba despre persoana pe care o iubești.

    Uneori uit de partea poetică a nepotului ăstuia.

    — Uite unde era îngropată versiunea mai ieftină a lui Victor Hugo, bolborosește Seb, fără să îl  privească totuși pe Arax.

    Am rămas surprinsă atunci când Seb a acceptat să iasă cu mine și Arax. Bănuiesc că de asta l-a chemat și pe Kyle, pentru a nu fi doar el, prin preajma blondului. Este ciudat că acum pare să îl suporte pe Arax, având în vedere că urmă cu câteva zile, părea mai mult decât dispus să intre în închisoare, acuzat de uciderea cuiva.

     — Și crezi că dacă voi continua să mă cert cu familia lui, se vor rezolva lucrurile?

     — Tu crezi că orice poveste de dragoste este pavată cu petale de trandafiri? Există multe obstacole, iar uneori simți că singura rezolvare este de a renunța. Dar dacă renunți, nu faci nimic altceva decât să pierzi, iar frica să câștige. Crede-mă, Kyle, am făcut aceeași greșeală în trecut, am crezut că fac ceea ce este mai bine pentru Lia, dacă o las să plece, dar adevărul este că, am fost cauza pentru suferința amândurora.

     — Ai drepta-

     Nu mai continui. Inima uită cum să mai bată normal, iar mâinile încep să îmi transpire. Simt cum tremur, iar toate gândurile, vorbele și ideile, sunt pierdute prin spațiu. Cei din jur se șterg, iar tot ceea ce mă înconjoară, devine un nor de ceață.

      Îl văd. Stă în fața restaurantului, cu un hanorac mare și larg pe el, complet murdar, cu o barbă crescută mult prea forțat, niște pantaloni rupți la genunchi și niște pantofi plini de noroi. Dar nu felul în care este îmbrăcat mă face să mă simt pierdută. Felul în care ochii săi mă ațintesc pe mine, fără pic de pauză, este motivul pentru care mă ridic instant de pe scaun, fără să îmi pese de privirile celor din jur, sau de faptul că atât Arax, cât și Seb, îmi tot strigă numele, de parcă aș fi pe punctul de a provoca o tragedie.

     Pașii îmi încetinesc atunci când ajung la ușă, iar Arax mă prinde de brațul stâng, încercând să mă oprească. Stan este chiar în fața mea, iar felul în care reacționează blondul, îmi spune că totul este real, ci nu îmi imaginez.

     — Lia, te rog, calmează-te!

     — Dă-mi naibii drumul!

    Mă smuncesc și reușesc să scap de el, iar în câteva secunde ies din restaurant. Îi simt pe cei trei în spatele meu, dar nu mai au cum să mă oprească. Stan este în fața mea, mă privește și tot ceea ce voiam să îi spun, nu mai pare să aibă vreo însemnătate acum.

      — Îmi tot imaginam cum va arăta prima noastră întâlnire, după ce voi fi eliberat.

     Cuvintele lui îmi străpung mintea, făcându-mă a naibii de confuză. Eliberat? De unde naibii să fie eliberat? Singura chestie care îmi trece prin este închisoarea. Dar cum ar putea să fie eliberat din închisoare, dacă până acum, toți mi-au spus că este de fapt mort? Și de ce mai exact a fost închis?

      Regret deja că am ieșit. 

     — Ce dracu cauți aici? întreabă Seb, punându-se precum un zid în fața mea. Dacă vrei să nu fie azi ultima ta zi pe Pământ, ar trebui să te cari. În clipa asta, Stan. Știi bine că nu le am bine cu răbdarea. Mai ales când vine vorba de nemernici ca tine, spune mai apoi, iar vocea sa este plată, rece și fixă. 

     Îl dau la o parte, în timp ce încerc să îmi revin din șoc. Știam deja că era o posibilitatea bună ca Stan să nu fie mort, din acea zi, în care l-am văzut. Dar mai aveam și unele bănuieli, spunându-mi că ar putea fi și totul în imaginația mea. Iar acum, el stă în fața mea, în carne și oase. Și chiar dacă Arax și Seb vor face tot posibilul să mă oprească, astăzi voi afla răspunsuri. Dacă nu am reușit să aflu de la ei, voia afșa chiar de la cel care se presupunea a fi pe lumea cealaltă. 

      — Vreau răspunsuri. Azi nimeni nu va interveni, Stan va vorbi, iar eu voi asculta. Dacă țineți cu adevărat la mine, mă veți lăsa să ies din întunericul ăsta. Nu este corect. Eu decid ce se întâmplă cu propria-mi viață, nu aveți niciunul dintre voi, acest drept. 

      Știu că nu le convine. Știu că vor să se termine totul, vor să mă prefac că nu l-am văzut pe Stan, să spun că totul este o simplă nerozie, o glumă. Dar nu mai am de gând să îmi petrec nopțile, gândindu-mă la toate piesele care lipsesc. Vreau să rezolv prostia asta de puzzle, fiindcă trecutul meu trage de prezent, ceea ce îmi pune în pericol și viitorul.

      — Lia, te rog, noi vrem doar-

      — Lăsați-mă singură cu el, îi tai replica iubitului meu, iar el mă privește mai mult decât speriat. 

      — Arax, nu e decizia ta. Pleacă. Vă rog pe toți trei, plecați și lăsați-mă să vorbesc cu el.

     Îmi țin pumnii strânși, iar unghiile îmi intră violent în piele. Pot jura că nu mai este mult până voi începe să sângerez. 

     — Dacă îi atingi și un fir de păr, jur pe ce am mai sfânt, te voi omorî cu mâinile mele, dar nu înainte de a te face să suferi și să cerșești moartea. Crede-mă, Stan, nu vrei să se ajungă acolo, Arax îi spune și apoi se întoarce, dar nu înainte de a mă săruta pe frunte. Orice vei afla azi, sper că știi că te iubesc mai mult decât orice altceva pe lume. Nimeni și nimic nu va schimba asta, bruneto.

      Cuvintele lui mă forțează să înghit în sec, iar totul devine și mai înspăimântător deodată. Kyle, Seb și Arax pleacă, dar le pot simți nervii întinși la maxim, după modul în care își târăsc picioarele înapoi în restaurant. 

      — Suntem singuri acum, Stan. Vreau răspunsuri. Unde ai fost, de ce mi s-a spus că ești mort și de ce nu ai dat niciun semn până acum.

      Scapă un oftat, apoi își mută privirea pe asfalt. Îl simt tensionat, ceea ce este ciudat. Nu a fost niciodată tensionat prin preajma mea. Nu din câte îmi amintesc. 

     — Crede-mă, faptul că ei ți-au spus că sunt mort, este mult mai ușor de digerat decât ceea ce ți-am făcut de fapt. 

      În secunda asta, aș vrea să dispar. Știu că ceea ce sunt pe punctul de a afla, îmi va schimba complet viața. Și sunt sigură. Nu în bine. 

_____

După ani, m-am gândit și eu să postez un capitol nou pe aiciiii

Am avut câteva săptămâni mai grele, dar aia e:) Sper să vă placă acest capitol plictisitor măcar puținnnn

De acum începe drama heheee

Sper să ne revedem cât de curând:))

love ya lotssss