Lia

•••

       — Beck, jur că îți bag toți cartofii ăia într-un loc în care nu vor mai vedea lumina zilei!

      Prietenul meu doar se înstrâmbă la Hailey, apoi se preface că își privește degetul din mijloc pentru prima dată în viață. Din nou se tachinează de parcă nu există ziua de mâine. Nu am habar de ce, dar de fiecare dată când sunt în preajma lor, am senzația că stau pe langă două suflete pereche, care s-au găsit, dar niciunul nu este conștient de asta.

      — Deci, Smith! Iar pari dusă cu plut- adică pe gânduri! Beck spune și eu doar îmi dau ochii peste cap.

       — Mă gândeam la cât de aiurit poți fi tu, și cât de proastă am putut fi eu, atunci când m-am împrietenit cu tine, glumesc la rândul meu, apoi iau o altă gură din cafea.

      Hailey rânjeste, în timp ce Beck doar mă privește nu foarte impresionat de replica mea. Nici eu nu prea sunt, dar nu mă simt în stare să găsesc replici mai bune, mai ales acum.

      — Serios vorbind acum, ești ok? 

      Oare ar trebui să le spun? Nu prea vor înțelege, tinând cont că nu știu o bună parte din viața mea, de dinainte să îi întâlnesc. Nici eu nu mai îmi amintesc câteva lucruri de dinainte de accident, dar măcar am o vagă părere despre tot ce s-a întâmplat înainte, în general.

      — Va suna ciudat, îi avertizez și prietena mea așteaptă să continui, în timp ce băiatul de lângă ea, mestecă plictisit gumă. Știți când v-am spus că obișnuiam să locuiesc cu fratele mamei mele? întreb imediat și amândoi aprobă în același timp. 

      — Cel care din păcate nu mai e? mă chestionează Hailey în schimb, iar eu îmi mut privirea pe fereastră.

      Mă simt ciudat să le spun despre asta. Îmi este teamă că mă vor considera și nebună, pe lângă o prietenă problemă. Nu vreau să își facă și mai multe griji din cauza mea. Uneori mă simt vinovată că sunt prietenă cu ei. Nu merită atâta dramă. 

     Dar deja am început. Nu mai are rost să mă prefac că totul este în regulă.

     — Cred că... l-am văzut acum câteva zile. 

     Mă așteptam la o reactie care să le trădeze la amândoi surprinderea sau curiozitatea, însă nu credeam că se vor uita la mine de parcă am spus cea  mai mare prostie de pe lume. Sau cel puțin, speram  că nu vor ajunge în acest punct.

     — Lia, poate ar trebui să vorbești mai mult cu Sebastian. Știi tu... să te folosești într-un mod benefic, de faptul că prietenul tău cel mai bun este psiholog? sugerează Hailey și eu încerc din răsputeri să nu arăt cât de mult mă deranjează sugestia sa.

      Nu sunt nebună, nu am nevoie de terapie, la naiba! Da, recunosc, am avut câteva probleme după accident, șiu cât de dezorientată obișnuiam să fiu atunci. Aveam nevoie de Seb atunci, dar acum sunt perfect sănătoasă. Mai ales fiindcă îl am pe Arax lângă mine. 

      — Știam că nu ar fi trebuit să vă spun nimic. Poate ar fi mai bine să plec.

      Dau să mă ridic, însă Beck mă prinde de mână. Îi pot privi îngrijorarea din privire, iar asta mă face să cedez și să mă așez din nou. Știu cât  de mult țin amândoi la mine, dar uneori aș vrea să aibă mai multă încredere în mine. 

       — Lia, ne pare rău. Suntem doar îngrijorați, recunoaște brunetul și eu aprob din cap, în timp ce încerc să fiu cât mai rezonabilă cu putință.

       Dacă aș fi în locul lor, probabil aș reacționa în cea mai mare parte, la fel. De aceea nu pot să fiu supărată sau jignită din cauza cuvintelor spuse de ei. Sunt prietenii mei, au fost acolo atunci când simțeam că lumea mea să prăbușește, încercând să o țină în picioare. Poate nu aveau multe răspunsuri, ținând cont de faptul că nu mă știau de dinainte de accident, însă au fost acolo, atunci când mulți au decis să plece. Și asta a însemnat enorm pentru mine.

      — Știu. Dar trebuie să mă credeți. Mă simt mai mult decât bine, nu am nevoie de terapie. Poate pare mai mult decât absurd, dar sunt sigură că l-am văzut, Hailey. Îmi recunosc propriul unchi. Am crescut cu el, Beck. Și vă respect pe amândoi, dar vreau să mă credeți. Spun adevărul. 

       Își întorc din nou priviri unul altuia, probabil întrebându-se dacă ar trebui să mă creadă, sau, dacă decid să mă creadă, cum ar fi posibil ca unchiul Stan să fie în viață. Seb a spus că a murit, însă în ultima vreme am aflat multe chestii, pe care Seb mi le-a povestit în cu totul alt stil. A mințit despre multe adevăruri, a decis să le acopere cu minciuni frumoase, lăsndu-le amarul în întuneric. A făcut asta pentru a mă proteja. Dar nu și-a dat seama, că eu aveam nevoie de  răspunsuri întregi, nu pe jumătate.

       Așa că nu ar fi suprinderea prea mare, dacă ar fi mințit și despre unchiul Stan. Dar de ce ar fi făcut-o? Trebuie neapărat să aflu.

       — Bine, fie. Să spunem că tu chiar l-ai văzut pe unchiul tău, că nu a fost totul doar în mintea ta, o aud pe blondă și îmi îndrept atenția înspre ea. Ce ai de gând acum? Să îl iei la întrebări pe Seb? Crezi că ai putea să afli ceva informații?

      Primul instinct a fost să merg la Seb, pentru a vorbi cu el. Dar după ce m-am mai gândit, mi-am dat seama că ar fi cea mai mare prostie pe care aș putea să o fac. Am mai fost să vorbesc cu el. dar degeaba. Nu mi-a spus nimic adevărat, ba din contră, a încercat să mă oprească din a căuta adevărul. Nu am de gând să mai repet aceeași greșeală. 

      Seb nu mai este acel prieten care spune tot ceea ce gândește cu adevărat, sau fără pic de înșelăciune. De când am avut accidentul, s-a schimbat a naibii de tare. Nu îmi pot da seama dacă este doar vina accidentului, sau dacă i s-a mai întâmplat și altceva. Dar un lucru este sigur: trebuie să am grijă cu el a naibii de tare.

        — Nu. Trebuie să găsesc răspunsuri în altă parte.

      Și pe lângă numele lui Seb, un alt nume îmi vine în minte: Arax.

       Mai mult ca sigur știe la fel de multe ca și prietenul meu cel mai bun, sau poate chiar și mai multe. Trebuie să găsesc o modalitate prin care să aflu informații, fără să îi dau de bănuit ceva. Nu mai mă simt în stare să trăiesc în atât de mult întuneric. Trebuie să îmi fac singură lumină, dacă nimeni altcineva nu mă ajută.

***

       — A trecut ceva vreme de când nu te-am văzut, Lia. Sper că nu mi-ai dus dorul prea mult! 

      Îl privesc pe blondul care zâmbește și nu pricep ce naiba se întâmplă mai exact. Nu înțeleg cine este străinul din fața mea, de ce Seb pare oarecum vesel (asta în condiția în care nu prea a părut astfel în ultimul timp) sau de unde îmi știe numele.  

      Îl privesc din nou, de data asta mult mai atentă. Dar tot nimic. Nu am nicio idee despre cine ar putea fi. 

      — Kyle. Ți-am spus că Lia a suferit un accident cu doar câteva zile după ce tu și Joshua ați plecat din Chicago. Și-a pierdut unele dintre amintiri, așa că este posibil ca în momentul de față să nu te recunoască.

       Blondul mă privește cu surprindere și ceva asemănător cu regretul sau compasiunea. Nu îmi pot da seama cine e, dar presupun că eram cu toții apropiați, dacă pare atât de afectat să audă despre accidentul meu. 

       Se apropie de mine, dar nu simt nevoia să mă dau înapoi. Îl văd ca pe un străin, însă îl simt ca pe cineva apropiat. Da, probabil sună ciudat, dar nimic nu prea a mai fost normal în viața mea, în ultimele luni. Așa că nu mă pot plânge.

      — Idiotul ăsta nu mi-a spus că accidentul a fost atât de grav încât ți-ai pierdut memoria! Kyle vorbește despre Seb de parcă nu ar fi în spatele lui, apoi mă ia în brațe, fără ca eu să am timp de reacție. La naiba, Lia! Trebuia să mă întorc! Iartă-mă, trebuia să îmi dau seama că nu erai bine!

      Încerc să vorbesc, dar nu reușesc. În schimb, îi răspund la îmbrățișare, cu toate că mă simt mai mult forțată să o fac. Sunt rigidă, iar Kyle probabil simte asta, căci rupe îmbrățișarea imediat după aceea. 

     — Scuze, Kyle. Chiar nu... nu prea știu cine ești, recunosc, iar atunci când îi observ zâmbetul trist, mă simt vinovată instant, cu toate că nu ar trebui.

      Nu e vina mea fiindcă am încă anumite pauze în minte. Sunt în viață, ar trebui să fie suficient, având în vedere accidentul. Dar nu. Devine tot mai puțin semnificativ pe zi ce trece. Nu ar fi trebuit să îmi aduc aminte în totalitate, până acum? Nu ar fi normal? 

      Voi rămâne toată viața fără anumite amintiri?

     — E în regulă. Îți vei aduce aminte pe parcurs. Este important să știi că suntem prieteni buni. Nu contează ce am fost înainte de asta, șoptește mai mult ultima parte, dar nu îl întreb ce ar vrea să spună cu asta. 

      Și eu care credeam că încet, mă aflu pe drumul cel bun. 

    — Deci ești prieten și cu Seb și Arax? întreb și la auzul iubitului meu, își dă ochii peste cap.

     Să înțeleg că nici el nu prea îl suportă pe Arax? Ce are toată lumea împotriva lui? 

    — Sunt vărul lui Seb, dar cu Arax nu pot spune că mă înțeleg atât de bine. Nu prea ne suportăm unul pe celălalt, cam ăsta este adevărul.

       Aprob din cap, deși sunt puțin cam nedumerită. Nu îmi pot da seama de ce nu se înțeleg, dar bănuiesc că îl pot întreba pe Arax asta. Știu că și el îmi ascunde lucruri, dar nu la un nivel de ridicat precum Seb, deci poate voi afla de la el măcar atât.

     — Nu mi-ai spus de ce nu a venit și Joshua! Credeam că vă întoarceți împreună de la New York, îl aud pe Seb, în timp ce blondul din fața mea, se îndreaptă înspre canapea. 

       Seb scoate o sticlă de suc din frigider, apoi trei pahare din dulap. Nu mă obosesc să îi spun că nu am venit pentru a sta la povești, ci mă așez pe fotoliul de lângă Kyle. Poate aș mai putea afla câteva lucruri, dacă stau puțin cu ei.

     — Ne-am despărțit. Acum câteva săptămâni, răspunde și apoi se întoarce cu privirea la mine, fără să îmi rateze grimasa plină de surprindere. Bisexual, nu homosexual. L-ai întâlnit înainte. Obișnuiați să vă înțelegeți bine.

      Prietenul meu cel mai bun se așează lângă vărul său, iar eu acept paharul de suc pe care Seb îl întinde înspre mine. Nu vreau să fac niciun fel de remarcă acum. Nu prea știu lucruri, de aceea ar fi mai înțelept să ascult mai mult, și să vorbesc mai puțin. 

      — De ce? Tu și Joshua păreați potriviți unul pentru celălalt.

       Kyle își lasă paharul de suc pe masă, apoi ridică din umeri. Pot să simt o oarecare supărare în gestul său, deși încearcă să îl facă cu nepăsare. Nu mi-l amintesc pe acest Joshua, dar tot îmi pare rău pentru blond. 

      — Părinții lui nu prea au fost de acord cu mine. Adică... nu sunt de acord cu înclinația sexuală a lui Joshua, nu neapărat cu mine. L-au pus să aleagă între ei și relația noastră. M-am văzut dator să îi fac cale liberă și să mă despart eu de el, fiindcă știam că Joshua nu avea puterea să o facă.

      Zâmbesc involuntar, cu toate că ceea ce a povestit este oarecum tragic. Zâmbesc fiindcă pot simți dragostea din acțiunea pe care a făcut-o, cu toate că l-a rănit. Până la urmă, despre asta e dragostea adevărată. Despre durere și sacrificiu.

       Poate se vor îndrepta lucrurile în favorea celor doi. Poate se vor îndrepta lucrurile în favoarea tuturor.

____

Un capitol foarte plictisitor, dar sunt complet lipsită de inspirație și stresată până la maximmm

Vreau niște dramă așa că da:)) Sper că vă țineți bineeee

Ne citim cât de curând (să sperăm)

Cui i-a fost dor de Kyle?:))