Arax

•••

     — Din nou îmi faci sufrageria să miroase de parcă incinerăm oameni? Adam mă întreabă, probabil referindu-se la mirosul provocat de țigări și de alcool.

   Nu duhnește doar încăperea, ci și eu. Știu asta. Dar în momentul de față puțin îmi pasă.

     — Încerc să îmi incinerez inima dacă e, glumesc în batjocură, luând un alt fum și lăsându-l să îmi atace plămânii.

     — Și cum merge? întreabă la fel de sarcastic, apoi se așează pe canapea, la doi metri depărtare de mine.

      — Nu am ce incinera, răspund impasibil, iar atunci când vreau să mai trag încă o dată din țigară, șatenul de lângă mine mi-o ia din mână.

      — Ce s-a întâmplat Shakespeare? Nu ți-au mers planurile cu Julieta? mă întreabă arucând țigara doar pe jumătate gata în scrumiera de pe masă, mutându-și din nou privirea la mine.

     Are un ciudat obicei să mă numească astfel doar fiindcă m-a văzut că scriu de câteva ori. Oricum e mai bine decât porecla lui Seb. Nu am habar dacă ar trebui să mă simt bine sau rău fiindcă nu am mai auzit-o de o bucată bună de timp.

     — Romantismul e mort, omule. În momentul de față aș prefa să fiu și eu, recunosc și probabil își dă seama că sunt puțin amețit, fiindcă de obicei nu vorbesc astfel.

    Am încercat să uit, măcar pentru câteva momente, furtuna din sufletul meu cu ajutorul băuturii. Și aș minți dacă aș spune că e prima dată. Am cedat de atât de multe ori viciului care mi-a stopat viața în trecut, încât am renunțat la numărătoare. Pur și simplu mi s-a părut un mod ciudat și perfect de a îmi chinui gândurile; oprindu-le să curgă cu ajutorul lichidului care m-a înnebunit în acea noapte, iar odată cu Iza, mi-a ucis și mie sufletul.

      — Ce s-a întâmplat acolo? Nu ai plecat să vorbești cu ea? o notă de seriozitate se observă discret în tonul lui, iar eu pur și simplu ridic din umeri, apoi iau sticla de pe masă (probabil a treia) și dau peste gât niște guri.

      — M-a uitat. Amuzant, nu?

    Râd, dar îmi vine să plâng.

     — Te-a uitat? întreabă băiatul de lângă mine puțin confuz, iar eu doar strâng puternic sticla în mâna dreaptă.

     Probabil Adam observă ceea ce fac, iar din frica stupidă să nu îmi tai mâna sau așa ceva, îmi apucă și sticla de băutură din mână. Idiotul.

     — Se spune că orice s-ar întâmpla, iubirea adevărată nu poate pieri, spun și el mă privește atent. Cred că între mine și Lia nu a existat așa ceva. Iubirea noastră a pierit dinainte să înceapă, continui mai apoi, în timp ce șatenul încearcă mai mult ca sigur să priceapă ce naiba e în capul meu.

     Sincer, nici eu nu am habar. Mintea mea e vraiște în momentul de față. Tornade îmi răstoarnă gândurile, oblingându-le să se ascundă printre crăpături, în timp ce furtunile îmi întunecă și puținele speranțe pe care le mai aveam. Nu prea mă gândesc la nimic altceva decât la idioțenia mea de până acum. Nu pot înțelege cum am avut speranța că voi regăsi ceea ce am pierdut, iar asta, din pură știință.

     Aveam o ultimă fărâmă de încredere, că poate (printr-un miracol sau ceva de genul) totul va reveni pe același drum, pe care a fost înainte de accident. M-am gândit că poate voi putea să îi vindec rănile (pe care tot eu le-am provocat) și că o vom putea lua de la zero. Tindeam să îmi strig cu tărie în inimă, ca la un punct ne vom reîntâlni, ca mai apoi să fim doar noi doi. Dar asta a fost o simplă, prostească erezie pe care mi-am tot repetat-o mie însumi.

    Știam că nimic nu mai poate fi la fel ca înainte. Și totuși, am încercat să evit adevărul amar, dând la înaintare o minciună dulce.

     — Spune pe înțelesul tuturor, comentează și eu doar îmi îndrept atenția înspre el.

      — Și-a pierdut memoria. Și-a pierdut nenorocita de memorie, iar asta doar din vina mea. I-am distrus toate amintirile, Adam, pricepi?

     Surprinzător, vocea nu îmi este plină de furie, ci mai mult de oboseală și dezamăgire. Probabil sunt obosit să mai respir și sunt dezamăgit de existența mea. Nimic nou.

     — Nu prea am habar ce să spun. Cred că e de rahat toată situația asta, spune și îmi dau seama a suta oară, cât de prost se descurcă cu sfaturile (chiar și mai prost decât mine). Și acum ce ai de gând să faci?

    Întrebarea lui îmi atrage puțina atenție rămasă; restul fiind pierdută prin mirosul băuturii și a țigărilor. Totuși, nu prea îi pricep înțelesul, iar asta nu cred că din cauza stadiului meu de bețiv depresiv. Pur și simplu nu pot pricepe ce aș putea face, cu excepția ieșirii definitive din viața brunetei.

     — Ce aș putea să fac? Ceea ce trebuia demult. Voi pleca cu adevărat din viața ei. Nu ar fi trebuit să ne cunoaștem de la bun început, răspund simplu, în timp ce privirea îmi străbate din nou către sticla cu alcool de pe masă.

     — Adică renunți la tot ceea ce ați avut împreună? Arunci tot ceea ce ați trăit până la acel incident?

     Mă încrunt. Mirosul înțepător din încăpere deja începe să se risipească, iar capul îmi bubuie în neștire, cerându-le ochilor mei niște odihnă. Poate aș putea să mă odihnesc pentru mai mult timp de data asta.

     — Renunț la a o mai răni. Faptul că sunt lângă ea îi face rău. Simplu.

     Nu am habar dacă își dă seama cât de dureros mi se înțeapă inima cu fiecare cuvânt spus, dar dacă da, atunci știe cum să își ascundă mila sau ce naiba crede că aș merita. Fiecare cuvânt rostit îmi îndoaie sufletul și îl face să se strângă într-o bulă a vinovăției și regretului.

     — O memorie pierdută se poate recupera din câte știu eu, îl aud și dau să spun ceva, dar continuă: Iar o iubire pe care tu o crezi apusă, e pur și simplu uitată în tăcere, dar așteaptă să fie readusă la zgomot, completează și nu înțeleg de ce cuvintele lui se simt ca niște lame pe pielea mea.

    După ciudata sclipire din ochii lui pot spune că vorbește din experiență, dar nu am de gând să îl întreb ceva. Fiindcă oricum nu mi-ar spune, știu deja asta. În tot timpul petrecut împreună, am învățat că el este chiar și mai rezervat decât mine. Iar asta spune multe.

     — Dar dacă tăcerea e mult prea asurzitoare, astfel încât și șoaptele se pierd?

      Da, asemenea discuție e chiar oarecum stânjenitoare, jenantă, dar la fel am ajuns și eu. Un monstru de toată jena. O simplă marionetă cu ațele rupte, în timp ce destinul mă poartă peste tot, însă doar unde nu este fericire.

     — Atunci poți încerca să îți ridici tonul cumva și să spargi tăcerea, spune și ridică din umeri. Nu am habar ce ai de gând să faci, dar ți-aș sugera să te mai gândești. Vei regreta fiindcă ai renunțat mult prea devreme, crede-mă, spune și apoi se ridică de pe canapea. Merg în camera mea să mă odihnesc. Ar trebui să faci și tu același lucru, completează și apoi se îndreaptă cu picioarele înspre scări, ochind etajul.

     Da, probabil ar trebui și eu să mă odihnesc, dar cum pot face asta când inima îmi urlă de durere, iar sufletul se luptă cu mintea? Cum aș putea să închid ochii, dacă singurul lucru pe care îl voi vedea mai mult ca sigur, va fi fața nedumerită a fetei ce odată îmi zâmbea aât de drăgăstos și cald? Cum aș putea, știind că mai mult decât probabil îi voi auzi vocea dulce, însă cuvintele dureros de acre: "Cine ești?"

     Două cuvinte. Două cuvinte la fel de puternice precum "Te iubesc". Două cuvinte, însă care mi-au tăiat și puțina luciditate pe care o mai aveam. Confuzia din glasul ei mi-a înghețat instant venele, dar cu toate astea, am sperat ca ea să se prefacă. Eram convins că pur și simplu vrea să mă pedeapsă prin ignoranță completă, dar adevărul pe care l-am aflat de la prietneul meu, a fost mult - mult- mai dureros.

      Ea m-a uitat. Mi-a uitat numele cu adevărat de data acesta, deși înainte pur și simplu se prefăcea că nu îl cunoaște. Nici măcar o singură dată nu mi-am auzit numele venind dintre buzele ei cărnoase, dar oricum știu că ar fi sunat a naibii de bine, a naibii de perfect. Până la urmă, orice face mi se pare perfect, probabil asta se întâmplă atunci când sentimentele înving rațiunea, când inima bate mintea. Vezi persoana pe care o iubești în lumina cea mai bună, lăsându-i defectele deoparte, și fiind atent pe toate calitățile sale.

      Dar nu mi-a uitat doar numele. A uitat și tot ceea ce am îndurat împreună, a uitat nopțile în care îi era frică să închidă ochii, fiindcă unchiul ei idiot o bântuia până și în vise. A uitat modul protector în care brațele mele îi înconjurau fragila siluetă în astfel de nopți, șoptindu-i la ureche tot felul de bazaconii, doar cu intenția de a mai o liniști.

     A dat uitării și nopțile din parc, nopți în care ochii ei străluceau de mii de ori mai puternic decât stelele, și puteam pune pariu, că vedeam galaxii în aceștia. A uitat tachinările, săruturile, îmbrățișările, momentele din ploaie, de la restaurant, a uitat... tot ceea ce o lega de mine. Și nu pot pricepe dacă asta e un alt joc sadic de al Universului la adresa mea, nu am habar dacă ei îi face un bine, dar știu că mie îmi îneacă și ultima dorință de a mai continua să rezist, de a mai continua să trec prin viață, doar cu trupul, fără suflet.

      Și doare. Îmi simt cum pielea îmi arde și sângele cum se scurge alene printre crăpăturile sparte ale inimii. Sunt rănit, singur, abandonat la marginea unei prăpastii, undeva în adâncul minții mele periculoase. Simt că regretele și vinovăția cresc din ce în ce mai mult în vintrecele sufletului meu, îndemnându-mă la gânduri negre, gesturi necugetate, lacrimi vărsate.

     Dar poate ceea ce s-a întâmplat, este spre bine, cel puțin în cazul brunetei. Poate faptul că privesc doar în interesul meu și nu per ansamblu, face toată situația asta mult mai de rahat decât este cu adevărat. Da, ea m-a uitat pe mine. A uitat promisiunea pe care i-am făcut cum că nu o voi părăsi vreodată. A uitat iubirea ce a plecat de la tachinări și țigări aruncate, până a înflorit în ceva a naibii de real și frumos. Dar a fost capabilă să spele cu buretele și clipele în care propriul ei unchi a violat-o, în care acel libidinos a atins-o cu forța, nepăsându-i de lacrimile pe care le vărsa, sau țipetele care îi ieșeau din gură, dar nu de plăcere, ci de groază și durere.

      Poate răul meu, e binele ei. În timp ce eu îmi fut nervii, probabil ea râde, fiind complet paralelă în legătură cu existența mea. Dar oare asta e ceea ce unii numesc "mâna destinului"? Oare mi-a fost scris încă din noaptea aceea blestemată, să sufăr o soartă mai rea decât moartea însăși? Fiindcă da, sufletul mi se sufocă doar realizând că fata pe care o iubesc cu toată ființa mea, nici măcar nu mai mă recunoaște.

     — Jalnic, sunt jalnic, bombănesc mai apoi și mă ridic cu stângăcie de pe canapea, împiedicâdu-mă de câteva ori în propriile picioare, și arătând probabil ca o rață crăcanată.

     Ce ar trebui să fac în continuare? Să o uit (cel puțin să mă prefac) și să o las să își trăiască, de asemenea, și ea viața fără complicații? Sau ar trebui să fac ceea ce Adam mi-a sugerat, continuând să lupt? Ar trebui să îi adun eu bucăți lipsă din trecutul său, pentru a o putea readuce cu adevărat în prezent?

     Ar trebui să mă reîntorc la ea, doar pentru a o răni mai mult?

     — La naiba.

      Cum ar trebui să îmi opresc gândurile, atunci când nici măcar băutura nu reușeste acest lucru? Cum ar trebui să decid pe ce potecă voi pleca?

____

Woah, capitolul doi este aici!! Puțin cam târziu, dar nu prea am timp ziua din cauza liceului:)

Întrebare: preferați perspectiva Liei sau a lui Arax?:))

Sper că v-a plăcut măcar puțin și vă aștept părerile!