Arax

•••

     — Dacă pățește ceva, jur că te omor. 

    Nu mai are rost să mă întorc cu privirea la Seb, pentru a ști că această șoaptă este chiar și mai mult decât o amenințare: este asigurarea a ceea ce se va întâmpla, dacă Lia nu va fi bine. Și nu, nu este o glumă. Chiar îl cred în stare, mai ales după ultimele noastre întâlniri. 

      — A leșinat în fața mea. Ce ar fi trebuit să fac? Să o las până unul dintre voi ar fi decis să o caute?

     Da, probabil cel mai recomandat ar fi să păstrez tăcerea, dar nu pot. Nu într-un moment ca acesta, în care simt că nu mai am deloc mult, până o voi lua razna cu totul. Nu în timp ce în fața mea, încă revăd scena de acum o oră sau două.

     Lia vorbind cu mine la telefon, iar în clipa următoare, căzând pe sol de parcă ar fi fost o simplă frunză purtată de vânt. Nu cred că este nevoie să spun cât de speriat și îngrijorat am fost (și încă sunt). Nici nu am mai ținut cont de ceea ce mi-am propus de dinainte (să stau ascuns în mașină, sperând să o văd măcar câteva clipe). Imediat ce a leșinat, am alergat din mașină și am dus-o înapoi la apartamentul lui Seb, cu toate că știam de dinainte în ce pericol mă bag. 

     — Mai mult ca sigur i-ai făcut ceva. Nu e prima dată ajunge aici din cauza ta oricum, spune imediat după aceea, pe același ton slab; mai mult ca sigur încercând din răsputeri să își păstreze cumpătul.

      Dacă nu am fi fost în spital, aș fi leșinat la rândul meu din cauza pumnilor pe care i-aș fi luat din partea lui. Îl cunosc îndeajuns să spun asta. Dar are dreptate. Nu e prima dată când bruneta ajunge aici, din vina mea.

     — De ce? De ce te-ai întors, Arax? Nu ai făcut-o să sufere destul?

     Nu pot decide ce mă face să rămân fără vreun fel de reacție: întrebările pe care mi le-am pus chiar și eu chiar de când m-am întors, sau vocea care acum nu mai este agresivă și calculată, ci obosită și plină de durere, regret, tristețe. Probabil a doua parte, ținând cont de faptul că mă îmi simt cum sufletul se crapă și mai puternic. 

      Da, poate Seb nu mai ține la mine, însă eu nu am încetat nicio clipă să țin la el. Poate el nu mă mai vede precum un frate, un prieten, sau măcar ca pe cineva cunoscut. Dar eu nu m-am oprit din a îl considera astfel. 

      — Simțeam că mă sufoc fără ea, Seb. Nu am fost în stare să trăiesc în lipsa ei, cu toate că respiram.

      Adevărul. Am ales să spun adevărul, ci nu frânturi din el. Am ales să mă opresc din a mai tăia minciuni pe tavă, sperând să îmbunez pe cineva. M-am întors fiindcă viața fără Lia, nu e viață. M-am întors fiindcă cerul meu este reprezentat doar de ochii ei. Fiindcă inima mea, poate fi fericită, doar îmbrățișând-o îndeaproape pe a sa. 

      — Știi... nu cred că are rost să îți mai spun acum, dar dacă nu ai fi plecat, astăzi totul ar fi fost diferit. Tu ai ales să fugi crezând că astfel o protejezi, dar nu ai făcut decât să o arunci înspre întuneric, Arax. Iar eu am fost nevoit să o trag înspre lumină de fiecare dată.

      Îi privesc pe cei doi prieteni ai Liei. Îmi las inima să cântărească vorbele lui Seb, în timp ce observ grimasele pline de grijă ale celor doi, care stau în fața salonului brunetei. Îl așteaptă pe noul iubit al brunetei să iasă, pentru a le spune ce s-a întâmplat mai exact. În momente de genul, nici măcar gelozia nu mai poate să triumfe în fața vinei. 

     — Mi-am dat seama singur de asta. Privind în trecut, am văzut fuga ca pe singura soluție. Voiam să o ajut, dar am făcut exact invers, spun și respir adânc, atunci când simt că ochii îmi devin umezi. A fost o pedeapsă pentru amândoi. Fiecare zi fără ea, a fost iad pentru mine.

     Nu mă aștept să primesc niciun fel de alinare din partea lui Seb. Fiindcă nu merit așa ceva. Tot ceea ce am făcut, a distrus mai multe vieți doar în câteva clipe. Plecarea mea din acea zi nu a fost nimic altceva decât semnarea la propria damnare.

      — Lia nu a fost singura care ar fi avut nevoie de tine atunci când ai dispărut. Și eu aș fi avut nevoie de prietenul meu cel mai bun, dar nu am putut să îl găsesc, cu toate că l-am căutat săptămâni de-a rândul.

      Nu pricep dacă este oboseala, sau pur și simplu un mic șoc din pricina leșinului brunetei. Dar cel care vorbește acum, glasul pe care îl aud, este al lui. Este vocea lui Seb pe care îl știu de o viață, care mă iubea la rândul său, așa cum îl iubesc eu. 

      Nu apuc să îl întreb ce vrea să spună cu asta, căci în următoarea clipă, Isaac iese din camera în care a fost internată Lia, având pe chip o grimasă mai mult deranjată, decât îngrijorată. Eu și Seb alergăm și ajungem în fața lui, doar în câteva secunde.

    — Ce a pățit? E bine? Ce naiba s-a întâmplat cu ea? brunetul de lângă mine întreabă fără oprire, iar un zâmbet slab mi se strecoară pe chip; cu toate că acum nu este tocmai momentul potrivit.

     Dar nu pot trece niciodată cu vederea dragostea și grija pe care Seb i-o poartă Liei. Fără el, cu siguranță ea ar fi fost pierdută demult. 

      — Calmează-te, e bine, spune cel din fața noastră, în timp ce mă simt mult mai ușurat instant. Asta se întâmplă celor cu amnezie atunci când... atunci când încep să își recapete memoriile. 

       Înghit în sec, simțind cum inima îmi bate de parcă aș concura la vreun maraton. Dacă ceea ce Isaac spune este adevărat, atunci asta înseamnă că Lia ar putea să... își amintească de mine?

     — Până acum nu a reușit să își aducă aminte de nimic. Ce s-a întâmplat deodată? intervine și prietena blondă a Liei, iar atunci când Isaac își intersectează privirea cu a mea, mă simt ciudat de satisfăcut.

     — Unele acțiuni pot declanșa anumite amintiri, răspunde pe un ton care se vrea a fi cât mai profesional, dar ceea ce pot citi din privirea lui, este orice, dar numai profesional nu. Vrea... vrea să vorbească cu tine. E trează de câteva minute, continuă și simt cum rămân fără aer, în timp ce prietenii brunetei și Seb, mă privesc atenți.

       — Cu el? Despre ce ar putea vorbi cu el? întreabă mai apoi băiatul a cărui nume (dacă nu mă înșel) cred că este Beck, iar imediat ce Seb intervine, mă simt atacat direct sub greutatea vorbelor sale:

      — Despre trecutul lor. Despre trecutul din care doar ei au făcut parte.

     Și chiar dacă iubitul brunetei pare a naibii de iritat, nu mai aștept nimic altceva, căci trec pe lângă el, lovindu-l "fără intenție" în umăr. Poate reușește să priceapă: nu am de gând să renunț la Lia. Cel puțin nu atât de ușor.

      Închid ușa în urma mea; lăsându-i pe hol pe restul, apoi îmi îndrept atenția înspre fata de pe patul de spital. Chiar dacă de data aceasta nu este înconjurată de o mulțime de aparate, ci doar de o perfuzie, priveliștea îmi strânge stomacul într-un mod a naibii de dureros. Îmi aduce aminte de acea zi. De ziua în care era să o pierd și pe ea. 

     — Ai... ai vrut să mă vezi. 

     Nu deschid conversația cu o întrebare. Nu prea văd care ar fi motivul. În schimb, mă apropii  de ea, iar fiecare pas pe care îl fac, devine tot mai incert. Sunt anxios, habar nu am de ce. Poate fiindcă este posibil ca Lia chiar să... își amintească de mine? Să își amintească de noi?

      — Cine ești? 

     Nu își întoarce privirea înspre mine, ci și-o lasă fixată în continuare pe peretele din partea opusă a camerei. Iar întrebarea sa îmi zguduie orice mică speranță pe care o aveam înainte. Nu, nu și-a amintit mai nimic. Este pur și simplu încă curioasă. 

     — Sunt... Arax.

     Strânge cearceaful în pumni; acțiune care nu trece neobservată de mine. O simt nervoasă, mai presus de orice altceva. Și din nou, mi se pare că mă joc cu focul, exact unde sunt paie prin jur. 

      — Nu la asta mă refeream. Cine ești pentru mine? Ce am fost noi? Și nu mai vreau răspunsuri pe jumătate, sau afirmații împroșcate cu minciuni. Vreau adevărul întreg, fără să scoți bucăți din ele. 

     Nu își întoarce nici măcar acum privirea. Vocea îi este mult prea distantă, mult prea rece. Dar asta nu mă poate opri de data asta. Există situații în care trebuie să alegi momentul oportun. Iar acum, este momentul ca eu să îi spun ceea ce am tot intenționat. 

     Nu mai pot să ascund nimic. Nu când ea caută adevărul atât de mult, de parcă s-ar agăța de ultimul fir de viață.

     — Când ți-am spus că am fost speciali, nu am mințit, încep și rămân în picioare, cu toate că am un scaun exact în fața mea. La început ne-am cunoscut din întâmplare, ne-am cunoscut prin intermediul lui Seb. Obișnuiam să ne urâm, să ne tachinăm, dar nu ne-am dat seama că în spatele acelei așa-zise ure, se ascundea... iubirea.

      O văd respirând mai greoi ca înainte și pot jura că în sufletul său, o ploaie de plină de nedumerire îi udă straturile inimii. Știu ce înseamnă să te prinzi de ceea ce ști cu siguranță, sperând să fie realitatea pe care o trăiești. Dar asta nu e realitatea brunetei. Asta nu e viața ei, ci cea pe care a fost nevoită să o construiască în urma accidentului. 

     — De ce nu mi-ai spus până acum? Ai vrut să te distrezi pe seama mea? Să vezi cât de mult te poți preface? Trebuie să recunosc, ești un actor a naibii de bun, Arax. 

    Vocea ei. Vocea ei e atât de înghețată încât îmi face sângele să devină de sticlă. Nu e ăsta adevărul, în niciun caz. Ultimul lucru pe care aș putea să îl fac, ar fi să îmi bat joc de ea. Nu am idee ce ar putea să o îndemne în a crede așa ceva. 

     — Nu e adevărat. Nu am putut să îți spun până acum fiindcă mi-a fost teamă. Mi-a fost teamă de felul în care vei reacționa, dar cel mai mult... mi-a fost teamă de respingere, Lia. Ceea ce am trăit cu tine a fost ceea ce mi-a vindecat sufletul și inima. De aceea nu am putut să îți spun până acum, cu toate că voiam enorm de mult să o fac. 

       Câteva secunde trec. Secunde care mi se par o eternitate în momentul de față. Ciudat cum am putut aștepta atâta timp acest moment, însă acum, simt că sunt pe cale de a leșina la rândul meu. Pot jura că tăcerea din jurul nostru îmi asurzește toate simțurile, iar atunci când în sfârșit bruneta își întoarce privirea înspre mine, nu pot face altceva decât să aștept. 

     Ochii ei albaștri sunt înecați de propria mare. Lacrimile care nu se opresc nici măcar acum să alerge de-a lungul obrajilor săi, mă forțează să mă alătur. Așa că plâng alături de ea, cu toate că nu am habar cu exactitate de ce. Plâng fiindcă ea plânge, știind în sfârșit adevărul.

     Și dacă până în acest minut aveam vreun scenariu împroșcat în nuanțe mai deschise, atunci când o aud, știu că, la fel ca de fiecare dată, fericirea nu este ceva făurit pentru mine:

     — Ai avut dreptate, nu vreau să am vreo legătură cu tine. Pleacă.

     Își mută din nou privirea înspre cealaltă parte a camerei, iar eu mă dau cu doi pași în spate, în timp ce îmi aud propriul suflet spărgându-se iar și iar. Și plec. Plec din nou, la fel cum am făcut de fiecare dată când era mai greu. 

     Dar de data asta, plec fiindcă mi-a cerut bruneta.

_____

Un capitol nou woahhhhh

Poate nu este tocmai reacția la care v-ați fi așteptat, dar am încercat să fac acest capitol cât mai interesant, așa că sper să vă placă măcar puținnnn:))))

Vă aștept părerile și ne citim cât de curând (să sperăm:) )

Întrebare: care este personajul preferat din acest volum, cel puțin până acum?:)))