Capitolul 16- "Eu sunt cauza pentru care Lia a uitat cine este cu adevărat"

Arax

•••

      — Te uiți la cutia aia de vreo jumătate de oră. Ce dracu ai pus în ea? O bombă sau ceva de genul?

     Îmi dau ochii peste cap la gluma seacă a șatenului de lângă mine, în timp ce el își închide laptopul, apoi se așează mai confortabil pe canapea. 

       — Da, am de gând să te arunc în aer, bolborosesc și apoi îmi dreg vocea. E... e ziua Liei mâine. Ăsta ar trebui să fie cadoul ei, devin mult mai serios imediat, iar Adam mă privește mai atent.

     Știu ce vrea să spună. Știu ce vrea să întrebe, dar cu toate astea, aștept să o facă. 

     — Chiar ai de gând să mergi la ea?

     Ridic din umeri, oftând nu foarte subtil. Nu prea am idee ce voi face. Mintea îmi spune că nu este potrivit. Cum aș putea să mă prezint la ea, urându-i "la mulți ani, bruneto", în contextul în care ea nici măcar nu își aminntește de mine? De ce ar trebui să fac asta, știind că reacția sa, ne va face rău amândurora? Și totuși...

    Inima asta idioată mă împinge să o fac. Mă forțează să îmi imaginez ceea ce trebuie să fac mâine, atunci când frumoasa mea (sau cel puțin, care obișnuia să fie frumoasa mea), va împlini nouăspreze ani. Îmi tot aduce aminte de tot ceea ce am trăit cu ea, tot ceea ce m-a făcut să simt, tot ceea ce i-am promis, tot ceea ce mi-a promis. 

     — Nu știu, tu ce ai face? Dacă în locul meu ai fi tu, dacă în locul Liei s-ar afla... fata pe care o iubești, tu ce ai face? Ai merge la ea, știind deja că și-a găsit pe altcineva, știind că a uitat tot ceea ce voi doi ați trăit împreună?

     Nu prea pricep care dintre întrebările de mai sus l-a atins într-o oarecare măsură, întrucât în câteva clipe, în ochii lui pot vedea o tristețe a naibii de intimă, a naibii de... aparte. De parcă ar ști exact cum mă simt, de parcă ar fi trăit asta deja, pe propria piele.

      — Aici nu este vorba despre mine, Arax.

      Din nou aceeași răceală. Din nou același ton pe care l-am auzit în ziua în care acea necunoscută a venit la el.   

      — M-ar ajuta totuși, insist, iar de data asta, nu prea sunt sigur că o fac pentru mine.

      Simt că și el are multe întrebări la a căror răspunsuri sunt pierdute, aruncate, sau uitate pe undeva prin cotloanele minții sale.

       — Dacă aș fi fost în locul tău, nu i-aș fi dat drumul atât de ușor. Aș fi luptat pentru ea, fiindcă ceea ce am trăit cu ea în trecut, îmi va răpi neîncetat viitorul. Nu mi-ar fi păsat că o altă persoană i-a intrat la suflet, ci mai mult, aș face tot posibilul să îi arăt cine ar trebui să fie de fapt acolo.

      În fața mea văd o pânză. O pânză în care ceea ce îmi spune Adam, cuvintele sale, încarcă bucata de material cu picături grele de cerneală neagră, în timp ce conturează o siluetă slabă, ce pare a cere ajutor, cu toate că nu vrea să recunoască. El cere ajutor, el este acea siluetă înconjurată de marea cu valuri non-colore.

      Îi aud cuvintele, dar mă simt vorbind pe mine. Îi văd privirea plină de melancolia, tristețea a ceva ce a avut odată, ca mai apoi să îmi văd proprii ochi. Îi simt șoaptele sparte ce se ascund în spatele unor vorbe aruncate la nimereală, de parcă le-aș fi spus eu.

     Adam. Adam nu este nimic altceva decât o altă inimă rănită și plină de bandaje uzate, în încercarea de a rezista. Nu este nimic altceva decât o altă carte plină de capitole nescrise, rupte și arse din vina tuturor durerilor.

      — Adam, doar cineva care a simțit pe propria piele ce înseamnă să fii rupt din cauza iubirii, poate vorbi astfel.

      Știu. Știu că intru pe un teren, unde nu prea ar trebui. Dar el m-a ajutat mai mult decât ar fi făcut-o majoritatea. El a fost un al doilea frate al meu, un al doilea Seb. Vreau să îl ajut și eu, măcar cât să realizeze că nu totul este pierdut, nici pentru el. 

       — Arax, tu—  

       — Nu îți știu povestea, dar știu că îți poți scrie tu finalul.

    La fel cum toți pot. 

       — Ceea ce mi s-a întâmplat mie nu pare să fie o poveste, în care un final fericit ar putea fi scris.

      Ceva din greutatea cu care rostește propoziția, îmi îngheață câteva secunde gândurile. Mă obligă să revăd iar și iar ziua aceea, de acum două săptămâni, în care străina a venit la ușa lui, implorându-l să discute.

      Zaira. Caleb. Praful său de stele. Propria lui brunetă.

      — Adam, cine de fapt... a fost cel care a murit? Știi tu, atunci când blonda a venit să te cheme la înmormântare.

       Îmi vine să îmi dau un pumn, atunci când chipul prietenului meu devine mai mult decât îndurerat. Mi-am putut da seama din acea zi că acel Caleb a fost important atât pentru el, cât și pentru acea Zaira. Mi-am dat seama că suferința pe care a ascuns-o în următoarele zile nu a fost una ușor de digerat.

      Cineva pe care l-a iubit nespus s-a stins. Și cu toate astea, el nu a fost acolo, să îl conducă înspre ultimul său drum. Nu a fost acolo plângând și blestemând. A fost singur, retras, ascuns în băutură și captiv în propria minte. Iar eu știu ce greșeală imensă este asta.

     — Parcă vorbeam despre tine și Lia, bolborosește și eu zâmbesc slab, nevrând să îi dau ocazia de a bate în retragere, cel puțin nu de data aceasta.

     El a fost mereu aici, m-a ascultat dintotdeauna. Am ocazia să o fac și eu acum. Nu vreau în niciun caz să o ratez.

      — A fost... cineva care făcea pe toată lumea să zâmbească, care obișnuia să strecoare iubire și bucurie oriunde mergea, începe și un slab licăr îi cuprinde ochii. Era un suflet blând, cald, inocent și pur. El era... era un înger care nu ar fi trebuit să își ia zborul atât de repede, termină mai apoi și înghite în sec, în timp ce eu încerc să caut înțelesul mai exact a ceea ce a spus.

"El era un înger care nu ar fi trebuit să își ia zborul atât de repede"

    Felul în care l-a descris, lumina slabă de pe fața lui, m-a făcut să îmi dau seama de ceva. 

        — Era un copil, nu?

    Atât reușesc să mai întreb înainte ca șatenul să își ia laptopul de lângă el, ca mai apoi să se ridice de pe canapea. Se pare că și de data asta nu pot scoate decât firmituri din trecutul său. Frustrant, dar îl pot înțelege. Nu e ușor deloc să vorbești despre furtuna ce zace în interiorul tău.

      — Nu încerca să îmi citești cartea mea, Arax. Ar trebui să ți-o termini de scris mai întâi pe a ta.

    Iar cu asta pleacă, în timp ce simt o ciudată senzație de deja-vu. 

       — Credeam că eu sunt ăla secretos, șoptesc și apoi îmi mut iar privirea la cutiuța mică de pe  masă. 

    Da... nici acum nu am idee ce ar trebui să fac mâine. Jumătățile din mine se luptă, iar contradicțiile dintre ele și discuția scurtă cu Adam, mă obosesc mai mult decât aș vrea. 

***

       — Aș vrea să îți răspund mai mult decât orice altceva, bruneto. Dar nu pot, încă este prea devreme, prea rapid, șoptesc și arunc telefonul în partea opusă a patului, sperând ca astfel să nu mai văd apelantul.

     Din nou ea. Din nou Lia.

      — Nu ar fi trebuit să te sun în acea noapte, la naiba, bombănesc din nou, concentrându-mi atenția la tavan, deși este întuneric, iar singurul lucru pe care îl pot deosebi, este candelabrul mic ce tronează mijlocul încăperii.

     Da, nu am glumit când am spus că șatenul are ceva verzișori prin buzunare. Deși nu prea îl văd lucrând. De fapt, nici nu prea știu ce lucrează sau dacă o face. Poate tocmai situație lui financiară bună, l-a lăsat să mă găzduiască fără niciun fel de plată. Nu e ca și cum eu mă supăr, mai ales dat faptul că momentan, nu prea am vreun venit anume.

     Ring...

     Ring...

     Ring...

     — Insistentă și încăpățânată ca întotdeauna, îngân pentru mine, zâmbind slab.

          Nu am de gând să îi răspund. Fiindcă nu aș ști ce să vorbesc, dar mai ales, fiindcă m-am apropiat deja puțin cam mult de ea, fără să am grijă de subtilitate. Seb e împotriva mea. Kyle și Joshua nu mai sunt prin cadru dintr-un oarecare motiv. Iar acum există și un anume Isaac.

      Așa că trebui să fiu atent. Foarte atent. Nu pot risca să distrug totul, chiar înainte de a încerca să repar măcar ceva. În timpul în care am fost plecat, s-au creat bile. Bile plină de distanță, confuzie și relații noi. Nu pot apărea mai mult decât am făcut-o deja, sau să fiu la fel de indiscret și nerăbdător ca până acum.

      Dar mâine e ziua ei. La naiba, mâine e ziua ei.

     — Ce ar trebui să fac, bruneto? Te-ai bucura dacă m-ai vedea? Ai simți și altceva în afară de confuzie și curiozitate?

       Mă întorc pe o parte, ducându-mi mâna prin întuneric, în apropierea noptierei. În câteva secunde reușesc să găsesc ceea ce caut, ca mai apoi, un alt oftat gol să rupă din tăcerea camerei. Aprind veioza de pe noptieră cu o mișcare stângace, care aproape răstoarnă paharul de apă pe podea.

      — Nu cred că voi putea să vin mâine, bruneto. Nu cred că aș putea să mă prefac mai mult decât indiferent, spun și deschid încet și cu precauție cutiuța mică și albă, iar atunci când văd pentru a mia oară ce se află în interior, inima mi se îndoaie iar și iar.

      Același lucru vechi, aceeași durere nouă. Aceeași pereche de inele, aceleași cuvinte nerostite și aruncate pe tăbliile acestora. Aceeași scrisoare scurtă ce stă legată de o ață, la capătul inelelor, care mai demult, parcă într-o altă viață, aveau să fie cele care ne pecetluia promisiunea eternă.

     "Ți-am promis luna, soarele și marea. Dar au fost mult prea departe, iar tot ce am reușit să-ți aduc, a fost praf de stele"

     Am scris citatul gândindu-mă la ceea ce mi-a spus Adam în acea zi. Am scris niște cuvinte fără culoare, fără viață, fără sentimente. Am scris niște cuvinte pe care le-am găsit în buzunarul unui trecut mult prea departe de a fi real, din sertarul unor amintiri mult prea reci pentru a mai fi simțite.

     Dar cu toate astea... 

      Chiar speram ca Lia să își dea seama de ceea se află după aceste cuvinte. Speram să își aducă aminte de ploaia de vară, de pizza aruncată, de lacrimile vărsate în miez de noapte, în timp ce conduceam pe muzica lui Zack. Speram să îmi revadă chipul când avea să deschidă această cutiuță, să îmi audă vocea atunci când avea să își plimbe degetele deasupra inelelor.

     Și da, am vrut să i le fac cadou pe amândouă. Fiindcă le-am ținut ascunse mult timp, dar știam că acum putea fi și rândul ei, de a avea grijă de ele. Chiar dacă nu ar fi știut ce sunt mai exact, sau de ce i-am oferit eu așa ceva.

      — Am greșit. Am greșit a naibii de mult.

     Iar pentru asta plătesc. Simt pe propria piele cât de tare arde greșeala pe care am făcut-o în acea zi. Dacă nu aș fi plecat, dacă aș fi ales să rămân, totul ar fi stat altfel, mai mult ca sigur. Am ales ce credeam că e mai bine pentru ea, dar i-am făcut și mai mult rău. Ca de obicei.

      Lia trăiește azi în aburul unor adevăruri pe care Seb i le spune, în spatele unor minciuni ascuțite frumos. Iar asta din vina mea. Din vina mea, bruneta și-a pierdut o importantă parte din trecut. Eu sunt cauza pentru care Lia a uitat cine este cu adevărat.

_____

Wowww, un capitol nou și plictisitor uwuuu

Stați chill, vine de acum acțiunea hehe:)))

Sper că v-a plăcut măcar puțin și ne vedem la următoarele capitoleeeeeee

Byeee

Bạn đang đọc truyện trên: AzTruyen.Top