Arax

•••

    — Idiotule, termină! Îți voi cere bani pentru fiecare lucrușor spart, îl aud pe Adam și îmi ridic încet privirea înspre el.

     — Nu am așa ceva, replic pe un ton obosit, apoi trag din nou din țigară, mutându-mi privirea la fereastră. Dar îmi poți lua sufletul, chiar dacă și ăsta e cam gol, dramatizez mai apoi și arunc țigara în scrumiera de pe masă, putând jura că celălalt își dă ochii peste cap. 

     — Ești în starea asta idioată de două zile. Chiar nu ai de gând să îmi explici de ce naiba te comporți precum un porc în depresie? Camera asta e o cocină, spune mai apoi și deja știu că va încerca din nou să afle ce dracu s-a întâmplat cu mine.

     Nici nu mi-am dat seama că au trecut deja două zile, de la acea veste care a reușit să mă trezească cu totul la realitate. Dacă credeam până în acel moment că —poate— mai aveam vreo șansă să îmi recâștig pictorița vieții mele, ceea ce Seb mi-a dezvăluit, m-a debusoluat dureros de rapid, trântindu-mă forțat de pământ. 

     Mi-am dat seama că am greșit spunându-mi că timpul, dar mai ales, o amnezie, nu poate fura viața cuiva. Am crezut într-un basm, când realitatea îmi era coșmar. Lia a fost mereu acolo, atunci când mă simțeam pe undeva, pierdut. A avut mereu grijă să mă ancoreze de realitate, nu conta prin ce mijloace. Ea mi-a fost confident înainte de a-mi iubită. Chiar dacă nu îmi cunoștea demonii trecutului, a reușit să îmi aducă niște îngeri ai prezentului. Și mi-a fost praf de stele, avea în păr sclipici, iar în suflet căldură. Dar din acea zi, mi-a devenit călăul inimii mele, cea care avea să mi-o înjunghie fără milă. Și asta, tot din vina mea.

     Tot eu am condus-o pe drumul ăsta, un drum plin de ceață, în care ceea ce o înconjoară, sunt doar frânturi de adevăr și minciuni frumoase. Chestia cea mai rea este că, eu nu mai însemn nici măcar o simplă minciună frumoasă, ci pur și simplu, un capitol încheiat din viața ei. Și e a naibii de dureros să știi că, fata cu care mai demult îți scriai propria carte, astăzi nu te mai consideră demn de un final împreună. Sau cel puțin, nu unul fericit oricum. 

     Puteam să am cerul acum, dacă nu aș fi aruncat totul focului din interiorul meu. Dacă în acea zi nu m-aș fi întâlnit cu părinții Izei, dacă ei nu mi-ar fi readus la viață acei demoni ai vinovăției și regretului, nu s-ar mai fi ajuns aici. Dacă Lia nu ar fi îmbrăcat rochia ei, dacă eu nu aș fi fost un ticălos și nu aș fi țipat, nu s-ar fi ajuns aici. Dacă nu m-aș fi lăsat încă o dată înghițit de trecut, acum mi-aș fi avut prezentul în brațe, iar amândoi am fi privit fericiți înspre viitor. Dar "dacă" e doar un mod subtil de a spune "ai făcut-o". 

     — Vrei să îți spun ceva? îl întreb într-un final pe Adam, care probabil nu s-ar mai fi așteptat la vreun răspuns din partea mea. 

     — Spune, replică la rândul său, iar eu doar oftez scurt, apoi mă încumet să îl privesc în ochi.

     Stă doar la vreo doi metri depărtare de mine, parcă așteptându-mă să mă deschid. Ciudat cum un suflet atât de rece, poate emana atâta căldură, doar prin simplul fapt că pare dispus să mă aștepte, să mă asculte. În ultimul timp, Adam a devenit un al doilea Seb.

     Știu că la rândul lui, are multe de spus, ar vrea să fie ascultat de cineva, dar cu toate astea, nu simt că eu aș putea fi cel care să o facă. Simt că are multe secrete, poate chiar și mai întunecate decât ale mele. Și chiar dacă aș vrea să îl ajut și eu măcar un sfert din cât m-a ajutat el până acum, nu pot. Cel puțin, nu încă. Știu un om închis în sine când îl văd, fiindcă am fost ca el, iar acum se pare, că voi fi nevoit să redevin astfel, la rândul meu. 

     — Știi când am priceput ce înseamnă viața? Atunci când o aveam în dreapta mea, și totuși la mii de kilometri depărtare.

    Vocea mea se pierde mai apoi prin cameră, în timp ce șatenul pare să intre adânc în gânduri, la fel cum am făcut-o și eu acum câteva minute în urmă. Pare să retrăiască ceva din trecutul său, iar privirea lui pierdută, spune clar că nu ceva plăcut. Și încă o dată, mă întreb cât de bine poate masca demonii proprii, în timp ce se simte tras în Infern de către ei. Mă uit la Adam, dar mă văd pe mine. Amândoi ne confruntăm cu furtuni diferite în interiorul nostru, însă ceea ce ne aseamănă, este faptul că niciunul nu pare pregătit să treacă peste acestea.

      Probabil, unele furtuni sunt mult prea distrugătoare, pentru niște simpli oameni.

    — Te simți frânt, obosit, făcut bucățele?

    Nu îmi pot seama la început dacă mi se pare, sau dacă chiar sunt întrebat asta. Dar atunci când îi văd din nou privirea ațintită la mine, realizez că Adam chiar m-a întrebat asta. Iar eu, încerc din răsputeri să nu râd.

     Cum naiba mi-a putut ghici toate stările printr-o simplă interogație? Da, exact asta simt, plus un alt infinit de lucruri.

     — Nu uita și călcat de tractor, încerc să glumesc, dar niciunul dintre noi nu râde, fiindcă da, glumele în astfel de situație, nu prea reușesc să facă pe cineva, să se simtă mai bine.

     Nu prea știu o glumă suficient de bună încât să mă facă să râd în acest moment. Oh... poate doar viața mea. Ar fi o glumă la cu totul alt nivel.

      — Să fii înfrânt e de asemnea o stare frumoasă câteodată, spune și eu doar îl privesc în treacăt. Arată cât de puternic poate fi cineva, arată că nu ar conta cât de înnorată ar fi viața cuiva, acea persoană tot ar căuta soarele.

      Zâmbesc slab, un zâmbet plin de durere, unul care îmi este a naibii de familiar în ultima vreme. Și din nou, un lucru pe care nu l-am mai făcut de ceva timp: să zâmbesc cu adevărat. Probabil fiindcă acum, motivul pentru care obișnuiam să o fac, nu mai este lângă mine, ci lângă un altul. Mai mult ca sigur, acum este motivul pentru care un altul zâmbește.

      — Și dacă acea persoană nu mai are niciun soare? Dacă toți norii complotează împotriva lui, acoperindu-l și trăgându-l în beznă?

      Da, se pare că nu doar femeile au crize existențiale. Bărbații pot de asemenea, să aibă gânduri nu tocmai roz, fiindcă nu contează ce sex porți, atât timp cât ești o ființă omenească. Bărbații pot simți la fel de mult precum femeile, iar în unele cazuri, poate chiar și mai mult. Cu toții încearcă să menajeze inimile fetelor, uitând uneori că și inimile băieților, pot fi la fel de fragile, la fel de vulnerabile. 

      — Atunci acea persoană se va uita după lună, după lumina ei, continuă Adam cu discursul lui ciudat, de parcă ar vorbi pentru sine, ci nu pentru mine. Arax, suntem meniți să suferim, iar jumătate din viața noastră, ne-o petrecem plângându-ne de milă și întrebăndu-ne "Oare ar fi mai simplu, dacă pur și simplu aș ceda?". Dar asta nu înseamnă că o și facem, fiindcă nu putem. Dacă viața îți dă o palmă, tu te aperi cu pumnul. Dacă nu o faci, atunci vei fi numaidecât pierzătorul. 

     Termină și probabil se simte ușor stânjenit de micul lui "text meditativ", căci își drege vocea imediat după aceea, dar trebuie să recunosc, ceea ce a spus, cu siguranță a avut un oarecare efect asupra mea— câtuși el de mic. Și poate are dreptate, poate ceea ce se întâmplă este un alt test ciudat, prin care trebuie să decid singur, dacă voi ieși învingător, sau înfrânt. Dar cum aș putea oare, ca de această dată să fiu cel care înscrie golul decisiv, dacă ar însemna să nu fiu în echipa brunetei?

      Inspir adânc, vrând preț de câteva clipe să îmi scot o altă țigară, dar amând acțiunea, pe mai târziu. Și da, chiar îmi pare rău că am readus acest viciu în viața mea, dar este într-adevăr un ajutor. Mă oprește din a înnebuni din cauza tuturor gândurilor din mintea mea mult prea plină. 

      — Are iubit, îngân pe un ton sugrumat, și de abia acum îmi dau seama cât de greu pot rosti acest lucru cu voce tare. Am crezut că voi reuși să îndrept asta cumva, dar ea... ea e împreună cu altcineva acum, Adam. Un anume Isaac este cel care o ia în brațe, cel care o sărută, cel care o poate numi a lui. Iar eu... eu nu mai sunt nimic altceva în fața ei decât un străin.

      Chiar doare să recunosc toate astea. Cel care a spus că mulți preferă o minciună dulce în locul unui adevăr amar, nu a greșit câtuși de puțin. Fiindcă în clipa de față, simt cum inima mi se strânge într-un ghem de durere, iar sufletul îmi arde de suspine. Minciuna pe care am preferat-o suna ceva de genul: Floarea iubea un singur grădinar, și nu ar fi contat de câte ori s-ar fi uscat din cauza acestuia, ea tot pe el l-ar fi ales. Iar adevărul pe care am tot încercat să îl ocolesc arată cam ceva de genul: Am crescut o floare ce nu a putut înflori, într-un vis ce nu a putut deveni realitate.

     — Are iubit, îl aud pe șatenul de lângă mine repetând ceea ce am spus mai devreme, lucru care mă trezește din starea de meditare. Și asta te va opri? Din câte știu eu, acea... Lia, nu are habar de ce a fost între voi doi, iar eu consider că ar avea dreptul să știe, Arax. Tu chiar crezi că nu s-ar mai gândi, dacă și-ar cunoaște cu adevărat trecutul? 

     Nu, chiar nu am habar dacă s-ar mai gândi, cu toate că i-aș spune despre relația noastră, despre toate momentele pe care le-am pictat în trecut, despre toate dățile în care privirile noastre, vorbeau cât zeci de cuvinte. Până la urmă, de ce ar da un prezent stabil și liniștit, pe un trecut furtunos și plin de secrete?

      — Oare s-ar mai gândi? Din câte  mi-a lăsat impresia, ea este... fericită cu el. Probabil acel băiat știe cu adevărat cum să o prețuiască, spun, făcând din nou referire la ceea cce mi-a spus Seb, ultima dată când ne-am văzut.

       — Nu ai reușit să te strecori pe lista programărilor lui Seb? mă întreabă mai apoi și nu pricep inițial la ce vrea să ajungă. 

       — Ba da, dar nu vrea să mă vadă. Acum două zile era să mă trezesc cu niște dosare în bostan, bombănesc și își dă din nou ochii peste cap.

       — La început normal că va fi greu, idiotule. Dacă ai fi fost tu în locul lui Seb, l-ai fi primit înapoi cu brațele deschise? După ce a fugit precum un laș, atunci când prietena ta cea mai bună avea mare nevoie de el?

     Faptul că mă plesnește atât de direct cu adevărul peste față, reușește să mă trezească suficient de mult încât să pricep mult mai bine comportamentul lui Seb. Dacă rolurile ni s-ar inversa, probabil nici nu aș mai sta fața în fața cu el. Da, comportamentul complet distant a lui Seb chiar este justificat. 

      — Și ce dracu ar trebui să fac? Să intru iar în viața lor și să le-o dau peste cap? Să mă bag din ce în ce mai mult în seamă cu Lia, să mă comport precum un nebun? Ar trebui să aflu cine e Isaac ăsta și să aflu dacă e într-adevăr potrivit pentru ea?

     Adam rânjește scurt, apoi se ridică de pe canapea. Ridică mai apoi din umeri, iar înainte de ieși din cameră, mai spune un ultim lucru:

      — Nici nu știi unde te poate duce nebunia. 

     Iar o singură propoziție, reușește să îmi sădească o mică speranță în inimă. Eu sunt nebun, iar în acest joc de șah, am de gând să îmi recuperez nebuna. Fiindcă fără Lia, Arax nu are rost.

      _____

Capitol nouuu

Poate este cam plictistitor, dar încă mă gândesc la acțiune și la niște dramă heheee

Sper că vă place măcar puțin și ne revedem din nouuuu (sper cât de curând)

Apropo, ce părere aveți de război? Eu aș minți dacă aș spune că nu mă simt amenințată:_)