Arax

•••

        — Lia, spune ceva! 

    Bruneta îl privește pe Seb de parcă ar fi un zid. Îmi este teamă că acel nemernic i-a spus motivul pentru care a ajuns la închisoare.

     Ce dracu mă gândesc? Mai mult ca sigur i-a spus!

        — Seb, ce se întâmplă? îl aud și pe Kyle, dar nimeni nu se întoarce înspre el, cu intenția de a îi explica.

     Cu toate că nu prea este parte din toată discuția asta, a insistat să fie aici. Și atât eu, cât și Seb, nu am mai avut timpul să ne certăm pe tema asta. Iar Lia, mai mult ca sigur nu a mai avut puterea să o facă.   

       — De ce? bruneta reușește să șoptească, fără să arate vreo emoție.

     Inima mi se strânge ghem. Mă simt vinovat. De fapt, nu. Sunt vinovat.

     Ar fi trebuit să am mai multă grijă de ea. Ar fi trebuit să o protejez exact în acea zi. Nu am fi ajuns aici, dacă aș fi știut să îi fiu aproape.

       — De ce, Seb? Chiar trebuia să îmi ascunzi așa ceva? 

     Îl văd pe brunet cum încearcă să o ia în brațe, însă Lia se ridică de pe canapea, dându-se doi pași în spate. 

       — Nu mă atinge. 

     Trei cuvinte. Trei cuvinte care sunt clar precum niște cuțite pentru Seb. Știu asta fiindcă le-am simțit și eu. Nu doar o singură dată.

        — Nu te cunosc. Nu mai cunosc pe nimeni. Nici măcar pe mine. 

     Mă apropii de Lia, vrând să îi arăt că nu este singură. Sperând ca măcar brațele ei să fie deschise pentru mine, dacă pentru prietenul ei cel mai bun nu sunt. Dar privirea pe care mi-o aruncă, mă face să rămân pe loc, înghețându-mi sufletul. 

       —  Lia, te rog, ascultă-mă. Nu ți-am spus fiindcă am încercat să—

       — Să mă protejezi, nu? îmi taie din cuvinte, apoi se uită din nou la Seb. Amândoi ați încercat să mă protejați, nu?

       Încerc să fiu cât mai calm. În momentul de fațăă, Lia ar avea dreptul să ne dea și câte o palmă.  Poate nu a fost cel mai bună decizie să îi ascundem ceva atât de important, dar am crezut că nu ar fi nici mai indicat, să îi spunem ceea ce a făcut acel monstru, mai ales după ce doctorul a subliniat să o ferim de stres.

      Ceea ce nu prea am reușit, după cum se poate vedea.

     — Chiar crezi că am fi putut? Lia, te așteptai să venim pur și simplu la tine, după ce ai suferit un accident, după ce doctorul a spus că trebuie să te ținem departe de stres, și să spunem că monstrul ăla care ar fi trebuit să îți fie precum un tată, te-a violat?

       Mă uit la Seb, abținându-mă din a îl lua la bătaie chiar în momentul ăsta. Nu am idee cum a fost în stare să țipe la brunetă, mai ales în momentul de față, mai ales cu o alegere atât de proastă de cuvinte. Da, știu că este și pentru el la fel de greu cât și pentru mine, toată situația asta, dar asta nu înseamnă că se poate manifesta astfel.

       Bruneta e deja destul de obosită din cauza acelui nemernic. În loc să îi vorbească cu mai mult calm decât de obicei, el își pierde cumpătul? La naiba, Seb! 

    — Și a fost mult mai simplu să mă minți, nu? A fost cea mai ușoară cale să privești cum mă simt prinsă în întuneric, nu? Lia îl întreabă pe un ton plat, ca mai apoi să mă privească pe mine. Vreau să vorbim doar noi doi. Putem ieși până afară, te rog? 

     Îl privesc scurt pe Seb, dar el continuă să se uite la brunetă cu vinovăție. Nu am idee dacă se simte vinovat din cauza faptului că i-a ascuns Liei așa ceva, sau din cauza faptului că a țipat la ea, atunci când ar fi trebuit să o ia în brațe. 

     — Nu e nevoie, ieșim noi doi, Kyle spune și apoi îi atrage atenția vărului său. Seb, lasă-i să vorbească singuri.

       Amândoi ies din cameră în câteva secunde, iar atunci când rămân doar eu cu Lia în încăpere, realizez cât de nepregătit eram pentru discuția asta. Da, știam că există posibilitatea să avem o convorbire pe tema asta, dar în mintea mea, Lia nu avea să afle vreodată ce i-a făcut nenorocitul ăla. Dar am uitat că realitatea îți oferă mai mult decât niște palme; uneori îți oferă niște pumni ai dracului de puternici.

     Nu prea știu cum ar trebui să încep. Am uitat tot discursul pe care mi l-am pregătit cu ceva vreme în urmă, în caz de așa ceva. Vreau să îi spun ceva, orice care ar putea să o ridice puțin din prăpastia în care se află în acest moment, dar nu am idee ce. 

     Deodată simt cum încăperea se răcește. Nu am habar dacă este de la tensiunea dintre noi (acum nu una bună chiar deloc), sau de la privirea Liei care este plină de durere, regret, rușine, dezgust, furie; toate astea la un loc. Am ajuns să o cunosc atât de bine, încât nu este nevoie să vorbim, pentru a ști unde se îndreaptă discuția. 

     Și îmi este frică. Îmi este a naibii de frică. Fiindcă nu vreau să ne despărțim din nou. Nu vreau să mă alunge din viața ei, de abia când am reușit să mă strecor puțin. Și știu că este un gând egoist, dar mi-l asum. Dacă va trebui să fiu separat din nou de ea, nu voi mai putea rezista. 

      — M-ai luat de proastă, Arax.

      O privesc perplexă, nepricepând la ce se referă. 

      — Nu înțeleg ce vrei să—

      — De ce mi-ai ascuns așa ceva? Dintre toți, credeam că măcar tu ai fost sincer cu mine. Chiar dacă nu pricepeam de ce simțeam că mereu îmi ascundeai ceva, voiam să cred, că ești sincer cu mine! La dracu!

     Dacă până acum a încercat să își ascundă lacrimile, după ce termină de țipat, începe să plângă exact ca în acea noapte. Suspinele sale îmi amintesc de acea seară blestemată, atunci când nu putea adormi de frică să nu fie prin preajma lui.

      În încercarea mea de a o proteja, am rănit-o și mai mult. Și cel mai enervant lucru este că, nu ar fi prima dată când se întâmplă asta. 

     — Lia, am vrut doar să te protejez. Atât eu, cât și Seb, am vrut doar să te protejăm, repet din nou ceea ce deja a evidențiat în conversația cu Seb.

     Nu ridic tonul, ci mai mult șoptesc aceste cuvinte. Fiindcă știu. Nu va crede că este ceea ce ar fi trebuit să facem. Știu că pentru ea, un adevăr amar este mult mai adecvat decât minciună dulce.

     Dar prin acel adevăr i-aș fi distrus cu totul viața, nu doar puțin din ea. De asta am ales să ascund așa ceva, chiar dacă nu prea am avut dreptul.

     — Știi... prima oară când te-am revăzut, m-am simțit a naibii de straniu. De parcă... tu erai ceva ce lipsea pentru a mă regăsi în viață. Știam că ești ceea ce trebuie, pentru a reuși să evadez din tot întunericul în care am fost forțat aruncată.

      Privește podeaua, în timp ce lacrimi îi cad pe obraji. Gândul cum că nu îi pot aduce decât tristețe și durere este mai puternic ca niciodată. Îmi simt inima cum se luptă cu mintea. Doar  că în acest moment nu am timp de niciun fel de război interior. Lia este prioritatea mea; nimeni și nimic altceva nu este mai important decât ea.

     — Trebuia să îmi dau seama nu era vorba despre ceva bine. Nu pot spune că îmi pare rău fiindcă am aflat ceea ce mi s-a întâmplat. Doar că îmi pare mai rău decât orice altceva, faptul că tu mi-ai ascuns asta. Da, poate ai vrut doar să mă protejezi, dar nu era decizia ta. Aveam dreptul să știu, Arax. Aveai datoria să îmi spui. 

      Vocea nu mai îi este tremurândă, iar lacrimile nu îi mai cad pe obraji. Privirea sa nu mai este aruncată pe podea, ci îmi cutremură sufletul, vorbind parcă cu acesta. Încerc să îmi feresc privirea, dar nu o pot face. Sunt înghețat, fiindcă știu deja unde se va ajunge. Nu este prima dată când am trecut prin asta, dar de data aceasta, este diferit. Ceva îmi spune că este ultima dată când vom ajunge într-un punct de genul. Lucru ce îmi înspăimântă întreaga ființă.

      — Nu face asta, te rog. E vina mea, Lia. Trebuia să îți spun, doar... te rog, nu mă forța să ies din viața ta. Nu voi mai fi în stare să continui de data aceasta!

      Nu pricep când încep să plâng la rândul meu. Nu reușesc să îmi dau seama de ce am ajuns din nou să fiu un caracter atât de slab, încât să par de parcă totul s-a sfârșit. Dar pentru mine, faptul că Lia are de gând să pună punct la ceea ce nu a (re)început nici măcar, este asemănător cu sfârșitul vieții. 

      Lia îmi este aer, iar fără ea, nu pot respira. 

      — Tu nu îți poți da seama? vocea ei pare din nou înfrântă, apoi se apropie și mai mult de mine; ștergându-mi niște lacrimi de pe față, și zâmbind slab. Nu putem fi împreună. De fiecare dată când simțim că ne putem bucura unul de celălalt, apare un alt obstacol. Poate Universul ne vrea într-adevăr separați, spune mai apoi și se distanțează din nou de mine, dar eu îi apuc mâna, simțindu-mă din nou precum un copil neputincios.

     — Atunci ne putem lupta cu el! Nu... o să mă lupt cu el, Lia! Tu doar... trebuie să stai în dreapta mea! Te rog, iubito, nu pot să te pierd din nou! 

     Inspiră adânc, apoi își trage mâna, privindu-mă fără vreo emoție prea evidentă. Pot vedea regret și dragoste, dar pe lângă aceste două sentimente, furia și dezamăgirea le acoperă mult prea puternic, pentru a reuși să strălucească îndeajuns.

    — Nu vreau să te urăsc și mai mult decât am început să o fac deja, Arax. Pentru a putea să mai fim unul în viața altuia, cred că este cel mai bine să ne comportăm precum doi străini. Nu voi mai fi fata care îți aduce un zâmbet pe față, tu nu vei mai fi cel care îmi aduce un soare pe un cer plin de nori triști. Vom fi... două persoane a căror suflete au fost mai demult îmbrățișate, dar care au fost nevoite să se separe. Voi rămâne în inima ta, iar tu vei rămâne în a mea. Dar nu vom fi nimic mai mult decât niște amintiri. 

       Nu mai rămâne nici măcar o secundă în plus, ci iese din cameră, fără ca măcar să mai arunce o ultimă privire în urma sa. Faptul că a putut să spună toate acele cuvinte fără să se arate câtuși de puțină rănite de ele, demonstrează cât de pustie a devenit, din cauza a ceea e a aflat. 

       Cad în genunchi, fără să mai îmi pese cât de jalnic arăt, sau că mă simt precum un protagonist dintr-un film idiot. Încep să râd, fără ca lacrimile să se oprească din a cădea. Nu prea am idee cum să explic ceea ce simt. Poate fiindcă nu mai simt nimic. 

     Chiar trebuie să fiu atât de ghinionist? Cât rău am făcut într-o altă viață, încât sunt nevoit să trăiesc astfel? De ce trebuie să mă trântesc de pământ, de fiecare dată când am impresia că ating cerul?

      —  La ce mă așteptam? Să îmi spună că totul va fi bine? Să mă ia în brațe și să se prefacă că nu o deranjează nimic?

       Am uitat că nu trăiesc în vreo poveste de adormit plozii, ci într-un coșmar continuu, care nu face altceva, decât să mă lovească din toate părțile. 

      Și nu vreau să recunosc, dar ceea ce a spus bruneta, are mai mult sens decât aș vrea să recunosc. Poate eu și bruneta, nu suntem făcuți unul pentru celălalt. Poate Universul ăsta nemernic în care trăim, iubește să distrugă vieți.

     Poate în viața asta, nu poate exista o Lia, lângă un Arax.

____

 Dacă observați orice fel de greșeală, vă rog să îmi aduceți la cunoștiință, nu am avut timp să mă uit peste!!

Un capitol foarteee plictisitor și extrem de neinteresant, darrrr după pauza pe care am făcut-o de la scris, atât am reușit să scot în mai mult de o săptămână:))

Sunt curioasă să văd câți dintre voi ați așteptat capitol nou la cartea asta, sau câți dintre voi credeați că am renunțat la ea:))

Anywayyyy, poate reușesc să mai scriu unul această săptămână;_)