Arax

•••

       — Poți pleca, sunt bine, Adam. Nu sunt un plod, nu trebuie să mă privești așa.

     Mă uit la șaten, iar șatenul se uită la mine. Știu că nu mă crede, iar asta mă enervează și mai mult decât mă enervează prezența sa, în acest moment.

       — Ar trebui să te cred?

    Întrebarea lui mă forțează să îmi dau ochii peste cap, iar imediat după aceea să mă ridic  de pe canapea. Vreau doar să am parte de puțină liniște. Poate voi merge într-o plimbare. Nu ar fi rău să ies puțin din casă.

      — Ar trebui să nu mai intervii, acolo unde nu este treaba ta, comentez fără să îmi pară rău, de faptul că sunt mai mult decât un bou în momentul de față.

     Da, nu e treaba lui și totuși, încearcă să se asigure că sunt bine. Fiindcă asta fac prietenii. Chiar ar trebui să mă simt mai mult decât vinovat, dar în momentul de față, nu prea pot să mai simt ceva. Sunt stricat, iar acum, nu prea mai am speranțe, că voi putea fi reperat prea curând.

       — Pe bune? Tu chiar ai spus asta?

     Îmi mut privirea la podea, inspirând adânc. Încerc din răsputeri să nu îmi pierd total cumpătul. Adam chiar nu merită asta. Trebuie să mă abțin din a mai fi un bou. Șatenul nu are nicio vină în tot ceea ce s-a întâmplat.

       — Scuze. Eu... nu ar fi trebuit să spun asta. Nu e vina ta, doar că—

       — Arax, înțeleg de ce ești așa, intervine și apoi mă privește atent. Nu pot spune că știu ceea ce simți, dar pot să îmi imaginez. Probabil te simți mai mult decât varză, din cauză a ceea ce a spus Lia, sau din cauza faptului, că și-a răcăpătat memoria, dar nu vrea să te vadă.

     Aprob și îl privesc la rândul meu, încercând să îmi dau seama unde vrea să ajungă mai exact cu asta. Vrea doar să mă întristeze și mai mult?

     — Da, Adam, nu se simte prea bine.

     — Dar ar trebui să te pui și în locul ei, Arax. Tu cum ai reacționa, dacă ai afla că toți cei apropiați ție, te-au mințit? Nu ai fi reacționat la fel, dacă ai fost ascuns într-o lume plină cu măști? Lia a trăit, iar cu toate astea, de la accident nu prea a mai trăit deloc. Înțelegi ce vreau să spun?

       Deschid gura pentru a spune ceva, dar nu prea am idee ce aș putea să spun. Fiindcă, încă o dată, ca de obicei, șatenul are dreptate. Dar asta nu face ca totul să fie mai puțin dureros.

       Da, o înțeleg pe Lia. O înțeleg mai bine decât oricine alticineva, iar cu toate astea, aș fi vrut să nu o fac. Este și mai dureros faptul că pricep de ce a reacționat în felul în care a reacționat, de ce a spus, ceea ce a spus.

       A fost mințită, atunci când trebuia să fie stropită cu adevăr. I-au fost puse măști după măști pe față, atunci când ar fi trebuit să nu aibă niciuna. Ar fi trebuit să își știe propria lume, iar cu toate astea, cei din jurul său, au clădit ziduri mult prea înalte, pentru ca aceasta să poată vedea după ele, apoi au avut grijă să nu treacă nicicum de ele.

    — Aș fi reacționat la fel probabil. Dar asta nu face ca totul să fie mai ușor de digerat, Adam. Nu în fiecare zi îți pierzi dragostea vieții tale. Puteam să jur că ar fi trebuit să mă fi obișnuiesc cu senzația asta până acum, dar se pare că nu am reușit încă.

    Prietenul meu pare să se gândească din nou la ceva anume, iar lucrul pe care îl spune după aceea, mă face să îmi confirm și mai mult, gândul despre iubirea neîmplinită a șatenului.

     — Nu fii neghiob precum mine. Nu o lăsa să plece, chiar dacă pare mult mai simplu acum. Eu am făcut greșeala asta în trecut și o regret în prezent, iar mai mult ca sigur, o voi regreta și în viitor. În situțiile de genul, trebuie să fim curajoși, Arax. Acum, mai mult ca niciodată, fii curajos.

      Nu apuc nici măcar să mă gândesc la vreun răspuns potrivit pe care aș putea să i-l dau. Se întoarce pe călcâie și pleacă. Mai mereu face asta. Ajungem să vorbim cumva și despre el, dar înainte ca eu să pot intra mai mult în subiect, face tot posibilul și mă lasă să atârn fără vreun răspuns. Devine din ce în ce mai enervant, cât de mult încearcă să se ascundă în sine. Chiar mai mult și decât mine.

      — Credeam că ți-ai dat seama până acum, Adam. Eu mereu am fost un neghiob, șoptesc și mă așez din nou pe canapea, simțindu-mi picioarele puțin cam instabile. 

      Probabil se datorează din cauza faptului că somnul mi-a devenit mai mult un dușman în ultimul timp. La fel ca și mâncarea. Sau chiar dușul. Dacă nu m-ar fi tras cu forța Adam ieri în baie, nu aș fi avut de gând să fac un duș, pentru următoarele săptămâni. Sunt putrezit deja pe interior, de ce aș ascunde mirosul ăsta și în exterior?

      Oftez și îmi las capul să atingă umărul moale al canapelei. Nu mai mă simt în stare să merg la o plimbare, cu toate că asta am avut de gând. Simt că mă sufoc aici, simt că mă sufoc afară. Pielea mă arde, oriunde aș fi. Mai mult ca sigur, pentru că orice aș face, mă duce cu gândul la discuția pe care am avut-o cu bruneta, acum câteva zile. Și nu am cum să scap de asta, nu am cum să închid ochii și să o fac să plece. E chiar mai rău. Atunci când închid ochii, îi pot vedea și fața plină de ură și repulsie.

"De ce nu mi-ai spus până acum?"

"Ai vrut să te distrezi pe seama mea?"

"Să vezi cât de mult te poți preface?"

"Trebuie să recunosc, ești un actor a naibii de bun, Arax."

"Ai avut dreptate, nu vreau să am vreo legătură cu tine."

"Pleacă."

    Fiecare cuvânt mi-a rămas înfipt adânc în inimă, făcând-o și mai slabă, decât era deja. Sufletul mi-e plin de întunecime, iar după acea discuție, puteam jura că nu va mai reuși să facă față. Și probabil nu a mai făcut. Fiindcă nu mai îl simt. Nu mai pot jura că am un suflet, probabil de mai multă vreme.

    Sunt un trup îmbrăcat pe dinafară, dar gol pe dinăuntru. Cam asta sunt. Iar acum, singura rază de soare care ar putea să îmi acopere golicimea din suflet, este prea departe de el. Lia, este prea departe de sufletul meu, în momentul de față. 

    Chiar nu mai am habar cât mai reușesc să o duc tot așa. Până acum câteva zile, am tot avut încredere în ceva ce nu prea știu exact ce anume. Dar după ce Lia și-a recăpătat memoria, iar intenționat m-a împins departe de ea, m-am trezit la realitate.

    Cuvintele ei au fost aspre și amare. Dar au fost nimic altceva decât pline de onestitate și neezitare. Nu a ezitat să spună "pleacă", atunci când ar fi putut să îmi spună "stai". Nu a încercat să mintă, spunând "Aș vrea să aud mai multe despre noi", ci în schimb a spus "Ai avut dreptate, nu vreau să am vreo legătură cu tine."

    Poate ar fi trebuit să nu o ascult. Poate ar fi trebuit să încerc, măcar, să îi spun tot ceea ce aveam de gând să îi spun. De ce nu am făcut-o? De ce am devenit laș, atunci când ar fi trebuit să fiu curajos? De ce, am făcut asta, din nou?

     Ar fi fost altceva, dacă i-aș fi spus: "Nu pot pleca, nu fără să știu că plec cu inima ta"? Dacă i-aș fi atins obrajii, dacă aș fi privit-o direct în marea ochilor săi, dacă i-aș fi lăsat sufletul să mi-l ia în brațe pe al meu? Oare ne-am fi putut vindeca reciproc, dacă nu aș fi fugit, atunci când mi-a cerut-o?

      — Probabil ai fi mai bine fără mine, bruneto. Ar... ar trebui să încetez toate astea? Ar trebui să renunț la tine, la noi?

      Aș face asta încă o dată, la fel cum am făcut și în ziua accidentului. Pot jura că dacă repet acțiunea asta, mă voi blestema și mai tare decât am făcut pâmă în prezent. Și totuși... pare atât de simplu, de tentant și la îndemână. 

      — Habar nu am ce se va alege de noi, Lia. Habar nu am ce vei face de acum înainte, știind despre noi doi. Te-ai gândit ce vei face în legătură cu Isaac? Ai simțit măcar pentru un sfert de secundă, că ceea ce aveți voi doi acum, nu este nici pe jumătate, cât ceea ce am avut noi doi în trecut?

      Îmi forțez din nou limitele și manierele. Am intrat din nou în viața ei, neanunțat, cu toate că, tot eu, sunt cel care a și plecat în primul rând. Și chiar dacă la început păream mai mult decât convins că voi putea să o recâștig înapoi, orice ar fi, acum am ajuns să văd realitatea.

    Poate în lumea asta, Lia și Arax, au avut doar o poveste de scris împreună, iar odată cu acel accident, ultimul capitol despre cei doi, a fost scris. Mai am eu dreptul să intervin în povestea ei și a lui Isaac? Poate el chiar... știe să o prețuiască și să o iubească, așa cum merită. Poate el nu are atâția demoni cu care trebuie să se lupte, iar prioritatea sa, este iubita lui.

      — Din nou. Să plec din nou? Unde aș pleca totuși? Ce naiba aș face?

    Din ziua accidentului, mi-am cam pierdut linia vieții. Atunci când o aveam pe brunetă în dreapta mea, aveam acel sentiment că orice aș face și oriunde aș pleca, dacă voi putea să mă întorc la ea,mă voi întoarce acasă. Dar mi-am pierdut acea "acasă", iar asta, chiar de două ori.

     Iza a murit, iar Lia mă urăște. Încep cu adevărat să cred că am fost blestemat de mic, sau pur și simplu, să realizez  a mia oară, faptul că Universul chiar nu mă vede cu ochi buni. Îmi repet lucrurile astea, de atât de multe ori, încât simt că mă plictisesc chiar eu.

     Oftez scurt atunci când o bătaie la ușă îmi taie cursivitatea gândurilor, iar imediat după aceea, este urmată de o alta. Cine naiba ar putea fi? Și eu care credeam că pot să am puțină liniște azi, fără Adam.

     — Vin acum, bolborosesc în timp ce mă ridic de pe canapea, încercând să nu mă împiedic în propriile picioare.

     Mă simt ca o legumă, iar eu urăsc legumele.

   — Dacă e din nou blonda aia, jur că o fac să stea aici până se întoarce Adam.

     Mi-am pus în gând ceva: dacă eu nu pot avea noroc în niciun fel cu bruneta, Adam trebuie să aibă noroc cu acea blondă. Nu prea am mai vorbit despre ea, din ziua în care a venit să îl invite la o înmormântare anume. Nu l-am văzut pe Adam plecând la ea oricum, însă părea mai mult decât zdruncinat de veste. Așa că mi-am promis încă de atunci, că voi face tot ceea ce îmi stă în putință să îi colorez cerul, cu praful de stele al Zairei. Măcar unul dintre noi să nu trăiască în întuneric.

     — Adam nu e acasă, dar va—

     Mă opresc atunci când reușesc să deschid ușa pe deplin, pentru a vedea cine este persoana carce a bătut la aceasta. Simt cum pământul îmi fuge de sub picioare, iar de data asta, nu este din cauza lipsei de mâncare sau somn.

     Dacă asta nu e o halucinație, dacă nu am adormit cumva, dacă nu visez, atunci... bruneta stă chiar în fața mea, în timp ce ochii săi încearcă să spargă gheața din ai mei.

    — De ce mă privești așa? Doar tu ai voie să intri nepoftit în viața cuiva?

     Iar eu înghit în sec, imediat ce îi aud vocea. Bruneta e aici. Lia, stă chiar în fața mea.

_____

Daaaa, un capitol a naibiiiii de plictisitor, dar credeți-mă, sunt într-un mare blocaj privind această carte, așa că sper să vă mulțumiți și cu atât:)))

Voi încerca să scriu mai des de acum și la această lucrare, dar nu prea am habar dacă voi reuși, ținând cont că am o mulțime de lucruri de făcut:)

Sper totuși că v-a plăcut acest capitol măcar puțin, și vă aștept părerile în comentarii

love u lotssss