Glasu-i răsună puternic, cu o persistenţă devastatoare, copleşitoare. Sparsă tăcerea din cameră, privirile iuţi ale celorlalţi îl săgetară precum razele arzătoare ale soarelui. Însă trecu pe lângă membrii familiei precum un luptător şi fără să fie abătut de la drum, deschisă uşa de la casă şi ieşi afară. 

Toamna timpurie îi făcu pielea să tremure pe sub pulover, îşi închisă ochii, trasă adânc aer în piept şi îşi eliberă mintea de orice gând negativ. În sfârşit se debarasase de grupul familiar, care până acum îl ţinuse strâns de ambele braţe şi ambele picioare. El era un visător, un idealist înrăit, aspira spre nemărginit, spre un ocean infinit care avea să-i ofere nemurirea intelectuală şi spirituală. Locul acesta îl trăgea în jos, căci fiecare membru al scumpei sale familii era complet amestecat cu închipuirea obişnuitului, monotonulu, iar el, el voia doar să treacă de această barieră şi să se elibereze, să descopere necunoscutul şi să evolueze. Precum o pasăre să se înalţe la cer şi să guste din dulcele mister. 

Privind în urmă, nu se mai gândi de două ori şi o luă înainte pe aceiaşi stradă a căror amintiri jucau un dans ameţitor, parcă vrând să-l tragă înapoi. Dar dănd din cap în semn negativ, refuză şi reuşi să străpungă acest glob de sticlă care îl ţinuse până acum captiv într-o lume care îşi repetă acelaşi ton enervant şi obişnuit.