Prima întâlnire dintre cei doi îndrăgostiți a fost destinul, dar a existat o criză (sau problemă) înainte ca iubirea să se poată aprinde. Fusese doar o jumătate de zi, dar de asemenea, o neînțelegere creată de către bărbatul ce și-a grăbit sentimentele.

Era ziua în care bărbatul se întorcea din călătoria sa în America de Sud.

'De ce nu pot lua legătura cu tine?'

Bărbatul și-a cufundat capul în pernă. A continuat să se întrebe dacă nu cumva făcea ceva greșit.

"Wow! Pleci în America de Sud? Unde e America de Sud? Pleci singur? Cu prietenii?"

"Da, e prima dată... când plec să văd locuri faimoase... să mă pot gândi... Plec singur."

"America de Sud... te invidiez. Chiar vreau să merg acolo. Cred că e un loc atât de romantic iar vremea e atât de călduroasă."

Ea a dat din umeri. Bărbatul privi la femeie și se gândi că ea s-ar potrivi bine cu vremea călduroasă dar era de asemenea dezamăgit și întristat de răspunsul ei față de absența sa. Ce ar fi spus dacă ar fi știut motivul din spatele călătoriei pe care o va face.

"Și când te vei întoarce?"

"Ar trebui să fiu înapoi în 3 săptămâni."

"Să te distrezi. Ai grijă de tine și nu uita să îmi aduci un cadou când te întorci!"

Cu siguranță, memoria bărbatului nu se înșela. Diferența de timp de 12 ore și distanța fizică nu reprezentau niște obstacole pentru cei doi. Când trimitea un mesaj, ea îi răspundea regulat. Câteodată, ea îl contacta prima. Bărbatul era ușurat de acest lucru. Ziua în care pierduse legătura cu ea fusese chiar cea în care se întorcea în Coreea din America de Sud.

"Sună-mă când ajungi la aeroport. Tocmai mi-am scos mașina pentru a da o tură."

Acesta fusese ultimul ei mesaj.

'Ți-am spus că te voi întâlni...'

Așa cum îl rugase, bărbatul ajunsese la aeroport și a sunat-o, dar în schimb a primit doar mesajul său vocal. Probabil că și-a uitat telefonul. A așteptat 3-4 ore la aeroport dar ea nu s-a arătat deloc. Bărbatul a plecat pe jos singur cu pași grei.

Casa era liniștită.

De obicei, Dan ar fi făcut gălăgie și ar fi sărit pentru a-l întâmpina dar Dan era cu ea.

"Vrei să am grijă de Dan cât ești plecat?"

"Pot ruga un prieten sau pe mama."

"E încă un pui. E în regulă dacă schimbă mediul în care trăiește din senin?"

"Și eu sunt îngrijorat pentru asta..."

"Las-o cu mine. Suntem în același cartier așa că ar trebui să nu simtă diferența. Nu crezi că va fi confortabilă lângă mine?"

"Oh, în regulă. Îmi pare rău că te deranjez."

"Poți să îmi faci cinste cu o băutură dacă îți pare rău! Bere!"

Conversațiile cu ea erau mereu plăcute și frumoase. Doar gândindu-se la asta, nu s-ar fi putut abține să nu râdă, dar acum era frustrat gândindu-se la toate dățile în care ea îl făcuse să râdă.

"Ar trebui să merg?"

Ea a spus că locuiește în clădirea alăturată. El nu a fost niciodată acasă la ea, dar o putea vizita acum. Bărbatul a ezitat pentru un minut. S-a încălțat și a ieșit din casă. S-a scuturat puțin pentru a se calma. Chiar înainte ca melodia să se sfârșească, ajunsese la clădirea ei dar fusese emoționat și agitat.

'Ești atât de stupid.'

Bărbatul nici măcar nu știa în care casă locuia. În timp ce se întoarse cu un zâmbet, auzise un sunet familiar.

Woof! Woof!

Era Dan. Era clar lătratul ei. Au trăit împreună luni întregi. Nu era ceva ce ar putea uita, chiar dacă nu l-a auzit deloc în ultimele 3 săptămâni.

Woof! Woof! Woof!

Urmărind lătratul, ajunse în fața unei uși. S-a oprit pentru un moment după care a sunat la sonerie. Lătratul lui Danyi a devenit mai puternic. Cele 10 secunde în care a așteptat i se păruseră cele mai lungi din lume. Totuși, nu primise nici un răspuns ca și cum nimeni nu era acasă. Apăsă ușor clanța deschizând ușa.

.....

"Ești trează? E totul în regulă? Am fost îngrijorat pentru tine. Ar trebui să mergem la spital?"

"Ce, e doar o răceală. Doar pentru că te simți rău nu înseamnă că trebuie să mergi la spital, de ce nu pot rămâne acasă?"

"....."

Acum două ore

Bărbatul a deschis ușor ușa și a pășit în casa ei pentru prima dată. S-a uitat în jur pentru a o căuta. A găsit-o întinsă pe canapea în living room. Se întrebase dacă doarme așa că a strigat-o pe nume de câteva ori. Ceva nu era în regulă. El a abordat-o pentru a o trezi dar ea nu răspunsese. Până atunci, avuse de gând să o întrebe de ce nu i-a răspuns la telefon. I-a atins umărul și a realizat că nu îi răspunsese. Ardea, cu siguranță era febră.

"O răceală? Vremea nu e rece... de ce te-ai îmbolnăvit din senin?"

Bărbatul îi vorbise în timp ce îi turna un pahar de ceai de orz cald.

"Vreau să spun, sunt 40 de grade afară."

Bărbatul și-a ridicat mâna și i-a atins fruntea grijuliu. Femeia a simțit căldura de pe obrajii ei în acel moment. Se simțea ca și cum febra ieșea din corpul ei, la o temperatură total diferită.

"Cred că e mai bine ca înainte, dar încă arzi."

Ea a acceptat paharul cu o expresie blândă.

"Mulțumesc, dar de unde ai știut care era casa mea?"

"Ah! Am auzit-o pe Danyi."

"Danyi?"

Ea îl privea în timp ce vorbea. El râdea de ochii drăguți și rotunzi ai femeii.

"E bine că nu ai încuiat ușa."

"Îmi pare rău. Trebuie să fi fost frustrat din cauză că nu ai putut da de mine din senin. Trebuia să te întâlnesc. Danyi e la tine?"

Ea a început să vorbească numai prostii despre cât de dificilă a fost situația.

"E în regulă. Danyi e aici. Odihnește-te acum. O voi duce pe Danyi acasă și voi reveni."

"....."

Când bărbatul făcu un gest de a se ridica, femeia îl prinse de tricou.

"... ce e?"

"Nu pleca."

"Ce?"

"Nu pleca. Cred că voi adormi curând. Poți să stai aici până atunci?"

Într-un moment, el s-a așezat din nou lângă ea fără să comenteze. Bărbatul i-a mângâiat mâna și a privit-o adormind încet. A încercat din greu să se abțină din a nu râde.

"Chiar sunt stupid."

Bărbatul a mângâiat mâna femeii adormite pentru puțin timp. După care i-a așezat-o sub pătură și s-a ridicat încet.

'Cât timp a trecut?'

Femeia și-a deschis ochii iar căldura îi umpluse obrajii făcându-i roșii.

'Ce am spus mai devreme.'

Era atât de rușinată. Se înveli și mai tare cu pătura. Calmându-se, și-a întors capul și a văzut o bucată de hârtie pe masă. Bilețelul era lung cu litere mici. Era bine scris, probabil pus de către bărbat.

_Când vi să mă vezi, nu purta prea multe haine. Vreau să reduc spațiul dintre noi la un milimetru.

Dacă e prea frig, poți să te strecori în hainele mele și să simți căldura trupului meu, aroma respirației mele și să asculți sunetul inimii mele ce bate.

După ce îți transfer boala mea, febra iubirii, vreau ca tu să dezvolți cea mai frumoasă febră pe care ai avut-o până acum. Când te vei îmbrăca din nou, vreau să rămâi de asemenea cu febra iubirii.

După care dă-mi-o mie și numai mie._

"Nu ar fi trebuit să vezi asta încă..."

Surprinsă de vocea neașteptată pe care o auzise, a ascuns hârtia la spate. Bărbatul deschidea ușa camerei.

"Scuze, credeam că mi-ai lăsat un bilețel."

"L-am scris pentru tine dar voiam să ți-l dau într-un moment mai bun cu un scris de mână mai frumos. Acesta e scrisul meu urât."

Liniștea se lăsase din nou după care cei doi începuseră să râdă zgomotos.

"Îți place să asculți muzică, nu? Am ales o melodie pe care să o ascultăm împreună. Să o ascultăm ca să te poți odihni încă puțin."

Ea a dat din cap și și-a întins mâna stângă pentru a o apuca pe cea a bărbatului.

P.S: Dacă nu înțelegeți ceva la capitolul ăsta puteți să mă întrebați. E destul de încâlcit.