< dați play melodiei de la media >

"Hell is empty, and all the devils are here. "
William Shakespeare

1.

Alergam cât mă țineau picioarele către conac, evitând agil crengile copacilor ce amenințau să-mi sfâșie chipul. Totul în jurul meu era difuz și fad. Tindeam să cred că motivul era acela că alergam mult prea repede, însă știam precis că nu asta era cauza. Îmi era teamă pentru ea, iar uneori, teama îți întunecă conștiința.

Sângele mi se prelingea pe tâmplă și nu am putut decât să înghit în sec din cauza senzației agonizante precedate de frica ce-mi bubuia în timpane asemeni unui gong care sună încontinuu. Nu puteam respira cum trebuie, căci nu apucam, însă, în momentul de față, asta era cea mai mică grijă a mea.

Mă întrebam cât timp trecuse de când ea hotărâse să se întoarcă la conac după bandaje. Zece? Poate cinsprezece minute? Nici nu mai conta, căci ea nu obișnuia să întârzie nici măcar cu o secundă atunci când știa că eu sau Adam eram răniți.

Am sărit peste un șanț, evitând o gaură camuflată de iarbă, formată în pământ de vreun animal ce se adăpostea prin pădure, mi-am tras sufletul pentru câteva momente, aplecându-mă puțin și sprijinindu-mi mâinile de genunchi. Trăgeam aer în piept cu nemuluita. Mirosul de brad mi-a pătruns imediat în nări, conferindu-mi o oarecare siguranță și stabilitate.

Poate sunt eu prea paranoic și exagerez. Asta mi-a zis și Adam acum câteva minute când l-am lăsat pe câmpie, singur, în bătaia vântului răcoros de primăvară, însă nu l-am băgat în seamă. El știa că țin la ea și că nu îmi păsa de nimeni altcineva în afară de ei doi, aș fi făcut orice pentru ei. Iar acel orice spunea multe. Mult prea multe. M-am îndreptat de spate și am rupt-o din nou la fugă, sincronizându-mi bătăile tumultoase ale inimii cu respirația mea destul de precipitată. Nici nu știu când m-am oprit din alergat. Tot ce îmi amintesc e că acum câteva momente alergam cât mă țineau picioarele pe poteca de lângă conacul tatălui meu, iar acum știu că mă aflu pe holul Academiei Blackwood, înaintând către o aripă mai îndepărtată a conacului, unde doar prietenii și membrii familiei Blackwood aveau acces. Știam holurile la perfecție și nu-mi era greu să o iau și pe scurtătură, de aceea am făcut un ocol, luând-o către o zonă mai puțin populată. Prin mai puțin populată mă refer la faptul că lumea nu prea traversează holul ăsta deoarece e întunecat și, practic, nu duce nicăieri. Cel puțin asta cred ei. Mie îmi place întunericul, iar, într-o zi când eu și prietenii mei ne-am plictisit, am zis să cutreierăm fiecare colțișor din conac. Firește, și nouă ne era teamă să trecem pe acolo, însă, eu, mai cu seamă, am vrut să impresionez și mi-am luat inima-n dinți, înaintând primul în întunericul beznă. Fapta mea nu a fost trecuta cu vederea, într-adevăr, asta era și ceea ce căutam. Voiam să îi atrag atenția și am reușit. M-am ales cu un sărut asemănător cu atingerea unei pene pe obraz care mi-a scurs întreaga tărie din trup. Pluteam undeva între extaz și teroare. Ideea era că holul acesta ducea către camera mea și a prietenilor mei, lucru care era în favoarea mea. Eram scutit de traversarea întregului conac în văzul celorlalți.

M-am oprit la o intersecție dintre holuri, exact acolo unde porțiunea întunecată se sfârșea, și am tras rapid aer în plămâni decizând să mă pun pe alergat din nou, fiindcă teama începuse să-mi pulseze în trup din nou. Și mai puternic, și mai intens.

Când am ajuns aproape de apartamentul nostru, prietenii tatălui meu, dar și câțiva gardieni care se ocupau cu securitatea conacului se îmbulzeau să intre înăuntru. Am înțepenit în mijlocul holului, privindu-i ca și curentat.

Ce se întâmplă aici? M-am întrebat, punându-mă în mișcare.

Am înghițit în sec.

Am apucat să privesc înăuntru și tot ce am reușit să zăresc era o coamă de păr blond și lung îmbibat într-un lichid vâscos ce avea o formă uniformă. Balta roșiatică părea să se mărească tot mai mult, ajungând să înece chiar și brațul vlăguit și palid ce zăcea pe podea, inert.

Inima a început să îmi bată mai cu putere, iar o durere mută mi-a străfulgerat trupul. În următoarele momente am fost smuncit de unul dintre prietenii tatălui meu, l-am recunoscut după chip și glas, apoi am fost împins în așa fel încât să nu mai am vizibilitate către ceea ce se întâmpla în apartamentul meu.

Nu apucasem să văd cine era femeia aceea.

Nu apucasem să văd ce se întâmplase.

Nu puteam înțelege ce era acolo, iar amintirea bălții roșiatice îmi pișca ochii. Lacrimile au început să-mi șiroiască pe chip odată cu respirațiile care au început să mi se întețească.

Eram panicat.

Nu îmi înțelegeam comportamentul, dar o parte din mine știa cu exactitate ce se întâmplase, doar că creierul meu nu voia să coopereze cu partea mea rațională.

Domnul Carter s-a aplecat în genunchi, punându-mi mult prea multe întrebări, nici măcar nu aveam timp să îi răspund, căci creierul meu nu mai procesa nimic. Eram scos din funcțiune. Doar părul blond pătat de roșu mi se înfățișa pe peretele din fața mea pe care îl priveam fix. Ochii mei săpau în suprafața netedă și albă și uram că nu era neagră. Voiam să fie întunecată, voiam să mă afund în întuneric. Voiam să fiu lăsat în pace, inima îmi pulsa atât de puternic sângele-n trup, încât îl simțeam alegându-mi prin vene. Îl simțeam și auzeam totodată un țiuit puternic. Eram fără vlagă, înghețat și lipit de peretele holului, țintuind peretele dinaintea mea de parcă era cel mai interesant lucru pe care îl văzusem în viața mea.

Dar nu era.

Îi ocoleam chipul domnului Carter. Nu voiam să îi răspund, nu puteam să îi răspund, deoarece maxilarele îmi erau lipite unele de celelalte.

Nu puteam să scot vreun cuvânt pe gură și mă simțeam neputincios.

Apoi, un bărbat cunoscut mie a înaintat furtunos pe hol după ce a ieșit din apartament, atrăgându-mi atenția. Era cel care mă creștea și mă iubea. Nu aveam nicio legătură de sânge, dar era părintele meu. Avea chipul întunecat de mânie și durere. Era dominat de furie, iar datorită grimasei de pe chipul lui am reușit să înțeleg.

Ceva rău se întâmplase.

Ceva extrem de rău se întâmplase.

El nu a reacționat niciodată, dar niciodată, astfel.

Un alt bărbat a venit în fața mea, mi-am îndreptat chipul către el și l-am privit în ochi. Semănam cu el.

La comportament semănam cu el. Aveam câteva din trăsăturile sale, însă nu mă simțeam legat de el. Nu mă interesa existența lui așa cum nici pe el nu îl interesa existența mea. Nu îl voiam în preajma mea. Voiam să plece toți și să mă lase singur. Voiam să mă afund în așternuturile patului și să mă acopăr cu plapuma, să mă refugiez. Să mă separ de lume, însă nu puteam, deoarece camera mea era îmbibată cu oameni din subordinea domnului Blackwood.

Nu voiam să îi vorbesc și nici nu voiam să îl văd. Mi-am întors chipul către tatăl meu care înainta în grabă pe hol, scotându-și pistolul de la betelia pantalonilor. Și-a verificat gloanțele și s-a oprit în fața unei uși. S-a izbit cu umărul în ea, deschizând-o violent și și-a ridicat pistolul în dreptul chipului, pregătit să tragă în persoana dinăuntrul acelei camere. Mi-am ațintit din nou privirea asupra peretelui din fața mea și m-am ridicat cu chiu cu vai în picioare, agățându-mă de micile denivelări din perete.

El încă vorbea cu mine, sau mai degrabă îmi punea întrebări.
L-am mai privit odată.
Apoi m-am întors.
Și am plecat de unde am venit.

***

M-am săltat în pat, și, din cauza faptului că mă aflam pe marginea acestuia, m-am prăvălit pe podea cu un bufnet. Am scos un sunet sfârșit, și, încă gâfâind, mi-am lăsat capul să zacă pe podea, presându-mi tot mai tare obrazul de parchet. Mi-am dat răgazul să mă odihnesc, măcar pentru câteva momente.

Când am crezut de cuviință, m-am ridicat în șezut, lungindu-mi capul pentru a privi prin apartament. Nu puteam zări nimic, era întuneric beznă. Doar lumina lunii se așternea pe porțiunea de parchet din fața geamului, căci uitasem să trag perdelele înainte să mă culc. Mi-am înghițit saliva de pe limbă și mi-am frecat violent spatele cu o mână pentru a diminua durerea provocată de căderea din toiul nopții. Mi-am aruncat privirea către noptieră, privind la ceasul care îmi indica ora. Am atât câteva secunde pentru ca vederea să mi se limpezească, apoi m-am încruntat, încercând să percep cifrele roșii de pe ceas.

Nu era nici mai mult, nici mai puțin decât ora 2:37 AM.

Am mârâit, oferindu-i podelei un pumn de toată frumusețea, apoi mi-am ridicat capul către pat, agățându-mă de lenjeria sa pentru a mă ajuta să mă ridic în picioare.

Eram încă buimac.

M-am așezat în fund pe pat, mângâindu-mi ceafa care încă mă durea din cauza căzăturii, însă nu mă deranja prea tare.

Durerea era bună. Durerea mă trezea. La propriu și la figurat.

Am pufnit în zemflea, întinzându-mă din nou pe pat, însă, spre nu-prea-marea-mea-mirare, n-am reușit să adorm. Nici măcar să ațipesc.

Am stat întins pe pat încă jumătate de oră, privind tavanul absent, iar atunci când mi-am dat seama că nu aveam să adorm nici de acum înainte, am renunțat să mai încerc.

Frica încă îmi străpungea venele ca niste ace ascuțite îmbuibate în venin. Coșmarul avea să continue, iar după modul în care decurgeau lucrurile, aveam impresia că întreaga mea viață va fi un coșmar, nu aveam niciun dubiu.

Ăsta era, de fapt, doar începutul, mi-am zis, oftând în sinea mea.

M-am ridicat în șezut, apoi m-am pus pe picioare, îndreptându-mă către dulap pentru a-l deschide și pentru a apuca cu mâna câteva haine la nimereală. Mi-am tras peste cap un tricou, nu știam dacă îl luasem cum trebuie, sau pe dos, însă nu aveam să mă ostenesc și să verific. Mi-am tras o pereche de pantaloni de trening, largi și am luat în grabă un hanorac, ieșind pe holul apartamentului meu. M-am oprit, pe întuneric, în obscuritatea vestibulului meu, și mi-am tras o pereche de bocanci în picioare. Nu le-am legat șireturile, însă știam că nu eram atât de împiedicat încât să mă încurc în ele și să pup podeaua. Mi-am tras gluga pe cap și am ieșit pe hol, cu toate că știam că aveam să fiu pedepsit dacă voi fi prins după ora de stingere pe holuri.

Acum două săptămâni m-am mutat în aripa elevilor, căci începusem și eu studiile la Academia Blackwood. În sfârșit am putut să mă rup de aripa destinată familiei și mi-am primit propriul meu spațiu liniștit și întunecat.

Adam era în alt apartament, puțin mai depărtat de al meu. Am căzut de acord să stăm separat. Asta nu însemna, totuși, că legătura noastră se rupea. Uneori aveam nevoie de o gură de aer proaspăt și de singurătate, și cred că și el la fel.

Camera lui era mai luminoasă față de a mea, în concordanță cu personalitatea sa, spre deosebire de mine.

Tatăl meu a decorat-o în culori sumbre, iar eu am luat-o oricum. Nu îmi păsa unde stăteam, întrucât nicăieri nu mă simțeam acasă. De mult timp nu mă mai simțeam acasă în locul ăsta.

Am ieșit pe hol, încuind ușa în urma mea. Nu era nici țipenie de om la ora asta târzie și cred că știu exact și de ce. Tatăl meu era strict. Extrem de strict, iar pentru elevii în primul an era un risc prea mare să iasă afară pe timpul nopții, căci, existau, desigur, consecințe dacă afla domnul Blackwood că ai ieșit fără să anunți.

Era primul an și pentru mine, dar nu-mi păsa de regulile lui. Atât timp cât îmi vedeam de treabă și făceam totul ca la carte nu mă deranja. Cred că știa de plimbările mele nocturne, însă niciodată nu m-a tras la răspundere pentru ele. Nu e ca și cum interdicția lui m-ar fi împiedicat să ies din clădirea asta care mă sufoca.

Mi-am coordonat pașii astfel încât să nu se audă pe hol, și m-am apropiat de perete, pentru că am descoperit că astfel camerele de vedere nu mă pot surprinde. Nu aveam nicio lanternă la mine și eram îmbrăcat din cap până în picioare în negru, oricum cel care se ocupa cu camerele de luat vederi nu ar fi știut cine sunt, iar dacă și-ar fi dat seama, nu ar fi avut ce face.

M-am uitat pentru o ultimă dată în urma mea înainte să închid ușa pe care am descoperit-o acum mult timp, când obișnuiam să mă strecor afară din conac mai des. Am sărit peste niște scânduri puse de-a latul și mi-am tras gluga mai bine pe cap, inspirând aerul rece al nopții. Am trecut, cu pași relaxați, pe lângă fântânița din curtea conacului și m-am îndreptat către porțiunea de gard degradată. Obișnuiam să mă strecor pe acolo când fugeam să mă refugiez în liniște și întuneric.

Am avut grijă să nu-mi agăț hanoracul în sârmă cât timp treceam prin gaura formată din-nu-știu-ce-motiv, apoi am tras perdeaua de iederă înapoi. Nu ai fi suspectat niciodată că aici se afla o ieșire din perimetrul Academiei, și ăsta era, de fapt, farmecul său. Pășeam nepăsător și dădeam cu piciorul în crengile ce mi se agățau în șireturi, iar atunci când m-am săturat să-mi tot scutur picioarele când vreo creangă se agăța de șireturi, m-am aplecat pentru a mi le lega. Am fost sprijinit de lumina lunii, care îmi dădea posibilitatea să văd ce naiba fac, și am scăpat ușor cu legatul șireturilor. Știam precis că nu aveau să mă mai deranjeze noaptea asta.

M-am ridicat înapoi în picioare, apoi am strănutat. Am scuturat din cap, strâmbând din nas, continuându-mi drumul.

Nu priveam decât în pământ, căci, oricum ar fi fost, știam drumul pe de rost și nu aș fi putut să mă pierd în habitatul meu natural, la urma urmei.

Am inspirat aerul îmbibat în miros de pin și brad, și pentru câteva momente, m-am oprit pe loc.

Aici mă simțeam acasă. Nu în camera aceea sofisticată și luxoasă pe care mi-a aranjat-o tata. Ci aici, în mijlocul pădurii. Nimeni nu mă deranja și nimeni nu mă privea pe furiș, iar pentru mine asta era mai mult decât perfect.

Când am ajuns la o porțiune mai primejdioasă, mi-am făcut avânt pentru a sări peste mica prăpastie, cum îi ziceam eu. Odată ajuns pe celălalt mal, am privit înapoi, căci mi se păruse că auzisem sunetul unor crengi călcate de ceva, sau cineva. Putea fi un animal al pădurii, sau putea fi o persoană care m-a urmărit.

Nu eram paranoic, chiar deloc, de fapt, eram perspicace. Mult prea perspicace pentru cei de vârsta mea. Am observat că în spatele meu era o vulpe care mă privea cu ochii ei mari și boldiți de pe partea cealaltă, de după un tufiș.

M-am întors înapoi către drumul pe care voiam să îl urmez, și mi-am dat gluga jos. Aici nu avea să mă vadă nimeni.

Înainte să ajung la pajiște, m-am oprit lângă un brad și mi-am sprijinit spatele de dânsul. Era un loc atât de frumos, și mai ales noaptea! Ironia sorții era aceea că nimeni nu știa de el, lucru care mă avantaja. Dacă cineva m-ar fi urmărit, nu ar fi știut pe unde să o ia și ce să facă. S-ar fi rătăcit prin pădure ca un idiot.

Când sub privirea mea s-a înfățișat pajiștea, mi-am strâns puternic pumnii pe lângă copt, inspirând adânc aerul pădurii. Știam că nu aș putea trece peste trecut dacă continui să mă întorc la dânsul, însă tentația era prea mare. Mult prea mare pentru a fi stăvilită cu una, cu două, iar eu eram slab. Eram atât de expus trecutului, încât nici nu încercam să mă mai detașez de el. Eram obișnuit să dau ochii cu el în fiecare zi. Și nu îmi mai păsa. Simțeam încă durerea sfâșiindu-mă pe dinăuntru, dar nu dădeam doi bani pe asta, cum nici tatăl meu nu dădea niciun ban pe existența mea.

Presupun că eram chit.

M-am așezat pe iarbă, îndreptându-mi privirea spre cer și l-am privit cu patimă.

- M-am întors la tine, steluță! am murmurat dârz, fără teama că voi fi auzit. Ținteam o stea pe cerul împânzit de pete luminoase. Acolo era una a mea. Una a noastră. Mereu o priveam când mă simțeam pierdut.

- Am venit în locul în care te-am văzut pentru ultima oară, am continuat, cu glas amar. Să știi că îmi lipsești. Încă îmi lipsești, am comentat, întărindu-mi ideea.

Nu știu pe cine încercam să conving. Poate pe mine?

Chiar nu știu. Nici nu vreau să știu. Nu mai vreau să știu cine sunt și ce fac aici. Vreau să te știu doar pe tine.

- Încă te iubesc, steluță. Mereu o voi face, am murmurat cu glas scăzut, privindu-mi steaua cu un dor nespus.

Ea mă călăuzea.

Iar eu o urmam ca un păcătos ce tânjea după mântuire.

✵

Notă autor : știu că nu ați înțeles mare lucru, dar vă promit că în capitolele ce vor urma o veți face.