„Singurătatea și sentimentul de a fi nedorit reprezintă cea mai cruntă sărăcie.” – Maica Tereza

     Creierul uman este cea mai mare armă, spre consolidarea lui sau spre autodistrugerea lui, în funcție de cum privim lucrurile, putem răni sau iubi, suferi sau fi fericiți. Totul este o alegere, tu alegi cum primești și ce să simți. Desigur, unele sentimente sunt inevitabile, induse de mediul înconjurător și amplificate în interiorul fiecăruia. Un gând poate schimba percepția despre lume, o singură sugestie îți poate descreți fruntea sau îți poate aduce lacrimi, să zâmbești sau să îți creeze dispreț.

     Fericirea ne-o putem crea singuri cu minimul de efort, avem nevoie doar de autosugestie și de mulțumire sufletească. Dar când te simți dependent de validare, te sufoci în lipsa iubirii, te îndepărtezi de toți ceilalți fiindcă nu îi consideri destul de esențiali vieții tale, decât unul merită efortul tău, și anume „el”.

    Bărbatul căruia i-am dat inima și controlul vieții mele, i-am predat frâiele în dorința de a mă simți în siguranță, să fie el la cârmă și să mă țină de mână în drumul spre fericire. Fericire de care am fost ocolită în copilărie și mai ales în adolescență. Am avut încredere în el că va ști drumul cel mai sigur spre fericire, dar nu știu ce s-a întâmplat pe drum... mi-o fi dat drumul mâinii? S-o fi împiedicat? Nu știu! Știu doar că acum sunt pierdută pe drum.

     Am fost aproape de multe ori, numai că fericirea a fost precum un tren care staționa o scurtă perioadă, apoi pleca cu viteză spre stația următoare. În stația mea n-a mai intrat de multă vreme, ceva îi blochează calea și nu îmi dau seama ce anume fac greșit.

     Îl iau de mână și îl îndemn să mergem într-acolo, dar nu vrea. El vrea să mai zăbovească un timp, eu plâng, lui nu-i pasă. Mă simt singură și plâng. Atât de singură și părăsită încât oricine ar veni să îmi ofere un zâmbet și mi-ar lua din împovărare, mi-ar acapara atenția, mi-ar câștiga admirația și implicit dorul, când prezența îi va fi departe de ochii mei.

     Foamea mea de atenție strigă după ajutor și ar putea permite oricui care se oprește pe cale în dreptul meu să îmi pătrundă în minte și în suflet și să sădească o sămânță, care va încolți și va crește cu fiecare vorbă frumoasă și gest plăcut, cu fiecare mângâiere sau privire blândă, cu fiecare minut în care îmi va da ascultare.

     Singurului om căruia i-am încredințat controlul m-a uitat și a lăsat frâiele să-i scape din mâini, una câte una, zi după zi. M-am trezit deodată cu un amic lângă mine sau cu un străin în devenire, cu un om căruia nu-i mai pasă dacă îmi creează durere, pur și simplu imun la orice impuls din partea mea.

     Din femeia împlinită și iubită am devenit o nălucă cu chipul ud și împovărat. Sufăr de sindromul „femeii care iubește prea mult”¹ mi s-a spus. Ofer totul și aștept să primesc la fel în schimb, numai că nu toți iubesc la fel, nu putem iubi la fel! Așteptările mi-au fost rezonabile, zic eu, dar când aștepți, înveți să ai răbdare, iar dacă tot nu primești nimic, atunci dezamăgirea este poate la fel de mare precum iubirea oferită în primă fază; fără margini.

—————
¹ referire la lucrarea cu același nume scrisă de Robin Norwood
—————

     Greșesc eu că îmi doresc să primesc iubire? Greșesc eu că îmi pun inima pe tavă? De la un timp îi găseam scuze; poate sunt eu prea compleșită de hormoni, iar sentimentele mele ajung la cote înalte. Haha, îmi vine să râd cât de îndurerată pot fi uneori și pe bună dreptate, dar cine să aibă ochi să vadă? Doar cine trebuie nu vede, iar nefericirea mea nu va lua sfârșit până nu îmi iau singură frâiele propriei fericiri în mâini pentru a nu mai înota în marea lacrimilor.

     Este un bărbat bun și tatăl copilului meu, chiar dacă eu nu am atenția râvnită, el este totuși bărbatul de care am nevoie, este stâlpul familiei și omul priceput la toate. Are toate calitățile morale unui bărbat pe care îl vreau în viața mea, dar îmi lipsește disponibilitatea lui de a-mi oferi afecțiune. Pot oare să mă mulțumesc cu resturile pe care mi le dă și să absorb iubirea celor din jur ca să îmi umplu golul lăsat de el? Poate altcineva înlocui dragostea partenerului?

     Firește că nu! Niciodată nu voi putea primi iubire de la o prietenă sau de la familie cum îmi poate da soțul meu. Am nevoie de acea autenticitate a apropierii dintre un bărbat și o femeie, de dorința și tandrețea brațelor iubite, sărutul umed pe pielea sensibilă, de inima lui bătând cu putere lângă a mea, de împreunarea trupurilor noastre lipsite de haine sau de inhibiții, de senzualitate și erotism... de mângâiere!

                               ♧♧♧

     Aprind iarăși telefonul să văd dacă nu cumva am primit vreun mesaj și poate nu l-am auzit când intrase în mesagerie. Tot nimic... aștept parcă de o veșnicie să-mi dea vreau semn. Și totuși la ce m-aș putea aștepta? I-am zis să mă lase în pace și asta a și făcut. Nu e de condamnat, dar de ce a făcut-o totuși? De ce m-a ascultat? Chiar dacă asta am spus, nu înseamnă că am vorbit serios, nu?

     Încerc să mă mint singură, de fapt am nevoie de atenția cuiva. Mă simt atât de singură, abandonată, ignorată cu bună voință și nepăsare. Intru în dormitor și îl văd cum atenția lui este absorbită într-u' totul de telefon, ca de obicei.

     — Vreau să vorbim!

     El continuă să privească ecranul, ignorându-mă cu desăvârșire.

     — Domnule White, ești disponibil să vorbim sau trebuie să-mi fac programare?

     — Da, doamnă White. Trebuie să completați o cerere, pe care mi-o predați, iar în termen de treizeci de zile veți primi un răspuns.

     Îmi vorbește ricanând, mereu glumind pe acest subiect și complet orb la frământarea mea.

     — Eu vorbesc serios! Lasă puțin telefonul jos din mână, te rog! Am nevoie să vorbim!

     — Spune! Te ascult! continuă el să ruleze pe ecran.

     Îmi întorc privirea teribil de dezamăgită, lacrimi îmi izvorăsc din pleoape și îmi încețoșează vederea.

     — Ce faci așa de important de nu poți lăsa telefonul un moment?

     — Compar ofertele de prețuri pentru niște echipamente pentru muncă. Nu pierd timpul aiurea, stai liniștită! Și în timpul liber mă ocup de câte ceva.

     — Bine. Vei dori să vorbești tu cândva și n-o să mai aibă cine să te asculte!

     Ies posomorâtă din dormitor și mă prăvălesc pe canapea, chircită cu genunchii la piept și plâng ușor. O durere imensă îmi umbrește sufletul. Mereu se găsește câte ceva mult mai important decât mine. Am nevoie de o îmbrățișare...

     Am obosit să împart patul cu cineva care îmi produce mai multă suferință decât fericire. Îmi doresc să simtă și el cum e să doară! Am așa o mare dorință să vorbesc cu cineva, să fiu ascultată, să-mi spun durerea și să mi-o alin în brațe calde și iubitoare. Nu vreau decât puțină bunătate în viața mea.

     Îmi șterg obrazul brăzdat de lacrimi și mă gândesc cui să-i scriu, cu cine aș putea vorbi în momentul acesta ca să-mi despovărez sufletul. Ah, Amanda! Prietena mea cea mai bună sigur are timp puțin pentru mine!

      Hei, ce faci?

                 Mesaj livrat 5 noiembrie • 10:15

      Bună iubita mea, suntem în vizită la niște colegi de muncă. Tu cum ești?

                                       Mesaj primit • 10:16

      Nu prea bine... iar mă ignoră și nu are timp de mine.

                                        Mesaj livrat • 10:16

      Of scumpo. Îmi pare rău! Are un motiv întemeiat?

                                       Mesaj primit • 10:17

      El mereu caută dacă nu are neapărat. M-am săturat! Nu vreau să-ți stric starea, vorbim altă dată.

                                        Mesaj livrat • 10:17

      Știi bine că sunt aici pentru tine dacă ai nevoie. Uite ce, dacă vrei, ia puțină distanță și vino cu Darius la noi! William și Teddy se vor bucura enorm! Și așa nu ne-am mai văzut de mult timp. Hai la noi câteva zile să îți mai limpezești gândurile. Poate așa va realiza și el ceva.

                                       Mesaj primit • 10:18

      Nu putem pleca de acasă, Amanda, aici e locul nostru!

                                        Mesaj livrat • 10:19

      Casa noastră este mereu deschisă pentru voi, indiferent de motiv sau durată! Gândește-te doar cum îți este mai bine și ia decizia cea mai bună!

                                       Mesaj primit • 10:19

      Mulțumesc, scumpo! Apreciez enorm! Dar momentan nu o văd ca pe cea mai bună soluție... Te las acum să fii prezentă acolo cu colegii. Te iubesc, surioară! ❤️

                                        Mesaj livrat • 10:20

      Și eu te iubesc! Ai grijă de tine! ❤️

                                       Mesaj primit • 10:20

     „Să plec de acasă? Asta ar fi o lecție pentru Alex, iar așa poate m-aș detașa și mi-aș mai reveni emoțional, căci acum mă scufund într-o stare de prostrație severă.”

     „Mă sună mama... Grozav!”

     — Bună, mamă! rostesc cu voce stinsă.

     — Bună, scumpa mamei! Ce faci? Totul este în regulă!

     — Nu mai pot de bine, mamă!

     — Ce s-a întâmplat, fetița mamei?

     — Nimic important, totul e bine, serios!

     — Hai, spune-i mamei tale ce te doare! Știi doar că mama și fiica ar trebui să fie cele mai bune prietene!

     „Mda, cel puțin ar trebui...”

     — Știi? Dacă aș avea o fată n-aș lăsa-o să se mărite atât de devreme cum am făcut-o eu!

     — Și de ce nu? Eu ce puteam să-ți fac? Să te țin cu forța? Erai atât de îndrăgostită că nu mai vedeai nimic altceva decât pe el! Ai îndoieli acum? Să nu îți pară rău că te-ai măritat! Ați realizat atâtea împreună, iar decât să fi mers din bărbat în bărbat, mai bine așa, ascult-o pe mama! Bun, rău, tu l-ai ales! Dacă îl alegeam eu, atunci mai ziceam, dar așa...

       — Poate dacă mi-aș fi trăit viața mai mult, fără să mă leg de cineva, să evoluez și să mă dezvolt, atunci poate aș fi ales soțul după alte criterii și aș fi fost mai fericită acum. Am fost prea tânără ca să știu ce îmi doresc cu adevărat.

       M-am agățat de iubirea lui ca de ceva vital. Țin minte adesea că îl întrebam dacă mă mai iubește, cum o întrebam și pe mama în adolescență de multe ori. În tot acest timp am încercat să fiu cea mai bună versiune a mea pentru el, nu pentru mine însumi.

      — Nu te face fericită? V-ați certat?

      — Mă ingnoră și nu mă mai simt iubită.

      — Mie nu-mi miroase a bine situația asta! Credeam că măcar voi sunteți fericiți.

     — Și dacă nu suntem fericiți în permanență, atunci este ceva greșit? În fiecare familie mai sunt certuri! Voi vă certați periodic și nu te-am atacat că îl iubești! Este alegerea ta dacă îl iubești sau nu! Dar nu mi-l scoate pe soțul meu ca fiind defect! El e un soț bun, doar că are scăpările sale, iar eu mă simt rănită câteodată. Trebuie să îmi apăr familia de tine sau ai putea să îmi asculți oful și să mă îmbărbătezi măcar o dată?

     — Ești nervoasă pe el și te răzbuni pe mine? Sunt mama ta și îți vreau binele! Eu nu mă ascund după deget, îți spun verde în față ce cred. Ai căutat prin telefon? Aduce banii în casă? Are pe alta! Un bărbat nu își evită soția așa din senin!

     — Nu are pe nimeni! Este doar obosit și muncește mult. Am căutat, e curat ca lacrima! Banii îi aduce în casă și nu știe cum să producă mai mult. Numai că asta este și problema! E prea preocupat de activitățile sale zilnice încât uită că sunt și eu prin preajmă. Îmi doresc puțină afecțiune, atât!

     — Astea-s prostii! Dacă aduce bani acasă, ce-ți mai trebuie? Iubirea nu ține de foame, ține minte asta de la mine! Mulțumește-te cu el așa!

     — Nu înțelegi! Mie nu banii îmi alină sufletul, ci iubirea! Eu vreau iubirea lui!

     — Iubirea e doar un abur care ține vreo doi ani, maxim trei, pe urmă înveți să conviețuiești cu adevăratul om. Nu te îmbăta cu iluzii, Maddy, siguranța zilei de mâine este mai importantă! Degeaba ai iubire dacă nu ai avea ce pune pe masă!

     — Nu exagera, mamă! Nu zic să nu se mai ducă la muncă și să stea lipit de mine toată ziua, spun doar că îmi doresc să fiu prioritară în alegerile lui. Nu sunt absurdă, dar vreau să fie disponibil măcar în weekend, nu să mă simt și atunci ca și cum el nu ar fi!

     — Eu nu te înteleg, sincer! Ce n-aș fi dat ca taică-tu să fi adus și el bani și să nu mă fi chinui doar eu. El nu mă iubea cum aș fi meritat și se îneca în alcool mai tot timpul, doar știi. Tu ar trebui să fii recunoscătoare pentru un bărbat ca Alexander!

     — Eu nu sunt tu! Eu nu mă pot mulțumi cu resturi! Bani pot face și singură! Pe mine iubirea m-a unit cu el, nu banii! Dacă banii erau o prioritate pentru mine, n-aș mai fi comentat nimic!

     — Atunci nu știu ce să zic... are el piticii lui pe creier! Ai încercat să-i spui ce te doare?

     — Crezi că plâng de nebună? Vreau să vorbim și mă evită sau se face că mă ascultă și pe urmă situația rămâne aceeași.

     — Mă dezamăgește comportamentul lui. Sigur are el ceva, sau pe cineva. N-are cum altfel. Nu este ginerele pe care-l credeam a fi!

     — Vrei să văd cât e de defect soțul meu și să mă cert cu el? Eu sunt supărată pe el, nu trebuie să fii tu, ca mai apoi eu să îl iert și tu nu. De asta prefer să nu vorbesc cu tine, fiindcă tu mă răscolești mai tare decât pot suporta.

     — Faci ce vrei! Eu nu mai spun nimic că oricum ce spun te deranjează! Datorită lui ești întoarsă și împotriva mea acum! De știam eu cine e el...

     — Când m-am căsătorit tu ai fost foarte fericită că în sfârșit ai scăpat de mine, iar acum el e problema ta? În loc să îmi asculți durerea cum o fac eu pentru tine de nenumărate ori, tu vii cu reproșuri? Trebuia să mă învăț minte de dățile trecute! Vezi? De asta evit să îți spun durerea mea! Tu cauți vinovați și arunci cu noroi în loc să asculți cu blândețe și să mângâi cu o vorbă bună. Mulțumesc, dar prefer să închid și să mă calmez de una singură! Pa, mamă!

     Cu amărăciune închid apelul și îl arunc lângă mine. Sunt mai plină de frustrări decât eram înainte să vorbesc cu ea. Nu este cea mai bună influență în preajma mea, dar nu o pot evita la nesfârșit, e totuși mama!

     — Mami!

     Vine puiul meu vesel, cu zâmbetul larg, cu ochii sclipind a bunătate și a vioiciune, cu cartea preferată de povești în brațe.

     — Darius!

     Îmi deschid brațele larg și îl cuprind cu mult drag și cu căldură la piept.

     — Îmi citești o poveste?

     — Cuvântul magic mai întâi.

     — Te roog!

     — Desigur, dragule! Pe care o preferi?

     — Pe asta, mami!

     Deschide cartea și indică titlul cu degetul lui micuț.

     — Prea bine. Croitoraşul cel isteţ. O poveste de frații Grimm. A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău...

     Cu cât mă afund în lectură, cu atât mai mult mă deconectez de la gândurile mele. Tonalitatea îmi joacă în dorința de a-l captiva cât mai mult pe Darius, iar eu intru într-o stare de antren tot mai mult. Ce m-aș face fără ancora mea ce mă ține nemișcată în furtuna dezamăgirilor și a suferințelor? Copilul meu este cel care mă menține cerebrală și pe linia de plutire, el îmi dă putere să lupt mai departe și să mă motivez să fiu mama pe care o merită. Copilul meu iubit! Cel mai minunat miracol care mi s-a întâmplat vreodată și bucuria inimii mele.

     — Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi. Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată…

     „Mda, toate poveștile se termină cu cei doi fericiți, căsătorindu-se, dar nu mai vorbește nimeni de problemele întâmpinate de-a lungul anilor până la adânci bătrăneți...”

     — Mai mâncăm și noi azi ceva? vine alene Alexander în tocul ușii.

     — Sigur. Ai vreo preferință?

     Am pierdut noțiunea timpului, dar se pare că ceasul stomacului lui Alexander nu întârzie să își ceară drepturile.

     — Fă ce vrei tu.

     „Chiar asta am să încep să și fac de acum încolo!” îngân doar pentru mine și pornesc spre bucătărie, trecănd zeflemitoare pe lângă Alexander, Darius urmându-mă negreșit.

                                 ♧♧♧

     — Ce vrei să facem azi? întreb în cele din urmă, întrerupând liniștea înmormântală de la masă.

     — Pai nu știu, cred că merg la fotbal cu băieții. Vrei să facem cumpărăturile?

     — Da, ar fi necesar. La ce oră mergi?

     — Pe la trei.

     — Atunci mergem la cumpărături, apoi spre după-amiază ne lași pe noi în parc și poți merge la fotbal liniștit.

     — De acord.

     — Te-ai săturat? Ți-a plăcut?

     — Cum să nu, iubirea mea?!

     Mă ridic să strâng farfuriile, iar el se apropie și mă sărută cast, apoi își ia telefonul în mână și începe să deruleze din nou pe ecran.

      Mă îmbrac lejer într-o bluză roz-magenta cu mâneci lungi și o pereche de colanți negrii. Mă machiez cât se poate de simplu, iar părul mi-l las liber să mi se reverse pe umeri. E doar o zi obișnuită în care îmi ocup timpul cu curățenia și gătitul, așa că nu mă complic prea mult cu aranjatul.

     După-amiază mergem în parc și ne jucăm cu Darius o vreme, imediat cum se apropie ora trei pm, Alexander se îndreaptă spre terenul de fotbal din apropierea parcului unde ne aflăm. Este o zi însorită și liniștită, frunzele cărămizii foșnăie pe sub picioare, iar mirosul lor mă liniște. Îl supraveghez pe fiul meu în timp ce se joacă, făcându-și prieteni, smulgându-mi câte un zâmbet din când în când. Sunt așezată pe banca imediat apropiată lui, mă las pradă gândurilor din nou, dar de data aceasta cu recunoștință. Sunt unde sunt, sunt sănătoasă, am un copil minunat, un soț, am o slujbă și mă pot numi binecuvântată.

     Timpul trece și îl iau pe Darius să ne plimbăm în jurul parcului cu gândul de a-i ieși în întâmpinare lui Alex și observ un Audi E-Tron în apropierea mașinii noastre ce seamănă mult cu cea din curtea lui Henry. Nu i-am reținut numărul de înmatriculare, dar oricum, n-are cum să fie el aici, poate mă gândesc eu prea mult la el. E aproape ora cinci și jumătate pm și îl văd pe Alexander că se apropie sprinten și transpirat, iar în urma sa este nimeni altul decât Henry.

     „Ce caută el aici?” Aș vrea să fug și să mă ascund, dar nu am cum și nici unde, căci aș fi de-a dreptul penibilă. Mă observă și i se luminează fața, ochii îi sclipesc, părul negru acum este ceva mai rebel și ondulat, umed de sudoare. Îmbrăcat în echipament sportiv de fotbal albastru lucios, cu inscripții albe cu numărul nouă. Este pentru prima oară când reușesc să îi observ cu ușurință rotunjimile corpului musculos și incredibil de sexi, ce erau ascunse sub hainele office sobre.

     Mersul său este de o eleganță animalică, cu fiecare pas cu care se apropie neliniștea mea crește, iar zâmbetul lui i se lărgește. Alexander ajunge în dreptul nostru, dar atenția mea este încă îndreptată spre cel din spatele său, curiozitatea făcându-l să se întoarcă.

     — Doamnă White? Mă bucur să te revăd! dăm mâna politicos.

     Este inevitabil să nu le fac cunoștință băieților.

     — Domnule Stone! Nu știam că frecventați acest teren de sport. El este soțul meu, Alexander, iar el este fiul nostru Darius. Alexander, dumnealui este client al magazinului nostru.

     Bărbații își dau mâna, apoi îl salută și pe Darius, care e tare interesat de echipamentul complet și adecvat al lui Henry, pe când Alexander e îmbrăcat într-un tricou simplu verde-crud, o pereche de pantaloni scurți bleumarin și încălțăminte verde-neon cu crampoane. Henry îi răspunde binevoitor lui Darius, iar acesta începe să îl admire.

     — Ați jucat în aceeași echipă azi sau în echipe adverse? întreb curioasă.

     — Echipe adverse, e un adversar pe cinste! Se mișcă foarte bine pe teren. Ați dori să mergem să bem ceva împreună, mai schimbăm o vorbă? sugerează Henry.

    Cererea lui mă ia prin surprindere, nu știu cum să ies cât mai repede din acest „sandviș”, iar el vrea să îmi prelungească agonia. Privesc întrebător la Alexander, nu iau nicio inițiativă, nu vreau nici să fiu agitată, dar nici plictisită. Alexander mă examinează și cântărește oferta, îi place să își facă prieteni noi, mai ales după un joc bun. Observă că nu sunt reținută, așa că acceptă. Stabilesc împreună localul în care să ne întâlnim, iar eu zâmbesc politicos până când mă așez în mașină.

     „Ce încearcă să facă? Să își cunoască adversarul? Sigur nu e vorba de o coincidență! Ce are în plan? Poftim Madeline, ai vrut să-l revezi, acum ia-ți porția de Henry! Sper s-o poți duce!”

     În timpul conversației amicale, băieții par să se înțeleagă de minune, discută despre sport, politică și planuri de investiții. Și Darius se implică punând întrebări banale la care Henry răspunde cu plăcere. Sunt concentrată mai mult pe Darius decât pe cei doi noi „amici”. Soțul și ispita la aceeași masă.
„Se poate mai rău de atât?” Când privirile ni se întâlnesc nu schițează nimic, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat până acum între noi și într-adevăr suntem străini.

     Mă liniștesc cu fiecare minut ce trece în prezența celor doi bărbați, Darius fiind singurul care mă ține cu picioarele pe pământ, iar când vreau să evit o privire sau un gest care mi se adresează în mod subtil, mă declar interesată cu mai multă atenție de copil. Pe furiș îl admir și mă bucur în sinea mea de priveliștea ispititoare și încântătoare.

     Henry chiar știe să destindă atmosfera, ne simțim cu toții bine și se și râde. Îi observ trăsăturile frumoase, cum i se ridică pieptul când râde cu poftă, cum i se formează mici cute în colțurile ochilor, cum se dezvelesc dinții albi și ușor înghesuiți în partea inferioară. E atât de plăcut să îl privesc într-o conjunctură naturală și cum se joacă cu Darius. Sunt adorabili, iar Darius îl place, acum cel puțin. Henry este un om bun, are el preferințe ciudate la femei, dar e un om foarte inteligent și carismatic. Sunt integrată cu interes în discuții și îmi dau cu părerea sau aprob pe alocuri.

     — Cum îți mai simți glezna? mă întreabă.

     — Sunt mai bine, mulțumesc! zâmbesc timid și îi observ încruntarea soțului meu. Henry era prin preajmă la momentul accidentului și mi-a oferit sprijinul său.

     — N-am știut. Mulțumesc că i-ai venit în ajutor.

     — Pentru nimic. Și tu ai fi procedat la fel dacă erai în locul meu.

     Spunând aceste cuvinte, privirea lui ațintită pe mine îmi spune că nu m-a uitat și că imaginea cu mine în brațele sale nu este doar pentru mine adânc întipărită în memorie. Ochii săi mă sfredelesc cu îndârjire, reînviind amintirea pielii sale, apropierea buzelor noastre până aproape să se atingă. Energia vibrantă dintre noi este întreruptă de Darius, care mă atinge pe picior să îmi ceară permisiunea de a ieși afară.

      — S-a lăsat rece, scumpule. Imediat mergem acasă. Alex? îi fac semn să mergem.

     — Mi-a părut bine să te revăd, Henry.

     —  Oricând e o plăcere să te revăd, Madeline. Mi-a părut bine, Alexander. Fac eu cinste de data asta.

     — Dar nu e nevoie... spun confuză.

     — Dar se poate? Plătesc eu! intervine Alexander.

     — Insist! Vii și joi, Alex?

     — Mulțumesc, iar data viitoare întorc eu favoarea. Nu, în timpul săptămânii lucrez până târziu și n-am niciun chef, doar în weekend ce mai ies. Ne mai vedem. Numai bine. O seară bună.

     — Mulțumesc. La fel și vouă. Pa, Darius. Ne mai vedem.

     — Noapte bună, domnule.

     Băieții dau mâna, iar când vine rândul meu, se apropie să mă sărute pe obraji. „De ce ține morțiș să mă atingă? Și tocmai cu ai mei de față? De ce îmi place atât de mult apropierea de el?” Mă îmbăt cu feromonii săi, seducându-mă incontrolabil de profund. Cu greu mă abțin să nu îi ating pieptul tare, pielea obrazului său mă mângâie plăcut și îmi doresc să îl pot îmbrățișa, să îi cuprind trunchiul viguros, să-l lipesc de mine și să zăbovesc așa o vreme.

     — Ai idee când sunt gata costumele?

     — Săptămâna asta presupun. Te anunț cât de repede știu ceva. O seară bună. Pe curând.

     Zâmbim unul celuilalt sfios și cu căldură. Plătește și ieșim cu toții din local, fiecare la mașina sa. Îmi pun centura și îl urmăresc cu coada ochiului pe Henry, care pornește primul și face semnale luminoase în semn de salut. Are o mașină frumoasă, puternică precum stăpânul.

     — Și? Îți place tipul? E musculos cum îți place ție, mă tachinează Alexander.

     — Nu e vina mea că tu nu ai pătrățele. E un client al magazinului unde lucrez, e jobul meu să fiu drăguță și zâmbitoare. Și tu te-ai simțit bine în seara asta, este o companie plăcută.

     — Glumeam. Da, e un tip de treabă. Ai cu cine schimba o idee.

     Dau drumul la un remix în boxe și pornim spre casă.

                                ♧♧♧

     Eu mă apuc să pregătesc cina cât timp soțul meu se relaxează stând pe telefon, iar Darius se uită la desene. Fiecare este în lumea lui și nici unul nu are intenția să comunice cu ceilalți.

     — Caută un film să ne uităm după cină! îl rog.

     — Am meci în seara asta.

     — Ok, mă uit cu Darius atunci.

     Seara trece repede până ce ajungem în dormitor. L-am adormit pe Darius, iar acum stăm doar noi doi.

     — Vrei să vii mai aproape și să mă îmbrățișezi?

     — Nu pot, stau prea bine ca să mă mișc. Noapte bună.

     — Dă-mi un sărut măcar.

     Îmi dă în zbor un pupic.

     — Nu așa, vreau pe buze!

     — Vino tu mai aproape.

     Mă apropii eu și-l sărut, ne spunem „noapte bună”, apoi ne întoarcem spate în spate, cum ne e mai comod să dormim. Cu ochii închiși mă gândesc la Henry și derulez în minte momentele petrecute împreună. În scurt timp îl aud pe Alexander sforăind.

     Trece o oră, iar pe mine nu mă mai ia somnul. Se face miezul nopții și încă nu pot să adorm. Mă tot gândesc la Henry. Ies din dormitor cu telefonul în mână, merg în living pe canapea și rămân cu lumina stinsă. Mă gândesc dacă să îi scriu lui Henry, dar dacă doarme? Închid ușa camerei și pornesc un film oarecare să ruleze. „Oare el ce-o face acum?”