„Îmi doresc să îți pot da durerea mea doar pentru o clipă ca să poți înțelege cât de rău m-ai rănit.” – Mohsen El-Guindy

      Îmi trec prin minte flash-uri cu mine în brațele altui bărbat decât celui cu care stau în pat, alături de care am ales să trăiesc acum opt ani de zile, să împart bune și mai puțin bune. L-am ales pe Alexander să-mi fie soț, fiindcă îmi inspira iubire prin toți porii. Eram tineri îndrăgostiți și simțeam că nu mai este iubire ca a noastră pe tot pământul. M-am îndrăgostit de acel tânăr care îmi oferea atenție, căci aveam nevoie să simt un suflet aproape de inima mea care să-mi ofere căldură, siguranța că n-o să plece, că nu mă va abandona și că mă va iubi sincer așa cum sunt. M-am îndrăgostit de tânărul care îmi scria negreșit ori de câte ori avea puțin timp liber, care mă făcea fără efort să zâmbesc și să mă topesc de dor. Plângeam în nostalgia revederii și îmi umplea inima de fericire atunci când îl simțeam alături. Îmi scria rânduri lungi și siropoase, mă alinta și mă făcea să mă simt cea mai de preț comoară pentru el.

     Am dus lipsă de afecțiune din partea părinților, așa că am îmbrățișat repede tânărul care mi-a oferit afecțiunea sa cu sinceritate și devotament. Îi simțeam iubirea și nu mai rezistam departe de el, îl doream tot mai mult și mai statornic în viața mea. Părinții mei erau necăjiți cu problemele lor, așa că nu și-au dat interesul să îmi cunoască inima. Mama a înfruntat viața trecând prin durere, și-a împietrit inima precum un soldat pe front, fiindu-mi imposibil să mă deschid în fața ei pe deplin, de frica judecății și a posibilelor pedepse ce obișnuia să mi le aplice. Alexander a fost pentru mine „barca mea de salvare” la momentul respectiv, sufletul lângă care puteam să visez și să iubesc ca o nebună. Iubirea mea nu cunoștea margini, nu știam altceva și nu voiam altceva decât să îl iubesc și să-l urmez pe drumul vieții în doi, fără să-mi pese de ce las în urmă.

     Vremea a trecut, iubirea s-a consumat, iar el... el s-a transformat. Eu aveam dragoste nelimitată de oferit, pe când el voia spațiu pentru sine. Nu mai era atent în toate, era mai mult atent la propriile nevoi. Și-a încărcat bateriile cu iubirea mea, apoi a luat distanță, din ce în ce mai multă... Acea distanță m-a înspăimântat. Credeam că va fi tot timpul ca la început, așa cum l-am cunoscut și cum l-am vrut. Dar nu, viața avea să continue altfel. Mi-a crescut așteptările, apoi brusc mi-a tăiat aripile, luându-mi ce aveam mai de preț: atenția lui.

     Ruptura aceasta mi-a făcut rană în inimă. Eram un copil încă, care tânjea după atenție și mângâiere, dar îndatoririle familiale, menținerea unui trai decent, responsabilitățile de adult mi-au distrus iubirea perfectă pe care o avusem, chiar și pentru un timp limitat.

     Îi ofeream dragoste și dedicarea mea toată, l-am făcut stăpân pe lumea mea, am lăsat pe oricine în urmă, doar de dragul lui. Îl veneram cum n-o mai făcusem, era centrul fericirii mele și motivul lacrimilor mele de pe urmă. Au urmat zile triste în care plângeam, întrebându-mă ce am greșit sau de ce mi se întâmplă asta. Nu ofer suficient? Am renunțat la studii pentru a fi alături de el, am renunțat la prieteni, punându-l pe el pe un piedestal greu de doborât.

     A avut grijă de mine cum a știut. M-a iubit cum a știut el. Nu a putut mai mult...

     M-am înarmat cu răbdare și m-am resemnat, am încetat să mai cer, mulțumindu-mă cu ce mi se oferă. Am început să îmi scad din așteptări și să îl privesc cu alți ochi. Dacă asta înseamnă maturitatea: să iubești cu măsură și să te zbați pentru bani, atunci urăsc să fiu adult! Cu ochii cu care îl admiram, îi sorbeam fiecare detaliu și îl alintam cu fiecare gest, acum acei ochi îl privesc ca pe un partener, gesturile mele fiind măsurate, căutând să nu îl deranjez în vreun fel. M-am educat să fiu mai rezervată, mai calculată și mai rece.

     Momentele noastre de tandrețe fiind în adăpostul celor patru pereți, din ce în ce mai rare odată cu apariția copilului nostru, comoara care ne-a făcut părinți. Iubirea noastra s-a împărțit din nou acum, devenind din iubirea vieții lui doar mama copilului său.

     Nașterea m-a trasformat, cu kilograme în plus și vergeturi pe șoldurile, pe care le-am remediat cu greu. Mi-a mărturisit că nu se mai simte atras de mine. M-a rănit, inconștient de suferința provocată.
Dacă până atunci ne iubeam săptămânal, acum puteau trece și luni de pauză.

     La început îmi plângeam de milă, mă simțeam respinsă și invizibilă pentru bărbatul meu. Cu timpul am slăbit și m-am apropiat de formele inițiale. Odată cu transformarea mea, soțul meu își atribuia merite: „datorită lui”, „pentru el”, ceea ce nu era și cazul.

     Atenția mea a fost acaparată aproape complet de bunăstarea copilului. Odată cu creșterea lui Darius a crescut și respectul meu de sine. Inimioara lui mică îmi umplea universul de bucurie. O inimă care mă iubea sincer și deliberat. Îi ofeream dragoste și nu așteptam nimic la schimb, iar când primeam un zâmbet sau o mângâiere, simțeam că o bucurie imensă, o căldură infinită îmi acapara sufletul.

     Soțul meu a rămas prietenul meu, partenerul meu de viață și de apartament. Am încercat să cer mai mult, să comunic, dar mereu mi se reproșa că „iar încep cu prostiile mele” , „am prea mult timp liber”, „îmi stă mintea numai la sex”...

     Am avut nevoie de o îmbrățișare, i-o ceream și poate mi-o dădea, am avut nevoie de un compliment și nu totdeauna primeam ce îmi doream. Am avut nevoie să fiu ascultată și deveneam plictisitoare și iritantă din cauză că nu îl interesau subiectele mele. Am avut nevoie de atenție, dar a trebuit să îmi caut alte preocupări fiindcă el avea nevoie de timp pentru sine. Am avut nevoie de dragoste și de conectare cu el, iar acesta fie mă evita, fie se îngrijea doar de trăirile sale și de scopul lui fără a mai observa dacă sunt sau nu fericită. M-a făcut să mă simt defectă, că problema e la mine, că poate nu ofer suficient, că ar trebui să îl înțeleg mai mult, că ar trebui să mă străduiesc mai mult să îl fac fericit, încât, m-am uitat pe mine...

     Bun sau rău, soțul meu rămâne soțul meu și îl voi iubi oricum l-ar transforma vârsta. Am jurat în fața lui Dumnezeu să-l urmez și să-l accept așa cum este, chiar și dacă nu sunt pe deplin fericită uneori. El e sufletul meu, m-am măritat din dragoste la douăzeci de ani, după un an de prietenie. El a fost și este cel mai important bărbat din viața mea. Mi-a fost alături mereu și mă iubește mai mult decât oricine pe lumea asta. Nu își exprimă prea des sentimentele, dar știu că mă iubește cu toată inima. 

                                ♧♧♧

     — Mami, vreau să te ajut cu farfuriile.

     — Chiar vrei tu asta?

     — Da, te rog, vreau să duc o farfurie la masă.

     — Bine, ține-o pe asta, poftim.

     Sunt așa fericită că mama mi-a dat farfuria, vreau și eu să ajut prin casă. Mmm, ouă ochiuri și bacon, micul meu dejun preferat.

     Dar vai, m-am împiedicat și am căzut, iar farfuria s-a prăbușit la pământ, separându-se în bucăți inegale. Vai, nu!

     — Ce ai făcut, impiedicato? mă admonestă ea cu ochii mari.

     — Mami, nu am vrut. A fost un accident. spun spășită încercând să mă ridic de la pământ.

     — Îți dau eu ție accident! îmi spune înfuriată, venind în fugă spre mine.

     Mă smucește de o mână, iar cu mâna liberă îmi aplică o corecție la fund. Doare, dar continuă să mă lovească.

     — Mami, nu am vrut. Te rog, iartă-mă!

     — Am să mă asigur că nu vei mai sparge farfurii!

     — Auu, promit că nu mai fac. Promit!

     Icnesc la fiecare palmă grea primită, pielea începe să mă usture. Vede că durerea resimțită de mine nu este suficient de mare pe măsura nervilor ei, iar palma începe s-o doară.

     — Unde am pus cureaua? se oprește cercetând împrejurimile.

     — Nu, nu cureaua! Te rog! Mami! Mă doare! implor speriată și suferindă, regretând profund neatenția mea.

     — Când nu te vei mai putea așeza pe fund, atunci îți vei aminti să nu-ți mai bați joc de munca mea! spune pe un ton tranșant și amenințător.

     A găsit cureaua cu privirea. Nuu! Mă trage în direcția armei binecunoscute ca s-o poată apuca. Tălpile aproape mi se șirluiesc pe pardoseala lucioasă a camerei de zi. Cum de o fi găsit-o? De ultima dată mă tot asiguram că tata nu-și mai lasă lucrurile la voia întâmplării prin casă. Dar se pare că era pusă intentionat la păstrare. Lacrimile îmi udă abundent fața și încep să îmi acopăr fundul cu palmele, implorând milă.

     — Ia mâinile! Să simți ce simt și eu când văd că îți bați joc, iar eu nu știu cum să aduc o pâine pe masă. Ia mâinile! strigă inexorabilă în timp ce începe să îmi smucească brațul stâng.

     O curea lată îmi biciuie pielea fundului peste perechea subțire de pantaloni scurți de vară. Încep să țip de durere și să suspin tot mai greu între lovituri, căci nu se satură să mă pedepsească, iar încercările mele de zăgăzuire sunt aproape fără valoare în fața furiei sale ahtiate după răzbunare.

     — Aaau, gata, mama! Nu mai fac! Te roog! Gata!

     Furia îi schimonosește figura feței, plăcută până de curând. Răsuflă greoi căci puterea cu care mă lovește o consumă.

     — Știam eu că nu pot avea încredere în tine! Nu ești în stare de nimic! Acum strânge de pe jos și hai să mâncăm!

     Suspin cu sughițuri și aștept eliberarea ca pe oxigen. Odată scăpată de mâna asupritoarei, călcâiele mele nu se mai opresc decât în momentul în care mă aflu într-un loc ferit de ochii și mânia acesteia pentru a nu recidiva, departe în spatele casei, în curtea mare și verde, ghemuindu-mă lângă un cireș de Mai, plantat de bunicul. Mă țin de genunchi și plâng până îmi calmez durerea trupului.

     — De ce, Doamne, am eu viața asta? De ce?

     — Mai degrabă te dădeam la orfelinat decât să mă chinui cu tine și tot degeaba, că nu îmi aduci decât dezamăgiri! se aude din pragul casei tânguirea cu voce ascuțită a mamei.

     — Mai bine mor și gata!  Vreau să mor decât să mai simt durere! Ia-mă, Doamne!  Vreau să moor! repet în șoaptă, chircită lângă copac, resimt durerea zvâcnind și nefericirea acută în care mă afund.

     Suspin în lacrimi...

     Suspin în lacrimi și mă trezesc înmuiată în sudoare, o durere surdă îmi străpunge inima și mă întorc pe o parte.

     O picătură fierbinte îmi alunecă din ochi spre muntele nasului, iar apoi pe pernă. Am inima prinsă ca într-o gheară și încerc să mă scutur de fiorii visului neplăcut. Alexander doarme liniștit lângă mine și îl aud ocazional cum moțăie din buze.

     „Eu n-am să fiu niciodată ca ea! Promit!” cu acest gând blazat mă străduiesc din nou să adorm.

                                ♧♧♧

     Mă trezesc într-o stare de toropeală și cu dureri de cap, așa că decid să apelez la o stacană de cafea care, sper eu, că îmi va ridica starea de spirit. Alexander mă sărută în fugă și iese din casă, iar eu mă ocup de copil și de micul-dejun. Deschid frigiderul și iscodesc rafturile. Nu, azi nu vreau ouă ochiuri și bacon, mi-a ajuns.

     În drum spre școală observ trei apeluri pierdute de la mama și decid s-o sun înapoi.

     — Bună dimineața, mamă. Am văzut că m-ai sunat. S-a întâmplat ceva?

     — Of, dacă ai ști! Iar ne-am certat.

     Vechea poveste; neînțelegeri în paradis cu cel de-al treilea soț, Alton Wagner. Mama, Deborah, divorțată de tata, Emil Simion, pe când eu aveam doisprezece ani, în căutarea unei siguranțe afective și mai ales financiare. Provin din familie de români, iar după divorțul alor mei, mama s-a recăsătorit și ne-am mutat în Marea Britanie. De atunci viața mea s-a schimbat la o sută optzeci de grade, iar limba maternă o vorbesc din ce în ce mai rar. Cu mama vorbesc în română când suntem cu adevărat singure pentru a nu stârni inconveniențe.

     — Sunt cu Darius în mașină și ne îndreptăm spre școală. Ești pe difuzor.

     — Bună, bunico!

     — Bună, puiule!

     — Imediat îl las pe Darius și mă grăbesc să ajung. Ești în regulă?

     — Da... spune cu un glas stins. Vorbim pe urmă dacă poți, văd că nici tu nu ai timp pentru mine...

     — Dar mamă, ai văzut cât e ceasul? Plus că nu trebuie să-l încărcăm emoțional pe Darius cu experiențe negative. Te ascult cu drag după ce-l las, de acord?

     — Bine... hai, aștept să mă suni când termini.

     Of, iar îmi umple capul cu dramele lui bărbatu-său și suferințele induse ale ei. De cele mai multe ori, dacă nu chiar de fiecare dată, convorbirea noastră este mai mult un monolog din partea ei, însoțit pe alocuri cu câte un „mhm, așa este, ai dreptate” sau „așa ceva nu se face, urât din partea lui într-adevăr”.

     — Buni' se simte bine? întreabă Darius îngrijorat.

     — Va fi bine, scumpete, nu-ți face griji. Bunica trece peste orice.

     „Chiar peste orice, chiar și peste propiul și singurul ei copil.”

     În cele din urmă, după ce m-am despărțit de fiul meu, îmi sun mama să îi ascult oful.

     — Ia spune, ce s-a mai întâmplat de data asta?

     — I-am povestit despre planurile mele și i-am zis că am nevoie să mai modernizez ceva prin casă.

     Casa ei, în care nu mai locuiește nimeni de cinci ani, ea fiind în Palma de Mallorca alături de soțul său, dependentă financiar de acesta.

     — Și a acceptat?

     — Pe moment da, dar pe urmă a ajuns vorba despre copiii lui, ne-au invitat în vizită și știu prea bine că au un interes în spate. Nu degeaba îl cheamă pe taică-său. Atâta timp nu dau un telefon, iar pe urmă vor marea cu sarea. Îi cunosc punctul sensibil și profită de pe urma lui cum prind ocazia.

     — Sunt totuși copiii lui, nu îi poți interzice să nu se vadă. În plus, sunteți o familie, ar trebui să nu existe astfel de conflicte.

     — Ei îi urmăresc doar banii, nu țin la el cu adevarat. Eu sunt cea care are grijă de el în permanență, iar cu mine nu e mână largă ca și cu ei.

     — Pe tine te deranjează că face jumătate cu tine și jumătate cu ei, că eu nu înțeleg. Ce anume te deranjează?

     — Copiii lui sunt niște profitori, ar face orice să-l facă să muncească numai pentru ei, iar pe urmă să-l arunce ca pe un gunoi. Eu sunt cea care se îngrijește de el; îi spăl, îi calc, îi fac toate poftele, iar ceilalți culeg toate roadele? Mie nu-mi convine așa!

     — Faci lucruri normale pentru o soție, mamă! Deci tot de la bani v-ați certat și de data asta. Ce vrei să mai modernizezi în casă? Nici măcar nu locuiți acolo, de cinci ani!

     — Tu să taci! Știu eu mai bine! Lasă să îmi facă și mie pe plac, după câte îndur cu el măcar atât să mă bucur și eu de pe urma lui.

     — Și care e supărarea mare până la urmă?

     — Mi-a scos ochii că mă bag în relația lui cu copiii, că el face ce vrea, eu să îmi văd de pătrățica mea. Iar dacă se enervează nu mai pune un ban în casa mea.

     A se sublinia, casa ei e doar a ei. Când m-am măritat și am plecat din casa părintească, mama mi-a luat cheia casei, pe motiv să nu o pierd sau că nu am ce căuta acolo în lipsa sa. Ca nu cumva să îi distrugă cineva munca în lipsa ei. Gestul său m-a vexat teribil. Singurul ei copil să nu aiba acces la casa, care pe urmă tot ea să pretindă că pentru mine s-a zbătut o viață întreagă și că tot mie îmi rămâne? La ce folos dacă pentru acea casă am pierdut mama. Casa aceea este ca un copil pentru ea: proiectul vieții sale. A făcut numeroase sacrificii pentru a o construi și a o amenaja, mai multe decât a făcut vreodată pentru mine. Nu pot fi geloasă pe niște ziduri, sunt indignată de comportamentul mamei și de cum a gestionat relația cu mine în favoarea acelor ziduri. Iar pe urmă are pretenție din partea mea să îi ofer respect și iubire necondiționată, fiindcă, citez „a suferit pentru mine”, stând cu unul ca tata, un dependent de alcool doar pentru a avea eu un tată. Asta până nu s-a mai putut și a găsit un bărbat mai potent financiar decât ea și care, la momentul respectiv o iubea.

     — Este totuși tată,  e normal ca un copil să-i ceară ajutorul tatălui său, iar acesta dacă are posibilitate, să îl ajute.

     — Cum au făcut optsprezece ani să se descurce singuri, nu să întindă mâna, căci eu nu voi sta cu el ca să-i sprijine pe ei. Noi trebuie să ne trăim și viața noastră și să punem bani deoparte pentru bătrâneți! Nu se știe ce vremuri vin.

     Orice pănă la bani! Așa funcționează cu Deborah Wagner.

     — Gândești exact ca o mamă vitregă, de parcă tu nu ai fi mamă.

     — Taci Maddy, pe mine nu m-a ajutat nimeni în viață. Fiecare este dator să se zbată pentru el. Să se descurce!

     De aceea nu s-a împotrivit căsătoriei mele. Ea scăpa de angajamente și deveneam responsabilitatea soțului meu. Eu mi-am semnat libertatea mea de sub autoritatea mamei și subjugarea autorității soțului meu, măcar de cea de-a doua măcar nu simțeam reținere sau frustrare, ci iubire necondiționată și devotament.

     — Te-ai mai calmat?

     — Da, să zicem. La tine cum e? Totul bine?

     „În afară că situația cu Alexander este tot mai defectuoasă și simt că dorm în pat cu un iceberg, am cunoscut un bărbat minunat care îmi face inima să bată din nou cu putere și de care mă simt atrasă, dar știu că nu este corect să dau frâu liber sentimentelor fiindcă îmi distrug casnicia...  nimic important.”

     — Nimic nou, totul cum știi. Muncă și familie... Sunt aproape de muncă. Mai vorbim altă dată, bine? Poate în weekend. Sper să vă împăcați și să te văd din nou zâmbind. Îți doresc o zi frumoasă în continuare. Te pup, mama.

     — La fel și ție. Spor la muncă! Te iubește mama.

     — Și eu. Pa pa.

     Mai am câteva minute bune până ce ajung la muncă datorită traficului interminabil, dar nu mai suport să îi ascult la nesfârșit aceleași supărări banale de femeie suferindă și rănită din toate părțile pe nedreptate.

     Am nevoie de un moment de respiro în care să îmi limpezesc gândurile. O tolerez pe mama din simplu fapt că e totuși mama. Îi sunt singurul sprijin în momentele grele, care nu sunt deloc puține sau rare. Am o datorie morală față de ea, chiar dacă mi-a cauzat numeroase neplăceri și răni nevindecate încă, am decis să le las în trecut și să fiu fiica pe care și-o dorește.

                               ♧♧♧

     Ajunsă la magazin, un domn îmi cere catalogul cu  noua colecție ce o producem sezonul acesta. Pe când caut și tot caut, realizez cu stupoare că am uitat catalogul pe măsuța de cafea din biroul lui Stone. „O, nu! Asta îmi mai lipsea! Acum trebuie să îl contactez și să-l recuperez.” Avem doar două exemplare ale catalogului, unul pentru clienții din interior, unul pentru cei de la domiciliu, așa că nu mă pot lipsi de el oricât mi-aș dori.

     Să dau din nou ochii cu el e ca și cum aș spune că sunt diabetică și mi se aduce în față cel mai delicios fel de mancare, super dulce și nesănătos după care îmi plouă în gură, știu bine că fie și o înghițitură cât de mică mi-ar face rău, dar nu mă pot abține și trebuie să-l gust... Cam așa mă simt în preajma lui, mai ales că a încercat să mă sărute, deci clar nu îi sunt indiferentă. „O, Doamne!  De ce mi se întâmplă mie asta? De ce cu el? De ce acum?”

     „Bine. Fie! O fac pentru slujba mea, ci nu pentru că aș vrea să îl aud sau poate să-l văd din nou! Sau vreau?” Formez numărul de pe care a sunat ieri să schimbe locația întâlnirii. Telefonul sună, dar nu răspunde. O fi prins cu munca și nu îi permite timpul să răspundă, așa că decid să îi las un mesaj de pe telefonul personal, fiind mai comod pentru mine să-i scriu decât să fiu supusă chinului de ai auzi vocea chinuitor de sexi.

      Bună ziua, domnule Stone. Sunt Madeline White de la Hunstman & Sons, îmi cer scuze de deranj, doar că în neatenția mea, catalogul colecției din acest sezon a rămas în posesia dumneavoastră. V-aș ruga să luați legătura cu mine sau cu una din colegele mele și să ni-l înapoiați, dacă nu este un deranj prea mare pentru dumneavoastră. Mulțumesc.

            Mesaj livrat miercuri, 2 nov • 9:30

4 minute mai târziu

     Bună ziua și ție, doamnă White. Nu e nevoie de o prezentare prea amplă ca să îmi dau seama cu cine vorbesc. Cum mi-aș putea reaminti ceva ce nu am uitat? În legătură cu acel catalog, voi verifica dacă într-adevăr s-a rătăcit printre lucrurile mele și vi-l voi returna în scurt timp.

                                         Mesaj primit • 9:34

     „Cum mi-aș putea reaminti ceva ce nu am uitat?” surâd cu telefonul în mână și parcă un val de căldură îmi scaldă obrajii. Încep să mă obișnuiesc cu fiorii plăcuți ce mi-i oferă și parcă vreau să tot sap pentru mai mulți. „Atât de lipsită de fiori sunt încât mă bucur la niște replici nevinovate? Abține-te până nu cazi și te lovești grav!” Încerc să îmi alung din minte ochii aceia care mă ademeneau să mă scufund în ei. „Nu e de mine, iar eu nu sunt de el!”

     Vibratul telefonului mă întrerupe din visare, anunțându-mă de un nou mesaj de la el.

     Mi s-a confirmat de către Greta că se află în posesia mea catalogul. Am o fereastră liberă în program în timpul prânzului, în care obișnuiesc să iau masa la Stone Pizza de pe Fife Road. Ia masa cu mine și îți vei primi catalogul.

                                         Mesaj primit • 9:39

     „Poftim? Să iau masa cu el? Sună cumva a poruncă sau mi se pare mie? Ce nai...?” Furioasă încep să scriu un nou mesaj domnului îngâmfat.

     Aș prefera să primesc catalogul și în alt mod. Mă gândeam că l-ați putea trimite prin cineva poate sau să trec eu să îl iau de la Greta. După cum bine știți, programul meu nu este atât de flexibil ca al dumitale, așa că ideea cu prânzul cade.

                                         Mesaj trimis • 9:41

     Regret să te anunț că prețiosul catalog este deja în drum spre mine. Nu îți răpesc decât cinciprezece minute, nu mai mult. Promit!

                                         Mesaj primit • 9:41

     Nu se poate să facă un mic ocol și să ajungă la mine direct?
                                         Mesaj trimis • 9:41

     Mi-ar face plăcere să te revăd și să-ți spun personal câteva vorbe. Te rog! Acceptă să ne vedem!

                                         Mesaj primit • 9:42

     „Să-mi spună personal câteva vorbe? Despre ce are el de vorbit cu mine? Acum vrea să devenim prieteni? Eu obișnuiesc să păstrez o relație profesională cu clienții, devin mai familiară cu oamenii blânzi sau cu cei în vârstă, iar el nu e nici una, nici alta și nici pe departe genul de bărbat pe care mi l-aș face prieten. Este mai degrabă genul de bărbat cu care aș vrea să fac multe lucruri, dintre cele mai păcătoase...”

     Nu văd ce am putea să ne spunem mai mult decât despre munca ce ne leagă, adică nimic ce nu se poate transmite prin telefon. Nu sunt interesată să leg prietenii pe cât sunt interesată să îmi onorez meseria. Mulțumesc pentru timpul acordat, domnule.

                                         Mesaj trimis • 9:42

     Vreau să îi fie clar că nu stau după bunul plac al său și că nu dacă pocnește din degete așa este cum vrea el. Nu i-am dat certitudinea nici că mă duc, dar nici că nu. Oare să mă duc?