„Opţiunea sexuală a unei persoane este rezultatul însumării convingerilor sale fundamentale. Spuneţi-mi ce consideră un om că este atracţia erotică şi vă voi spune întreaga lui filozofie de viaţă.”

                           citat clasic din Ayn Rand

     Luni dimineață, ceasul indică ora opt fără un sfert și îl duc pe fiul nostru, Darius, la școală. Râsetele și zumzetul vesel de copii animă curtea școlii, coada nesfârșită de mașini de pe stradă ne anunță că deja am ajuns târziu, iar parcarea școlii este la epuizare. Cu chiu cu vai găsesc un spațiu îngust unde să parchez mașina micuță cu două portiere. Înscris în etapa cheie întâi, la numai cinci primăveri de viață și se îndreaptă cu pași repezi spre a șasea, mândrețea  noastră de copil tocmai ce a terminat vacanța de o săptămână de la sfârșitul lunii octombrie și ne întorcem voioși spre poarta școlii. Mă simt emoționată de fiecare dată când îl petrec pe Darius pe porțile înalte, copilul meu crește pe zi ce trece, iar timpul parcă zboară fără să întrebe măcar dacă sunt pregătită să-l las.

     — Să ai o zi minunată, Darius, să fii cuminte și să te joci frumos! Te iubesc! Ne vedem după-amiază, îi spun în timp ce ne apropiem de grupul de elevi care erau întâmpinați de profesoara coordonatoare.

     — Bine, mami! Te iubesc și eu. Pa pa! îmi spune grăbit, strălucindu-i ochii albaștri de agerime.

     Flutur încă o dată mâna și îl privesc cum se îndepărtează. Mi se umple inima de fericire când îl văd așa de isteț, jucăuș și zâmbăreț. Îmbrăcat în uniformă, cu sacou gri-șoriciu, cămașă albă, cravată roșie cu dunguțe gri, pantaloni de stofă neagră, cu ghiozdanul în mână, cu pletele castanii ce îi saltă în fuga lui spre clasă. O salut respectuos pe doamna Aldercy Davies, mereu cu un zâmbet plin de recunoștință, fiind conștientă cât este de greu să strunești o clasă de năzdrăvani curioși și plini de energie. O admir pentru calmitatea ei și pentru seriozitatea cu care tratează lucrurile. Doamna Davies este o femeie de vârstă mijlocie, cu experiență vastă în spatele catedrei, cu piele ternă, lipsită de îmbujorare, părul îi cade valuri de inele castanii peste umerii micuți, de statură medie, iar în ochii chihlimbarii i se citește blândețea și înțelepciunea.

      Motorul mașinii începe din nou să prindă viață și  pornesc spre locul de muncă unde îmi desfășor activitatea de asistentă în vânzări de doi ani de zile, într-un magazin de costume bărbătești, Huntsman. Uniforma mi-e o rochie roșie până la genunchi, mulată pe corp, cu mânecă de trei sferturi. Port pantofi negri cu toc și curelușă ce îmi ține glezna, părul castaniu-închis mi se revarsă în bucle lejere peste omoplați. Am un machiaj simplu, dar cochet: ochi de pisică și buze roșii.

     Toamna începe să-și facă tot mai mult simțită prezența, copacii găzduind acum podoabe cărămizii și gălbui, uitând de verdele plin de viață ce domnise până acum. Diminețile sunt mai reci, dar în timpul amiezii te poți bucura de soarele arzător și de temperaturi mult prea ridicate pentru acestă perioadă a anului. Intru în coloana infinită de mașini din traficul infernal al Kingstonului-upon-Thames, chiar și la kilometrii distanță de Londra, se resimte aproape aceeași atmosferă, unde înaintez cu greu și regret că întârziasem în această dimineață cu pregătirile pentru școală. Ce să-i faci unui copil care doarmise până mai târziu fiind încă obișnuit cu programul din vacanță? Sper doar să ajung la timp și să nu fiu nevoită să sun să anunț întârzierea mea, mai ales că deja petrecusem o săptămână cu Darius acasă, neavând cu cine să-l las. Șeful este destul de păsuitor cu mine și înțelesese situația mea încă de la începutul angajării, iar prin urmare, atunci când sunt la muncă mă străduiesc să ofer ce am mai bun și să îmi arăt recunoștința față de acesta.

     Un domn drăguț îmi oferă prioritate, salvându-mă în încercarea de a ieși din ambuteiaj. Cu un zâmbet larg și ridicarea mâinii mulțumesc grăbită, îndreptându-mă nerăbdătoare spre parcarea subterană a complexului comercial în care lucrez. Trag o privire fugară peste ceasul din bordul mașinii și mulțumesc în gând Lui Dumnezeu, iar dacă continui să mă grăbesc pe scări, voi reuși să intru la fix în incinta magazinului.

    Magazinul are o vitrină de o parte și de alta a ușii de la intrare, unde sunt așezate câteva manechine scump îmbrăcate pentru a atrage privirile și de a stârni interesul viitorilor clienți. Apoi un salon impresionant de spațios unde sunt modelele de costume sortate pe culori și pe stiluri; pantofii, cravatele, cămășile, butonii. Este o oază de inspirație pentru bărbații de afaceri, iar eu am prilejul de a ajuta clienții în alegerile lor și de a măsura siluete de bărbați.

     Salonul este urmat de o încăpere a cabinelor de probă cu cortine brune, așezate în semicerc, iar în fața acestora, o canapea spațioasă din piele de culoarea mahonului. După toate acestea, se află atelierul de cusut, unde șase croitorese lucrează la ținutele unicat masculine, care fac magie pe corpurile clienților noștri. La intrarea în magazin sunt întâmpinată de colegele mele Beth, Clara și Jasmine, care ajunseseră deja.

     — Bună dimineața, fetelor, ce bine arătați astăzi! rostesc cu încântare în glas și cu efortul de a-mi trage sufletul.

     Beth este o blondă focoasă la vreo douăzeci și cinci de ani, înaltă și zveltă. Un caracter puternic și debordant, încrezătoare în forțele proprii și care emană o dispoziție bună mai mereu. Clara are părul negru precum cărbunele și niște ochi căprui-închis blânzi și calzi. Este o ființă dulce, delicată, de statură minionă, iar în ciuda înălțimii și a aspectului de copilă, este trecută de douăzeci și șapte de ani. Ultima și nu cea din urmă, Jasmine; indiancă la origini, cu pielea de culoarea cafelei cu lapte, păr negru și lung, coafat cu grijă într-un coc superb și bogat, ochii ca doi nasturi negri ce strălucesc mai mereu a bunătate. Înaltă și cu forme pline, nu depășește vârsta de treizeci de ani.

     — Bună dimineața, Madeline! salută ele pe rând.

     — Cine se aseamănă se adună, bine ai venit. Azi vrei să stai la caserie sau în salon cu clienții?  întreabă Beth.

     — Mulțumesc Beth, cred că voi rămâne în salon azi, zâmbind, mă scuz îndreptându-mă spre vestiar.

     Îi fac cu mâna de la distanță lui Georgy, care își pregătește acele și creta în separeu, unde se probează costumele prototip și se fac retușări direct de pe corpul clientului.

     Georgy este un bărbat la vreo patruzeci de ani, cu multă experiență în croitorie, de la care am avut foarte multe de învățat. Mediu de înălțime, slab și cu părul cărunt, foarte prietenos și săritor când am avut nevoie de ajutor. Ochii verzi-smarald îi îndulcesc trăsăturile ascuțite ale feței, mereu la cămașă în carouri și cu câteva crete sau agrafe prin buzunare. El fiind văr drept cu proprietarul, domnul Frederic Hunstman, își face datoria în acest magazin de peste cinciprezece ani.

     Îmi așez geanta în micul vestiar și îmi pun ecusonul în piept ca de fiecare dată în partea dreaptă. Noi, cele patru asistente în vânzări, împreună cu Georgy, suntem gazdele clienților noștri. Îmbrăcate identic, drăguțe și elegante, conferim o atmosferă primitoare și relaxantă pentru domnii ce ne trec pragul.

     Îmi mai aranjez o dată ținuta în oglindă, îmi verific machiajul, pielea albă mi-e îmbujorată ușor de la efortul depus de dimineață, iar ochii căprui-verzi îmi sclipesc de încântare căci în sfârșit am scăpat de hainele obișnuite de casă în care mi-am petrecut ultimele zile. Mă înarmez cu zâmbet și pornesc în sfârșit spre salon.

     Ajunsă în dreptul vitrinei, un domn la vreo treizeci de ani intră în magazin. Este poate cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată. Acest individ îmi taie răsuflarea pentru câteva secunde. În momentul în care ne-am intersectat privirile amândoi am rămas înmărmuriți, acele ceasornicului încetând să se mai miște. Are un păr negru cu breton pe o parte, ochii albastru deschis precum denimul vechi... atât de frumoși! Buze frumos conturate și potrivit de cărnoase, cu acel V delicios, bărbia pătrată și scobită în mijloc. Maxilar puternic și un nas drept. Atâta senzualitate și masculinitate nu am mai văzut în viața mea la un bărbat! Este îmbrăcat într-un sacou casual bleumarin, pantaloni asortați, pantofi de piele întoarsă de culoarea sâmburelui de cacao și o cămașă imaculat de albă. Este bine legat și atletic, umeri lați, dar fără să fie mătăhăloși, are o frumusețe austeră, ucigător de atrăgător.

     Îmi caut cuvintele cu greu, căci simt că mi-a înghețat creierul, într-un final văd cum acele buze minunate se despart și încep a forma cuvinte, urechile mele alintându-se la auzul vocii sale baritonale.

     — Bună ziua, un zâmbet cald îi luminează chipul, iar ochii îi sclipesc ca niște safire în bătaia soarelui. Doresc să îmi reîmprospătez garderoba, iar pentru un început caut cămăși albe. Mă puteți îndruma?

     — Bună ziua și bine ați venit, articulez în timp ce un zâmbet tâmp mi se așterne pe față și simt că mă zgâiesc la el. Cu mare plăcere. Vă rog să mă urmați, domnule.

     „Chiar așa de mare?” mă dojenesc în minte. Îmi astâmpăr cu greu un tremurat inexplicabil. M-am emoționat dintr-o dată și nu-mi pot explica de ce. Îmi simt obrajii împurpurându-se.

     — Desigur.

     — Doriți ceva de băut?

     Îi evit privirea și totuși, când o întâlnesc din nou mă simt absorbită de intensitatea privirii sale albastre.

     — Pentru un moment sunt bine, mulțumesc.

     — Ce preferințe aveți la cămașă, domnule? Avem gulere Kent, cut away collar, lido collar, spread collar, inside buttons down collar...

     — Vreau câte una din cele menționate, dar cu manșete pentru butoni, te rog.

     — Avem în stoc niște butoni de onix superbi. Dacă sunteți interesat, să-mi spuneți.

     — Poate mai târziu.

     Se apropie de mine și un parfum plin de prospețime și finețe masculină îmi invadează simțurile, miroase atât de bine încât mă opresc un moment să-l savurez.

     — Cum doriți. Vă invit spre cabina de probă, vi le aduc eu în scurt timp.

     Indic în direcția cabinelor și mă străduiesc să fiu relaxată. Caut repede produsele cerute, aproximez din ochi mărimea chipeșului cu umeri lați și picioare lungi și mă îndrept înspre bărbatul care stârnește în mine emoții de mult uitate, mă uimește năzuința ce prinde rădăcină în simțurile mele tot mai mult.

     — Am adus câteva modele diferite ca să aveți de unde alege, domnule, spun întinzând umerașele spre cortina trasă, așteptând să mi le ia.

     O mână cu degete lungi și delicate a ieșit de după cortină, în oglinda din spatele lui văd un spate masiv și musculos, niște coaste acoperite doar de mușchi, pe sub un strat subțire de piele și o talie zveltă. Are un fizic de invidiat și aproape că mi-a atins mâna în timp ce prindea umerașele.

     — Mulțumesc, spune pe un ton mușcător și apăsat, care m-a înfiorat pe dată.

     „Câte stări îmi poate da omul ăsta?”

      Sunt măritată, dar acest Eros are un corp pe care mi l-aș dorit la mine în dormitor în fiecare seară, atât de tentant arată. Jinduiesc deja la acel corp fără cusur și mă cert în minte pentru asta.

     „Gata Madeline, concentrează-te! Ești la muncă, fă-ți meseria cu seriozitate!”

     După câteva momente iese domnul cu una dintre cămăși pe el. Mi se usucă gura, instinctiv îmi umezesc buzele și observ cum privirea lui este acaparată de gestul meu.

     — Vă stă foarte bine acest guler cut away! Trebuie neapărat s-o încercați cu o cravată!

     — Mă poți ajuta cu manșeta, te rog? Abia am reușit s-o închid la o mână.

     — Desigur.

     În momentul în care m-am apropiat și l-am atins, am simțit un fior ce mi-a înfiorat toată spinarea. Înalț ochii spre el, iar comisura buzelor sale se arcuiește într-un zâmbet fermecător fără asemănare, mă studiază cu atenție și mă ademenește spre o dorință ce se aprinde în mine și n-o mai pot zăgăzui. Sper să nu observe pielea mea ca de găină.

     — Îmi aduci o cravată, citind de pe ecusonul meu din piept, Madeline? Te rog.

     — Aveți vreo culoare în minte pentru cravată?

     — Singura culoare care îmi vine în minte acum este roșul, dar surprinde-mă tu. Adu-mi ce crezi că mi se potrivește.

     M-a privit în ochi intens în timp ce a mărturisit că doar la roșu se gândește. Roșu precum rochia mea, sau ca buzele mele.

     „De ce Doamne mi-l arăți după opt ani de căsătorie? Nu puteai să mi-l arăți înainte? Că nu mai păcătuiam acum cu gândul la un străin.”

     — Mă întorc imediat, zâmbesc cu înțeles în timp ce mă îndepărtez.

     Abia după ce iau o distanță rezonabilă de el reușesc să îmi umplu plămânii din nou cu aer proaspăt, hipnoza ce m-a cuprins m-a făcut să uit până și de nevoile de bază a existenței mele. Aleg o cravată roșie sângerie, una albastru safir, una gri deschis cu dungi fine argintii și una de un argintiu metalic. Mă apropii să i le înmânez, iar de data aceasta degetele noastre se ating într-o mângâiere gingașă. Cum mă privește în ochi, atât de intimidant! Îmi golește mintea și mă umple de fierbințeală, prin vene curgându-mi foc, nu sânge.

     „E dezastruos! Îmi iubesc soțul, de ce mi se întâmplă asta?”

     Se întoarce în cabină sub privirea mea ce nu-l slăbește o secundă, își pune cravata roșie și iese cu un surâs victorios din cabină.

     — Vino puțin, Madeline.

     Mă cuprinde cu un braț în jurul taliei, mă situează lângă el și ne privim reflexia în oglindă, în afara cabinei. Mâna sa pe șoldul meu întețește valurile fierbinți ce mă acaparaseră fără milă.

     — Îți place ce vezi?

     Privesc nedumerită căci nu înțeleg unde bate. Îmi trec privirea pe imaginea noastră din oglindă, apoi rămân ațintită pe ochii săi. Are un zâmbet subtil și o dulceață în privire ce îmi străpunge sufletul.

     — La ce vă referiți mai exact?

     — Această cravată nu are farmec decât în prezența unei domnișoare frumoase ca dumneavoastră, iar în această rochie... mă măsoară din cap până în picioare cu privirea, pur și simplu superbă!

     — Îmi pare rău să vă distrag și să vă stric imaginea din oglindă, dar sunt căsătorită.

     Ridic mâna stângă să se vadă verigheta și inelul de logodnă. I se potolește zâmbetul cel fermecător, dar nu își pierde prezența de spirit.

     — Înțeleg. Soțul tău trebuie să fie foarte norocos.

     Își îndepărtează brațul din jurul taliei mele, lăsându-mă dezgolită în lipsa căldurii palmei sale. Realizez că îmi displace mai mult sentimentul de abandon decât cel de vinovăție că sunt atât de ahtiată după el.

     — Mulțumesc.

     Ne privim ochi în ochi, față în față, sunt până la nasul său la înălțime, fără tocuri probabil aș fi până la umărul său. Mă privește de parcă ar căuta un răspuns, mă contemplează cu ochi îngustați.

     — Poate doriți să încercați și celelalte cravate, ce spuneți? spun pentru a rupe contactul vizual intens.

     — Da, dacă tot sunt aici.

     Zâmbește afectat și trage cortina în urma lui. Nu se așteptase la posibilitatea asta. Parcă îmi pare rău că se retrage, îmi plăcea zâmbetul lui ștrengăresc și cu îndemn la păcat. În cele din urmă iese cu sacoul pe el, exact cum venise.

     — Am nevoie de o favoare din partea ta. Să vii mâine la mine la adresa asta, îmi întinde o carte de vizită cu două degete, să mai luăm niște măsurători pentru un costum sau două. Rămân cămășile să le plătesc. Acum nu mai am timp să mai probez nimic. Mâine sunt ocupat, dar îmi pot face timp pentru tine între întâlniri.

     Este serios, cu o ușoară urmă de blândețe. Tonul său baritonal și grav îmi face stomacul să mi se strângă într-un ghem dureros. Ultima frază o rostise cu hotărâre, implorând din priviri parcă.

     — Dar domnule, eu nu pot veni la domiciliu să vă iau măsurile, ar putea cineva din personalul nostru. spun în apararea mea vrând să scap, opțiunea din capul meu fiind Georgy.

     — Sunt sigur că putem ajunge la o înțelegere totuși. Aș dori să vă deplasați dumneavoastră la domiciliul meu, nu altcineva. Veți primi un bacșiș gras, nu vă faceți probleme! insistă neclintindu-și privirea albastră de pe mine, fermecându-mă.

     Devenisem "dumneavoastră" deja de la o proporție la alta, iar distanțarea și lipsa de familiaritate față de mai devreme parcă mă doare. Diplomația aprofundată brusc după confesiunea statutului meu matrimonial mă obligă să îmi cobor picioarele înapoi pe pământ.

     — Nu e vorba de bani, doar că altcineva are îndatoririle acestea. Îmi mențin și eu poziția, riscând să-l supăr.

     — Sunt un client cu timp limitat pentru cumpărături, iar dacă vreți să vă vindeți marfa, mă aștept să nu fie o problemă dacă vă prefer pe dumneavoastră să mă ajutați până la capăt cu cumpărăturile.

     Mici cute se formează pe fruntea înaltă, iar ochii și-i îngustează ușor. Văzând că tot o ține cu acel "dumneavoastră" care mă zgârie pe creier deja, mă îmblânzesc în dorul de a-l simți din nou relaxat. Este până la urmă un client, iar eu am datoria de a mulțumi clientul, nu?

     — Vă ajut cu drag, domnule. La ce oră spuneați că ați fi disponibil? schițez un zâmbet amabil și să îmi îndulcesc trăsăturile.

     — În jurul prânzului ar fi perfect.

     Colțurile gurii i se ridică din nou într-un surâs pe care încep să-l îndrăgesc, buzele acelea de un roz-viu natural se curbează îmbietor, iar fruntea i se descrețește.

     — Nu vă mai rețin atunci dacă vă grăbiți, colega mea vă așteaptă la caserie. Ne vedem mâine, domnule! pozez un zâmbet timid și indic spre Jasmine.

     — Pe mâine, Madeline.

     Numele meu rostit de el sună diferit față de tot ce auzisem până în acest moment, mă face să îmi doresc să îmi mai aud numele format pe acele buze catifelate și cărnoase. Mă mai privește o dată pe sub genele lungi și negre, apoi se învârte pe călcâie și pornește în direcția caseriei, lăsând în urma sa o dâră de parfum scump și plăcut ce mă îmbată.

     „Sunt sigură că nu voi uita prea curând acea privire intensă ce mă sfredelea. Nu înțeleg interesul lui atât de încăpățânat de a-l ajuta eu, doar eu. Nu că ar fi o problemă, doar că... ”

     Fără să îmi dau seama, îmi ambalalez buzele într-un tic nervos și mi-o sug pe cea de jos. El se mai întoarce pentru o ultimă dată în direcția mea, face un semn din cap de „rămas bun” și se îndreaptă în pas relaxat de o frumusețe animalică spre ieșire. Trunchiul solid se continuă cu o pereche de picioare tonifiate și lungi. Genul de bărbat pe care ți-e greu să nu îl observi.

     Clara mă întreabă din priviri „cine e tipul oare?”. Flutur jucăușă cartea lui de vizită.

     „Presimt că voi afla în curând...”

                              ♧♧♧

     După o zi lungă și surprinzător de aglomerată, ajung acasă în sfârșit împreună cu Darius, obosit și el de asemeni, ceasul indicând deja ora patru după-amiaza, după ce îndurasem din nou traficul și mai dens decât cel de dimineață. Alexander are să ajungă într-o oră și jumătate, timp pe care îl am la dispoziție pentru a prepara cina. Darius își trage un scaun lângă blatul de bucătărie dorind să mă asiste la gătit.

     — Ce gătim azi, mami?

     — Astazi facem pui cu mazăre, scumpule. Hai mai bine să ne odihnim puțin în camera ta și pe urmă ne apucăm. Ești de acord?

     — Dar nu mi-e somn deloc, spune în timp ce gura i se deschide larg într-un căscat prelung.

     — Sigur că nu ți-e somn. Vino-ncoace, maimuțică mică ce ești! mă năpustesc să-l gâdil și râde cu gura până la urechi, chircirdu-se în încercarea de a se feri de degetele mele neastâmpărate.

     Se coboară de pe scaun și aleargă spre dormitor, iar eu din urma lui. Râsul său este contagios, foarte strident și se întețește pe măsură ce mă apropii. Țipă ascuțit în momentul când îl înșfac și îl ridic de la pământ, rostogolindu-l pe pat și învârtindu-l stânga-dreapta. Camera se umple de râsete și țipete hazlii.

     După un râs copios, obosește și își trage sufletul întins pe spate, la fel și eu. Se apropie și își întinde brațele micuțe și gingașe în jurul gâtului meu, îl cuprind de asemeni cu aceeași căldură și își apasă buzele de obrazul meu.

     — Te iubesc, mami!

     — Și eu te iubesc, campionule!

     Îmbrățișarea noastră este tot mai strânsă și mai dulce, îmi ia oboseala cu mâna și îmi dă energie ca de fiecare dată să continui prin viață. Copilul meu drag este foarte apropiat de mine, petrecem mult timp împreună, atât cât ne permite programul și ne ajutăm reciproc în sarcini. Este ajutorul meu de nădejde și suntem de nedespărțit. Alexander fiind mai mereu ocupat cu munca, ajunge uneori târziu făcând ore suplimentare, are zile când îl găsește pe Darius dormind. Cum să-i cer mai mult când deja vine obosit?

     Soțul meu, Alexander White, inginer mecanic de profesie, își petrece timpul mai mult la serviciu decât cu noi, garajul devenindu-i a doua casă. Pune mult preț pe munca sa și pe bunăstarea familiei, numai că am început să ne răcim în ultimii ani, intrând într-o rutină ce mă seacă și mă lasă tot mai goală pe dinăuntru. Este un bărbat înalt, cu picioare lungi și subțiri, dar cu trunchi gros, cu început de burtică datorită efortului pasiv ce îl efectuează. Ochii albaștri de care m-am îndragostit în adolescență, sunt acum tot mai obosiți și pierduți de strălucire. Are un păr brun, tuns scurt și aranjat cu grijă, cărunt la tâmple, care adaugă ani în plus înfățișării sale.

     Mă mândresc cu soțul meu pentru tot ceea ce este; un bărbat inteligent, serios și productiv, inexorabil uneori, un bun lider și foarte capabil, cu o frumusețe simplă și plăcută și o inimă nobilă. Împărțim același nume de opt ani de zile și formăm o familie frumoasă și armonioasă.

     Brațele micuțului meu neînfricat se lasă moi pe lângă pernă și observ că a adormit adânc. Mă strecor cu grijă afară din cameră, grăbind pregătirile pentru cină.

                               ♧♧♧

     Aud cheia învârtindu-se în broască și la scurt timp holul se inundă de lumină. Ies în întâmpinarea lui și îmi înlănțui brațele în jurul gâtului său, mă ridic pe vârfuri și îi caut buzele ce mă ating scurt și cast, trăgându-se înapoi pe spate, grăbit să-și dea geaca jos.

     — Hei! Unde te grăbești așa? Parcă am fost atinsă de o ciocănitoarea, nu de soțul meu scump. Sărută-mă cum trebuie! spun mimând îmbufnarea.

     Se strâmbă puțin înainte să-și ofere din nou gura într-un mod batjocoritor de senzual, ceea ce nu i se potrivește stilului său, sau cel puțin nefamiliarizându-mă cu săruturi prea umede și apăsate.

     — Uău, nici chiar așa, Casanova!

     Râde și își lipește buzele de ale mele într-un sărut mult mai decent decât cel precedent și mai apropiat de dorința mea.

     — Mmm, nu de alta, dar s-ar putea să-mi placă și să vreau tot mai mult astfel de abordare.

     — Vai, nuuu! râde și își agață haina în cuier. Ia zi, ce miroase așa bine aici? Unde e cel mic?

     — Cel mic doarme... ușa dormitorului se deschide și Darius apare pe hol, frecând de zor un ochișor, mărind pasul spre brațele deschise ale tatălui său.

     — Ce faci, măi? Ai dormit bine?

     — Mhm, iar cu brațele îi înconjoară gâtul, rezemându-și căpușorul obisit pe umărul lat al lui Alexander.

     — Ți-a fost dor de tati?

     — Da! spune copilul ridicând căpușorul să îi atingă obrazul cu buzele-i micuțe.

     Alexander emoționat, își cuprinde copilul strâns în brațe și începe același tratament ce i-l aplicasem și eu înainte de somn; gâdilatul. Darius își arcuiește spatele în așa fel încât acum mă poate vedea cu susul în jos. Mă bucur de bucuria lor și mă apuc de farfurii și de tacâmuri, aranjând mâncarea pe masă. Fiecare se duce în treaba sa în minutele care urmează; tatăl stă pe scaun cu telefonul în mână, iar fiul fuge repede în camera de zi, unde se află jucăriile, iar televizorul se însuflețește.

     — Iubire, masa este gata.

     Stau și mă uit la el cum nici măcar nu își mișcă vreun alt mușchi în afară de cel al degetului mare, care îl ajută în derularea paginii web pe care navighează.

     — A-le-xan-der! prelungesc sunetele voit, doar doar mă va auzi într-un final. Pământul către Alexander! el tresare hazos. Masa este gata! Ce tot faci acolo?

     — Mă uitam și eu pe aici să văd ce se mai întâmplă în lume.

     — Te rog, lasă telefon deoparte și hai să mâncăm, se răcește și e păcat. Darius! exclam să mă audă și puștiul, atent acum la desene animate. Hai la masă!

     Cu pași repezi se apropie din nou de bucătărie, se urcă pe scaunul lui și începe să înfulece. Toată lumea mănâncă în liniște și nu comunicăm decât din priviri. Îmi studiez soțul în timp ce face fețe amuzante spre copil, Darius începe să se joace cu mâncarea în farfurie și să râdă copios.

     — Și cum a fost ziua de azi? întreb curioasă.

     — Totul a fost bine, ca de obicei.

     — Doar atât? Nimic nou? N-ai nimic să-mi povestești și mie?

     — Ce ai vrea să-ți povestesc? De parcă ai cunoaște și tu situațiile cu care mă confrunt și te-ar ajuta cu ceva dacă le dezbat cu tine.

     — Ai dreptate, e de-a dreptul inutil să vorbești cu mine. Te rog să mă scuzi dacă te-am deranjat.

     Un rictus zeflemitor mi se așterne pe chip, iar tonul ironic fusese mai mult decât evident.

     — Nu te supăra acum, dar chiar așa e! Nu schimbă cu nimic dacă discut cu tine despre munca mea. Totul a fost ok, atât e de spus.

     — Prea bine. Proastă eu că am întrebat. Eu nu știu de cum mai iei masa împreună cu noi la cât de neînțeles ești.

     — Am avut o zi obositoare și vreau doar să mă relaxez. Cer mult? mă admonestează el.

     — Deloc, doar că mă așteptam că odată ce ai terminat programul, vei fi și tu mai prezent printre noi, să împărțim impresii, nu să te retragi în cochilia ta și să ne comportăm ca și cum tu nu ai fi aici. Petrece timp cu copilul ăsta, ajută-l la teme sau fă activități cu el, nu sta toată seara pe telefon, iar apoi să-mi spui că te pui la somn. Ce viață e asta? Cu tine sau fără tine, tot singură sunt?

     — Nu mai exagera, Madeline! Ajunge!

     Restul cinei îl ignor intenționat, ocupându-mă să-l văd sătul pe Darius și să îmi umplu stomacul cu mâncare și nervi. Împreună dar separați, așa ajunsem din cauză că se închide în sine și nu mă lăsa să îi cunosc trăirile, devine tot mai rece și distant, iar eu am obosit să încerc să comunic, să îl înțeleg și să îi accept mofturile. Am trecut de prea multe ori prin asta și deja e prea mult, mă sufoc în liniștea lui și fierb la foc mic pe dinăuntru. Am nevoie să vorbim, să discutăm despre ce îl macină, poate îl pot ajuta să treacă mai ușor peste faza asta, dar rămâne inscrutabil.

     — Mulțumesc pentru masă, mami. A fost delicios!

     — Să-ți fie de bine, gurița mea mică! Te apuci de teme acum, da?

     — Nu se poate mai târziu? Te roog!

     — Eu mă apuc de strâns masa, iar tu te ocupi de ghiozdan. Ne întâlnim în camera ta în scurt timp și promit că după, ne jucăm ce vrei tu.

     — Orice vreau eu?

     — Aproape orice. Nu uita să îți iei în serios temele. Fuga fuguța!

     — Am și dispărut. Acum mă vezi... se apropie de tocul ușii, acum nu mă mai vezi.

     Se ascunde în spatele ușii, în liniște, așteptând să mă apropii și să ne jucăm pickaboo. Mă îndrept tiptil spre ușă, el scoate capul din ascunzătoare să se asigure că este urmărit, iar un „boo” rapid și săltat îl face să tresară și să fugă chicotind până în camera lui. Întoarsă cu fața spre el, zâmbetul sincer și plin de viață, provocat de Darius, mi se transformă într-unul acru. Se ridică de la masă și caută dulciuri prin dulap. Mă apuc de spălatul vaselor pe când două brațe se odihnesc acum pe șoldurile mele, un sărut pe gât mă face să mă înfior, iar șoapte spășite îmi murmură în ureche.

     — Scuză-mă. Mulțumesc pentru masă.

     Alintul său mă îmblânzește, făcându-mă să uit de animozitatea recentă și îmi provoacă dorință de mai mult. Îmi lipesc spatele de el și caut să-mi frec fundul de membrul său.

     — Mi-e dor de tine, scumpule!

     — Dar sunt aici, iubito!

     — Vreau mai mult!

     — Hm, poate diseară când adoarme cel mic.

     Îmi ofer gura să mă sărute și mă atinge delicat cu buzele-i subțiri.

     — Poate... repet, mai mult pentru mine, știind cum îi este obiceiul de a promite și de a face pe urmă orice ca să scape, de parcă îl torturez, nu îl iubesc.

     Fie adorme chiar înaintea copilului, fie continuă să mă evite, iar dacă încep cu atingeri, repede mă expediază, spunându-mi simplu că nu are chef.

                               ♧♧♧

     După refuzul binecunoscut și intuit, ne așezăm spate în spate, în patul mare și spațios, fiecare pe marginea lui de pat, lăsând un gol considerabil în mijloc. Închid ochii și mă chinui să adorm, când deodată îmi apare pe retină chipul frumos al bărbatului de azi de la magazin. Îmi lipsește cu adevărat afecțiunea și atingerea soțului meu, nu este de mirare că m-am bucurat la zâmbetul străinului și sunt tot mai curioasă ce ascunde acel chip frumos. Mâine urmează să-l revăd. Emoționată? Poate. Blestemată? Categoric este o tortură să îmi placă ceva sau de cineva și să mi se interzică acel lucru. Dovada clară este în pat cu mine.

     „De ce sunt atât de norocoasă?”