Acum că lucrurile s-au mai domolit, Sarrah a început încetul cu încetul să devină un pion important în companie. Deși își făcea treaba cât se putea de exemplar, părinții mei găseau mereu nod în papură. Doar două luni i-au luat să se acomodeze, și nici nu aș fi avut ce să-i reproșez, de vreme ce a făcut saltul de la mașina de cusut înspre birou.

      Faptul că mâinile ei arată acum a mâini de femeie, mă liniștește enorm. Apele învolburate din viața mea s-au mai domolit odată cu apariția ei. Când întâlnești un om cu probleme reale, care încă mai are curajul să zâmbească, parcă problemele imaginare create în capul tău nu mai sunt atât de importante.

— Bună dimineața Eithan, aș avea nevoie de teancul acela de foi, semnate sper, pe care ți l-am înmânat ieri.

Ei bine, încrederea asta pe care o are acum în ea, îmi dă senzația că ea este șefa mea, și nu-mi displace asta.

— Bună Sarrah, bineînțeles, mi-am făcut temele la timp de data aceasta! glumesc cu ea în timp ce mă aplec după teancul de foi.

În câteva clipe, aud din spatele meu un sunet ciudat, de parcă ceva s-ar fi rupt. Speram din suflet să nu-mi fie vreo coastă!

— Aia nu a sunat prea bine! fuge înspre mine de îndată să vadă ce s-a întâmplat.
— Zi-mi te rog că sunt întreg...

— Stai fără grijă, tu ești, dar sacoul tău nu mai e... chicotește și trage de mâneci pentru a mă ajuta să-l dau jos.

— Cred că sunt blestemat, altfel nu-mi explic cum de rup sacourile în cel mai tâmpit fel posibil! Dar nu e problemă, trec cu drag după program pe la Rose să-l repare.

— Legat de asta, mătușa e în vizită la sora ei câteva zile, deci croitoria este închisă acum.

Se pare că de data aceasta sacoul meu nu va mai putea fi resuscitat...

— Ăsta da ghinion! îmi dezleg cravata și câțiva nasturi de la mâneci, sperietura asta m-a încălzit puțin.

— Dacă ești de acord, ți-l cos cu mare drag după program, acum din păcate nu am nimic la mine, că l-aș fi făcut pe loc!

Uitasem câteodată că este într-adevăr bună la toate! Unde sunt părinții mei acum să îmi comenteze alegerea? Unde ar mai fi găsit în lumea asta o secretară care să te scape dintr-o asemenea pățanie?

— Mulțumesc, dar nu aș vrea să te deranjez și să-ți rup din timpul tău liber tot pentru neatenția mea...

— Insist! o zice pe un ton hotărât, nu-ți face iluzia că am un program așa încărcat, mai ales acum că mătușa nu e acasă. Poate ar fi mult mai bine să poți veni și tu, cum s-a rupt fix în spate, e semn că ți-e foarte strâmt și aș putea chiar să-l modific puțin.

Vorbește cu atâta dăruire despre cum ar repara acest sacou încât pare că a iubit meseria de croitoreasa mai mult decât cea de acum. N-aș putea să o refuz, sunt conștient că uneori îi e dor de ceea ce făcea înainte, plus că în acest fel m-aș întoarce în trecut la momentul în care m-a salvat dintr-o situație similară.

— În regulă, mă las pe mâinile tale!
— N-o să regreți!

Îmi ia haina și o agață în cuier, schițând un zâmbet larg. Ia teancul de foi și le duce în biroul ei pentru a le ștampila.

    După câteva ore, înainte ca programul să se termine, merg să o caut în biroul ei. Bat la ușă și pătrund în încăpere, o văd scufundată de-a dreptul în teancuri de foi.

    — Ești în regulă?
    — Da și nu... privește asta! îmi zice întinzându-mi o foaie.

    Teama mea cea mai mare, încă de când eram la conducere, s-a adeverit odată cu citirea textului de pe foaie. Aproape jumătate dintre lanțurile de supermarketuri cu care lucram, au respins loturile de ciocolată produse în ultimele două luni, iar asta însemna un fiasco pentru noi.

    — Când a ajuns asta?
    — E semnată cu data de ieri, dar la mine a ajuns adineauri.

    — Să nu-i spui tatei, te rog! O rezolv eu cumva...
   — Niciun cuvânt! Dacă crezi că nu poți veni să-ți repar sacoul și să te ocupi de asta, te susțin, dacă ai nevoie de mine ramân peste program.

   Faptul că e dispusă să-și sacrifice timpul pentru binele companiei mă copleșește, dar n-aș putea permite una ca asta. Nu cred că soluția ar fi să ne scufundăm în muncă, și să ne eliberăm mintea pentru a genera opțiuni.

    — N-o să fie necesar, îi cuprind mâna în semn se recunoștință, să mergem să reparăm isprava asta! îi fac semn spre sacoul rupt de pe umăr.

      Zâmbește, strânge foile și le pune într-un dosar, urmând a merge împreună înspre locuința ei.

       Ajunși în cele din urmă la blocul unde locuia, urcam scările până la etajul șase. Se pare ideea de lift n-a ajuns până în partea aceasta de oraș.

Mă poftește înăuntru. Un miros ciudat, închis îmi străpunge nasul.

— Stai liniștit, deschid imediat geamurile! se rușinează preț de câteva secunde, văzând că mirosul mă deranja.

— Nicio problemă! E un apartament foarte frumos!

Adevarul este că eram într-adevăr surprins, dulapurile erau vechi, dar într-un stil clasic foarte elegant. Locul era foarte curat, deși mirosul m-a indus inițial în eroare.

— Mulțumesc, e ce mi-a rămas de la părinții mei după ce s-au stins. Mama avea o afinitate pentru lucrurile clasice, de aici și mobilierul sau tablourile pe care le vezi.

Îmi povestea cu o nostalgie oarecum reținută. Parcă nu voia să pară slabă în fața mea.

— Îmi pare sincer rău pentru pierderea lor! Sunt sigur că sunt mândri de tine și te veghează necontenit.

— Oh, e în regulă, mulțumesc! Urmează-mă te rog!

Pătrundem într-o cameră ciudată. Într-o parte era plin de flori iar de cealaltă trei mașini de cusut cu fel și fel de materiale organizate pe culori.

— Deci aici este paradisul tău!
— Întocmai!
— Frumoase florile de decor!
— Nu sunt de decor, sunt flori de parfum.

— De parfum? Nu toate florile au parfum?

Se amuză copios la cele auzite, dar jur că nu înțelegeam o boabă.

— Sunt flori din care se face parfum, ocazional le cresc pentru a-mi face singură parfumul. Uite, aici ai o mostră din ce am realizat ultima dată!

Ceea ce tocmai am auzit m-a minunat puțin, deși părea puțin bizar, am descoperit încă o abilitate de-a ei, care o punea cu mult în avantaj față de celelalte femei.

— Miroase extraordinar! miros și rămân extrem de surprins.

— Stai să vezi ce pregătesc! E încă în stadiul de idee, dar presimt că va fi cu adevărat unic.

Îmi ia sacoul și se așază la masa de cusut, nici n-am avut timp să realizez când l-a terminat. Adevărul este că, aș fi putut să amân reparația sacoului, doar am zeci de acest fel, însă ceva din mine a vrut să vină aici.

Am scos telefonul și am pus o melodie. A fost un gest poate adolescentin, dar trebuia să destind atmosfera în vreun fel. Chiar nu știam ce să o mai întreb...

Mă privește surprinsă, pare că îi place melodia. Îi întind mâna în semn de "îmi acorzi acest dans" și dă din cap afirmativ.

O învârt de câteva ori, râdem căci niciunul dintre noi nu e un dansator așa bun. Brusc, în timp ce îi țineam mâna, simt cum degetele îi tremură. Se dezechilibrează dar reușesc să o prind la timp, înainte de a se izbi de podea.

M-am speriat groaznic! O iau imediat în brațe și o așez pe pat.

— Nu te mișca te rog, chem imediat ambulanța! o liniștesc gâfâind în timp ce formam numărul de urgență. Îți pot aduce ceva?

— Eithan, îmi zice derutată, nu e nevoie! Te rog, sunt bine!

— Sarrah nu ești bine!
— A fost doar o cădere de calciu, e normal, mai ales că m-am învârtit atât.

O cădere de calciu? Adevărul este că, nu-mi amintesc să o fi văzut mâncând ceva azi.

— Iartă-mă că întreb, dar tu ai reușit să mănânci astăzi?
— Sincer, nu... Simt un stres enorm zi de zi și mă simt copleșită de toate lucrurile care s-au întâmplat în viața mea până acum.

Începe a plânge și mă simt ca un idiot că habar nu am ce să zic în acest moment.

— Hei... nu, vino aici! mă apropii și o cuprind strâns în brațe. N-am știut că simți asta și cu siguranță nu e ceea ce mi-am dorit pentru tine. Iartă-mă te rog...

Își șterge lacrimile și își vine repede în fire.

— Să nu-ți pară, e doar un salt foarte mare pentru mine. Am trecut de la o viață aproape casnică la o viață în domeniul afacerilor. Am trecut de la o relație toxică de cinci ani la a fi singură. E încă mult de digerat... dar îți sunt profund recunoscătoare pentru tot ce ai făcut pentru mine!

   N-am gândit niciodată că stresul ar putea să o mănânce de vie chiar sub ochii mei. Sperietura aceasta m-a pus grozav pe gânduri, și am de gând să combat toate acestea într-un fel sau altul. Am mers până în pânzele albe pentru a fi aici, iar sănătatea ei nu este un joc pe care să am de gând să-l pierd.