N-am reușit să închid vreun ochi toată noaptea. Un coșmar stupid m-a bântuit până în măduva oaselor. Mă plimbam pe o pajiște liniștit și dintr-o dată apar în fața mea Eve și fetița noastră. Niciuna nu-mi vorbea, se purtau atât de rece. În momentul în care m-am apropiat să o îmbrățișez, a început a plânge cumplit.

    — Cine e domnul acesta mama? O întreabă pe Eve ascunzându-se în spatele ei.
    — Un nimeni, îi răspunde pasiv privindu-mă.

   Simțeam cum inima mi se fărâma în câteva miliarde de bucăți. Mi-am imaginat-o mereu, dar parcă era mult mai frumoasă acum.
   — Sunt tatăl tău, întind mâna spre ea cu blândețe.
   — Nu ești el, îmi răspunde răstit, tatăl meu nu arată ca tine.

    O nedumerire m-a cuprins deodată. Clar că nu arăt ca tatăl el, m-am schimbat enorm comparativ cu acum șase ani.

  — Nu te mai chinui atât, Eithan, nu meriți să faci parte din viața noastră, doar din cauza ta a luat sfârșit! O cuprinde pe cea mică de mână și dispar într-un fum alb.

    M-am trezit instant cu o stare stupidă. Părea totul atât de adevărat, dar m-am calmat repede realizând că a fost doar un vis. Nu știu ce ar trebui să însemne asta, dar sper să nu mai am parte de asemenea coșmaruri niciodată. Poate e semnul universului să mă domolesc, obsesia aceasta de trecut mi-a răpit multe până acum.

Mă dau jos din pat și mormăi până la bucătărie cu ochii întredeschiși. Am niște cearcăne de nu se astupă nici cu glet din ăla de-l folosesc femeile.

Mama este deja în bucătărie, a pregătit cafeaua și micul dejun. Înțeleg ce înseamnă toate acestea, se simte prost pentru aseară, de aceea urmează acum să-mi explice că își dorește ce e mai bine pentru mine și că își dorește să fiu în rând cu ceilalți bărbați.

I-am învățat deja discursul pe de rost...

O ignor de parcă aș fi singur în încăpere. Mă comport ca un copil uneori, dar asta se întâmplă pentru că mereu am fost tratat ca unul.

— Asta e? O să mă ignori din nou până ai nevoie de ceva? Mi se adresează mama urmărindu-mă cu privirea.

Îmi încrunt privirea și mă prefac că nu o aud.

— Știi că îți vreau doar binele, de asta am reacționat așa. Te simt Eithan...

— Nu simți nimic, răspund puțin indignat, sau ce anume crezi tu că simți?
— Începi să te reîndrăgostești, dar din nou de persoana greșită.

Ei bine, cum ziceam, nu știe nimic. Nu sunt îndrăgostit de nimeni. Nu mi-aș permite să mai fac greșeala asta, mai ales cu o femeie care e într-o relație. Și mai presus de toate, cine se crede să-mi spună mie care este sau nu persoana greșită?

— Ca de obicei, nu știi nimic corect și concret despre mine. Tot ce vreau este să încetezi să mai cataloghezi oamenii în funcție de diplome, fără Sarrah, era probabil să ne luăm adio de la firma de lactate! mă așez și încerc să-i clarific ce nu mi-a convenit aseară.

Rămâne stană de piatră câteva secunde și oftează. Clar nu știe despre întâmplarea mea cu sacoul, de aceea poate crede că o ridic pe Sarrah în slăvi. Nu are rost să știe, nici nu vrea asta.

— O să-mi dai crezare într-o bună zi, îmi lasă farfuria cu sendvișurile și ceașca de cafea și pleacă.

Nu știu ce vrea să însemne asta, dar n-o să-i dau dreptate niciodată. Îmi iau masa liniștit și plec la mașină imediat ce termin. Sunt curios ce îmi va mai aduce ziua de astăzi.

Între monotonia de acasă și cea din viața mea personală, singurul meu refugiu este la locul de muncă.

Sunt extrem de curios cum a decurs conversația dintre Rose și Sarrah. Sper doar să nu mă urască pentru că m-am băgat, dar dacă e să o luăm logic, nu mi-a zis să nu-i spun lui Rose, deci măcar am o scuză în această privință.

Ajung la birou și iau loc pe tronul regal. De când am urcat în funcție, mă simt mai ceva decât un președinte. Deschid registrele și mă apuc de completat. Se aud tocuri pe coridor, dar nu de mers, ci se aude de parcă ar fugi cineva.

Ușa mi se deschide cu putere iar în birou, gâfâind, pătrunde Sarrah care mă asaltează cu o îmbrățișare. O cuprind derutat în brațe, neînțelegând ce se întâmplă.

— Îți mulțumesc pentru tot! Îmi șoptește aproape de ureche strângându-mă puternic de după ceafă. Nu mă pot prinde dacă e un mulțumesc în general sau pentru ceva anume.
— Ăm, pentru ce mai exact? o întreb întrerupt, derutat.

— Mulțumesc că i-ai spus mătușii despre ce s-a întâmplat. Am reușit, Filip este istorie de astăzi înainte.

Tot ceea ce am auzit mi-a gâdilat urechile într-un sens atât de plăcut. Fără să vreau zâmbesc ca un nătărău, pentru că sunt atât de mândru de ea.

— Stai, istorie, adică v-ați despărțit sau?
— Da, și mă simt atât de ușurată să pot spune asta după cinci ani de chin.

— Dar ieri, ăm... ai zis că nu-l poți părăsi, că e unica fărâmă de iubire pe care o mai ai...
— Am spus toate acestea crezând că mătușa nu ar fi niciodată de acord să-l părăsesc, am vorbit ore în șir, mi-ai readus-o pe mătușa înapoi, și nu pot decât să-ți fiu recunoscătoare de la cer până la pământ pentru asta!

Pentru prima dată în cele aproape trei luni de când am întâlnit-o, Sarrah Alonso sclipește de bucurie în adevăratul sens al cuvântului. Liberă în sfârșit dintr-o relație toxică, nu pierde nicio ocazie să zâmbească gândind la viitorul care o așteaptă.

— Rose te iubește nespus, îi spun privind-o adânc în ochi, s-a transformat într-un uragan când i-am zis.
— Nu ai idee ce i-a făcut lui Filip. M-a pus să mă prefac că-l invit la cină, apoi când a ajuns și l-a luat la întrebări despre vânătăile pe care mi le-a făcut, l-a bătut cu coada mopului amenințându-l să nu se mai apropie de mine. A fost un circ total!

Pufnesc instant în râs la cele auzite. Doamna Rose e cea mai tare mătușă din lume.

— Și ești sigură că Filip te va lăsa în pace? o întreb pe un ton jos, puțin îngrijorat și de partea aceasta a poveștii.
— N-o va face, dar o să-l evit. Dacă nu va înțelege, următoarea plângere la poliție va fi pe numele lui.

Dacă a fost în stare să o bată în halul acela, doar pentru simplul fapt că nu-i convenea locul ei de muncă, nu vreau să-mi imaginez cât de violent ar fi acum, când ea nu mai dorește să aibă de a face cu el.

— Știi, mă fâstâcesc scărpinându-mă după ceafă, acum știu unde locuiești, am adus-o pe Rose ieri când a aflat de tine, te-aș putea conduce acasă de acum dacă dorești, oricum ești în drumul meu spre muncă, deci nu ar fi o problemă pentru ruta dus-întors.

Îmi zâmbește blând în semn că apreciază gestul meu.
— N-aș putea să te transform în șofer personal, glumește puțin, dar apreciez enorm gestul tău.
— Ei haide, șofer personal, să spunem că este pentru binele firmei. Și al tău, bineînțeles! Încerc să par cât mai convingător, aducând fel și fel de argumente ajutătoare.

— Hm, pare just... surâde înclinându-și capul într-o parte. Accept doar dacă tai costul transportului din salariu.

E corectă până la capăt, îmi place asta, dar o să mă prefac că accept condiția doar pentru a o proteja. N-am apucat încă să-i ofer contractul de muncă, așadar încă nu știe care este salariul său net.
— Dacă asta te va face să accepți, batem palma!

Zâmbește, și mă bucur că o face. Îi stă bine zâmbind. Acum că a scăpat, teoretic, de o problemă precum Filip, viitorul ei în cadrul companiei este asigurat.

Draga de ea, are o îmbrățișare atât de sinceră și caldă...