Ajung acasă la fel de mâhnit ca în ultimele două ore. Obișnuiesc să gândesc excesiv, motiv pentru care, orice lucru banal, capătă un caracter negativ în capul meu.

Încă de la primul pas făcut pe ușă, mama mă întâmpină de parcă veneam de la război.

— Doamne, mă bucur că ești întreg, râde ironic și mă îmbrățișează.
— Vin de la lucru, nu de pe front, răspund pe un ton moale, fără niciun chef.

  — Ei, să fim serioși, cu toții știm că mori de foame când rămâi singur acasă, râde copios, ironizând momentul.

— Haha, râd superficial, foarte amuzant!

Realizează instant că nu mă simt prea bine, motiv pentru care schimbă subiectul brusc.

— Noi ne-am distrat enorm, a fost o vacanță plăcută, poate ar trebui și tu să-ți iei una, îmi spune tata răsfoind scrisorile.

— Nah, te auzi ce spui? Mă bucur pentru voi, poate reușiți să mai stați și pe acasă.

Frustrările din această zi, mă fac să-mi vărs nervii pe ei. E greșit ce fac, dar chiar nu pot sta să ascult cât de bine le-a fost lor, când mie îmi merge așa rău.

— Știu că ești supărat că a trebuit să ții tu interviurile de angajare, dar a fost o nouă oportunitate să mai conversezi și tu cu femeile, în caz că ai uitat cum se face, îmi spune tata, într-un mod răutăcios.

— Ar trebui să știi cel mai bine, ce înseamnă să rămâi dedicat unei singure femei, oftez în timp ce îmi agăț haina în cuier, conștient de răutatea din vorbele adresate.

— Da, dar e de preferat ca aceasta să fie și vie...

Ai dat-o cu bâta în baltă rău de tot, tăticule...

Atitudinea lui m-a deranjat enorm. Cea căreia am ales să mă dedic, și-a pierdut dreptul la viață, în mare parte din vina mea, dar el nu știe asta, deci nu pot răbufni.

— Chiar, spune-ne despre noua secretară pe care ai angajat-o, ne întrerupe mama, știind că discuția avea să degenereze, cum e, vă înțelegeți?

Și întrebarea ei m-a scos din sărite. Fix despre insuccesul meu am chef să vorbesc acum. Cum aș putea să le spun că am angajat o croitoreasă să-mi fie secretară, pe care nici măcar n-o lasă iubitul să respire? Exact, nu pot!

— E în regulă, cum vrei să fie, e o secretară oarecare. Ea e cu treaba ei, eu cu a mea.

Fiecare răspuns al meu, pare scos forțat pe gură. S-au obișnuit cu asta deja, vorbesc rece despre fiecare femeie pe care mi-o aduc în discuție. Și o spun cu mâna pe inimă, că mi-au băgat pe gât tot felul de femei până acum.

Ba pe fiicele prietenilor lor, ba pe Cora, fata care lucrează la banca responsabilă cu conturile firmei, și câte și mai câte despre care nici nu mă mai sinchisesc să pomenesc.

Merg în cele din urmă în camera mea, sătul de discuțiile inutile purtate mai devreme. O parte din mine mă îndeamnă să o sun pe Sarrah, pentru a-mi confirma dacă am să o mai revăd începând cu ziua de mâine, iar cealaltă mă face să aștept, ca un om matur și să nu o presez.

Aud un ciocănit moale la ușa camerei mele, instinctul nu mă trădează niciodată, așadar răspund cât se poate de hotărât:

— Intră, mamă!

Se pare că vorba aceea cu "niciodată să nu spui niciodată", are sens, pentru că pe ușa camerei mele n-a intrat nimeni altul decât tata.

— De când bați tu la ușă? îl întreb surprins de prezența lui.

Nu obișnuia să vină în camera mea, nici să-mi ofere atenție. A fost atât de prins în construirea și conducerea firmei, încât aveam deseori impresia că sunt orfan de tată.

— Știu să bat dintotdeauna, am bătut la atâtea uși până acum, începe a-mi povesti cu un ton încrezător, și bineînțeles că nu mi s-au deschis toate.

     Deja îmi este clar, când mă ia cu citate motivaționale e pentru că se simte vinovat pentru ceva ce a zis. Disputa de mai devreme n-a fost întocmai de bun simț.

— Nu, pe bune, ce s-a întâmplat? Ai nevoie de ceva? îl întreb de parcă l-aș goni.

— Nu neapărat, voiam să văd cum te-ai descurcat zilele astea cât am lipsit.

— Mh, a fost bine, am terminat cu documentele pe luna iunie, am încheiat contractele cu furnizorii, producția merge strună, pe scurt mi-am făcut treaba cât am putut de bine.

    Privirea lui îmi dă senzația că nu mă crede, dar nu are decât să meargă să verifice.

  — Și atunci, de ce ești așa supărat? întreabă coborând tonul vocii. La cum te știu, e clar că nu e vorba de o femeie, deci cel mai probabil s-a întâmplat ceva la firmă, ai intrat pe ușă ca un uragan, și chiar dacă nu pare, m-am îngrijorat.

     Nu mă așteptam la această întrebare. Chiar dacă s-a pripit puțin, e prima dată când observă și îi pasă de-a binelea de starea mea.

   — De faaapt... lungesc răspunsul în semn că n-a ghicit, chiar despre o femeie e vorba.

    Un zâmbet lung îi răsare pe față, mă privește cu coada ochiului în semn că vrea să știe mai multe.

   — Dar nu e ce crezi tu, nu în sensul acela, completez repede răspunsul, pentru a nu-i da voie să se gândească atât de departe.

  — Eithan, ai douăzeci și șase de ani, nu te mai rușina atât când pomenești de o femeie. Cine este? se așază pe pat și îmi dă clar de înțeles că nu pleacă, până nu-i spun totul cu lux de detalii.

    Sincer, mă sperie tot ce se întâmplă acum. Îmi pare că tata a luat-o razna.

  — Tata, e doar noua secretară, am stat o grămadă să o găsesc, se potrivește perfect cerințelor noastre, și acum se poate să demisioneze din cauza soțului ei, extrem de gelos. Normal că sunt supărat, nu pot alerga așa după secretare.

    Mă răstesc și îmi arăt nemulțumirea într-un mod nepoliticos, aruncând perna.

  — Hm, e complicat, dar ea a venit de bunăvoie, nu?
  — Bineînțeles, doar nu am luat-o eu de acasă și am adus-o în biroul meu!

   Dacă stau să mă gândesc puțin, se prea poate s-o fi presat pe Sarrah să vină să lucreze pentru mine. Nu e ca și cum ar fi venit benevol la interviu. Nici măcar n-a susținut unul.

   — Atunci, ea alege. Cu un asemenea soț, clar că nu le va putea face pe amândouă, să lucreze la noi și să aibă și pace în familie.

    Ei, acum că mă gândesc, am pomenit faptul că Filip ar fi soțul ei. Nu e, și mă bucur că nu e! Îmi amintesc că a pomenit chiar că încă locuiește cu mătușa ei. Filip nu locuiește acolo, sau cel puțin n-ar putea cu Rose în preajmă.

   — O să am răbdare, mă descurc eu cumva! o spun ca să-l liniștesc, conversația asta mi-a priit.

A plecat din cameră după câteva minute. Gândirea mea exagerată mă duce din nou pe abisul supărării. Mi-aș dori ca Eve să fie aici. Îmi lipsesc îmbrățișările, săruturile, orice fel de afecțiune care mă face și pe mine să mă simt iubit. De asta m-a moleșit așa tare faptul că, întocmai tata, a venit să vadă cum mă simt.

Au trecut atâția ani, și încă nu am înțeles ce anume o făcuse pe Eve, să se schimbe atât de brusc. În ziua morții ei, inima mi s-a frânt de două ori, consecutiv.

Miliarde de întrebări mă frământă încă din ziua aceea blestemată de nouă mai. De ce a refuzat cererea mea în căsătorie, deși îmi jura mereu că mă iubea din suflet? De ce nu mi-a spus că era însărcinată? De ce a șters tatuajul pe care ni l-am făcut amândoi la optsprezece ani? De ce m-a părăsit în aceeași zi fără nicio explicație...?

Atâtea întrebări cu "de ce?", la care nu am primit niciun "pentru că", nici până în ziua de azi.

Urăsc faptul că cerurile au înghițit-o, fix în momentul în care avea atâtea explicații să-mi dea. Am rămas bolnav de adevărul unor fapte, pe care nu le voi afla niciodată.

Doamne, cât de rău mă doare acest gând!