Au trecut deja două luni de la isprava mea cu balustrada și nici că m-am mai atins de vreuna de atunci. În sinea mea, nu simt că aceea fusese o zi atât de rea, căci mi-am demonstrat mie însumi atunci că pot face față situațiilor dificile și singur. Bine, acum că mă gândesc mai bine nu am făcut-o chiar singur. Dar pare că acționez chiar bine sub presiune, nu?

Am pășit greoi dis-de-dimineață înspre bucătărie. Mă incomodează atât de tare ideea de a locui încă împreună cu părinții mei la vârsta de douăzeci și cinci de ani. Nu am încă tăria de a mă vedea singur între atâția pereți iar ideea de a-mi găsi pe cineva cu care să mai rup din singurătatea asta nici nu intră în discuție.

Doar gândul că acum trebuia să iau micul dejun împreună cu Eve și fetița noastră mă termină cumplit. Asta îmi place să cred că ar fi fost dacă deznodământul lor nu era altul.

Mereu mi-am dorit o fată, un pui de om delicat, care să îmi spună "Tati, băiatul acela a râs de mine", iar eu ca un tata bun și iubitor să o sfătuiesc să stea o zi acasă, pentru a-și reveni, iar eu, pe furiș să merg să mă iau de neghiob.

Ah, ce vise mi se mai cuibăresc uneori în cap...

Revin instant la realitatea mea, mâncând liniștit niște mazăre. Îmi provoacă  mare haz dimineața, să mă chinui să înfig furculița în fiecare bob în parte.

— Bună dimineața scumpule! Mă întâmpină mama plină de energie.

Jur că uneori chiar pare că este mai tânără decât mine după izvorul infinit de energie pe care îl manifestă adesea .

— Bună mama, ce faci, cum te simți în această dimineață sublimă de douăzeci și doi iunie?

— Împlinită, astăzi mă gândeam să merg cu tatăl tău într-o mică excursie la munte. Nu vom sta mult doar...

— Din nou?! M-am răstit la ea întrerupând-o instant.
— Încercăm să ne fructificăm timpul Eithan! Nu mai suntem nici chiar atât de tineri la cincizeci de ani, îmi zice pe un glas domol scuzându-se. În plus, tu rămâi acasă, nu mori dacă te ocupi de companie în lipsa noastră...

— Încep uneori să cred că îmi aparține mie, zic încruntându-mi sprâncenele.

— Păi, doar n-am să o iau cu mine în groapă, a răspuns nervoasă, ești singurul nostru copil, tu vei moșteni totul!

Știe că mă domolesc repede atunci când îmi pomenește că într-o zi nu va mai fi aici. Probabil că asta este cea mai ușoară metodă de manipulare a copiilor de care părinții se folosesc pentru a obține rezultatul dorit.

— Nu e corect să te folosești de scuza asta mereu! Tata ar fi trebuit să țină azi interviurile de angajare.

— Le vei ține tu, nu e așa mare lucru, găsești în biroul tatălui tău listele și tot ce e necesar. Merg să mă îmbrac, te descurci tu!

Apoi pleacă în grabă luându-și o ceașcă de cafea.

Nu mă simt tocmai în largul meu să le iau interviu atâtor femei. Poate că unii bărbați ar râde atât ce copios de ceea ce zic acum, dar nu văd plăcerea provocată de prezența a zeci de femei, când tu știi că una ți-a fost și îți va fi mereu îndeajuns.

Mi-a pierit orice poftă de mâncare cu aflarea acestei vești. Merg imediat în camera mea pentru a mă pregăti intens pentru cele ce ar avea să urmeze.

Mi-am luat o cămașă albastră, pantaloni de costum negri și pantofii de piele maro. Mi se părea a fi o ținuta lejeră, disprețuitoare.

Eve mereu îmi spunea că urăște să mă vadă îmbrăcat cu albastru. Poate e ceva universal femeilor.

Ajuns în biroul companiei, mă pregătesc să primesc aplicantele ce se făcuseră comod pe coridor. Toate erau îmbrăcate atât de ciudat iar părul lor era prins într-un coc strâns la spate.

— Bună dimineața, dacă sunteți aici pentru interviul aferent postului de secretară, veți veni în biroul meu rând pe rând în ordinea primirii aplicării dvs. Le aduc la cunoștința pe un ton distant, ușor superior. Se va afișa o listă imediat.

Par a fi atât de serioase, nu schițează niciun zâmbet în preajma mea.

Am de gând să fac totul în stilul meu. Deși am deja lista cu întrebările tatei, nu mă voi sfii să mai adaug o aptitudine necesară angajării, și anume cusutul. Da, știu, este absurd însă părinții mei n-au decât să se conformeze! La urma urmei, chiar mama a zis că ar trebui să încep să consider compania asta ca fiind a mea.

Le-am pregătit materialele necesare, ele doar să-mi arate că mă pot ajuta într-o situație dificilă, pentru că după cum s-a observat, balustradele mă urăsc la culme!

Mi-am pierdut de-a dreptul răbdarea după treizeci si patru de interviuri unde nicio doamnă prezentă n-a trecut proba cusutului.

— Să fie sănătoase, am murmurat după ce am rămas singur în birou. Niciuna dom'le? Din atâtea? Dacă ar fi dat interviu fata de la croitorie vă dădea lecții, neghioabelor! m-am răstit plin de nervi vorbind sigur.

Toate plecaseră acasă, fără să le fi oferit un răspuns. Nici nu am de gând să le ofer unul. Mi-e îndeajuns că mi-au pierdut timpul în așa hal.

Rămân abătut preț de câteva secunde și privesc în gol. Într-un moment neașteptat de sclipire mi-a venit în cap tâmpenia principală: să o chem pe Sarrah, fata de la croitorie la un interviu.

După cum arătau mâinile sale, părea că ar avea nevoie de acest post mai mult decât avea nevoie de aer.

Zis și făcut!

Mă urc încrezător în mașină, și pornesc înspre croitoria "La Rose". Chiar simt un dor nebun de sarcasmul doamnei Rose. A trecut ceva timp de când n-am mai văzut-o!

Intru liniștit de data aceasta fără să trântesc ușa, m-am învățat minte deja de data trecută, și pătrund în spatele încăperii.

— Chiar mă întrebam dacă mai ai de gând să mă mai vizitezi, mă întâmpină Rose, răsărind ca de obicei după tejghea. Hai zi, ce ai mai rupt de data asta?

— Și eu mă bucur să vă revăd! De fapt, o caut pe Sarrah, este pe aici? Întreb uitându-mă derutat prin încăpere.

— A plecat acum câteva minute cu iubitul ei Filip înspre parc. Zi-mi mie ce treabă ai cu ea, și îi transmit mâine dimineață. Îmi răspunde ca și cum abia ar aștepta să ies de acolo.

— Stați liniștită, merg să o caut, o seară bună să aveți! Răspund ieșind grăbit pe ușă.

Nici măcar nu știu de ce fac toate astea, aș putea foarte bine să aștept până mâine dimineață să vorbesc cu ea, însă vorba aceea „Să nu lași pe mâine ceea ce poți face azi!" este preferata mea.

După zece minute de privit împrejur, îi zăresc pe Sarrah și iubitul ei stând pe o bancă. Pe ea am recunoscut-o dar pe el bineînțeles, nu.

Trag aer în piept și merg către ei puțin reținut.

— Bună Sarrah, te căutam, îi spun direct evitându-l pe iubitul ei.

— Bună seara, ăm... pe mine, pentru ce? întreabă nedumerită.

— Bună, eu sunt Filip, iubitul ei, încântat de cunoștință! Îmi răspunde ușor repezit ridicându-se.

— Mă bucur să te cunosc, zic pe un ton flegmatic, Sarrah, pot să vorbesc ceva urgent cu tine?

— Ăm... da, sigur. Răspunde speriată, privindu-l pe iubitul ei.

Filip privește totul indignat că nu poate participa la discuție. Probabil că este genul acela de iubit posesiv, ce idiot!

— Deci, ăm... uite, îi spun bâlbâindu-mă, am o propunere pentru tine, e mai mult o favoare, dar, aș vrea ca tu să vii să lucrezi pentru mine, am un postul de secretară liber, și cred că ai fi perfectă pentru el.

— Eu? De ce eu? Își încruntă sprâncenele. Abia dacă reușesc să-mi păstrez propriile secrete, darămite pe ale dvs...

Sper din suflet că glumește...

— Păi, nu asta presupune postul de secretară, ar trebui să-mi programezi ședințele, să mă ajuți cu anumite acte, să mă însoțești în delegații, în general organizarea timpului meu să țină de tine. Îi spun privind-o insistent în speranța că va accepta.

— Domnule, eu sunt o fată simplă, lucrez într-o croitorie, abia de ies printre oameni. Nu cred că mă pot descurca în asemenea mediu...

Sincer, puțin îmi pasă în momentul acesta că nu are nu știu ce studii ori experiență, o vreau cu orice preț. Căci simt că îi sunt dator, iar dacă asta înseamnă să stau luni întregi pentru a-i face un training corespunzător am s-o fac!

— Uite, acesta este numărul meu, zic întinzându-i cartea mea de vizită, ia-ți cât timp ai nevoie și anunță-mă dacă te decizi.

A luat cartea de vizită pe ascuns și m-a aprobat dând din cap.

— Bine, vă voi anunța zilele acestea, însă să nu vă faceți prea mari speranțe, o seară liniștită! Îmi zâmbește timid și se întoarce la iubitul său.

Acum aștept cumva cu sufletul la gură, nu vreau să zică nu căci nu am de gând să mai țin vreun interviu în plus. Ajuns acasă, cad instant pe gânduri, parcă îmi încep să îmi pierd cumva speranța, știind că are un iubit atât de disperat să o aibă doar lângă el și totodată, o mătușa atât de... specială!