Trecuse demult de ora prânzului când Abe și prietena sa Damaris părăsiră cafeneaua de pe bulevardul Revoluției. Trebuiau să se întâlnească, așa cum stabiliseră, cu Tom și David lângă statuia din Centrul Vechi, pentru a stabili ultimele detalii în legătură cu misiunea pe care le-o încredințase în urmă cu două zile doamna Rosetta. Aceasta primise o scrisoare anonimă în care i se cerea să descopere expeditorul urmând pașii indicați de acesta destul de subtil încât un necunoscător să-i piardă urma. Singurul indiciu evident era mențiunea din finalul scriptului – aveau nevoie de cea de-a doua scrisoare pentru următoarele indicații, iar pentru a o găsi trebuiau să caute un document învelit în material vișiniu.

       Ajungând la locul stabilit, cele două se așezară pe una dintre băncile goale și, privind absente rondourile cu flori din stânga și din dreapta lor, începură să întoarcă iar problema pe toate fețele. Unde ar putea găsi pergamente cu învelișuri vișinii? Nu avea sens! Ori cel care trimisese scrisoare își râdea de biata femeie, ori era un tip foarte romantic, de modă veche, care încerca să o impresioneze sau să-i testeze perspicacitatea. Cert era că nu aveau prea multe opțiuni, așa că trebuiau să acționeze în baza puținului care li se oferise drept informație.

       – În sfârșit! Credeam că nu mai apăreți azi, afirmă Damaris dintr-odată.

       – Ne cerem scuze, vorbi Tom. David a avut parte de un incident puțin mai... neplăcut la ultimul curs, așa că nu am putut ajunge mai repede.

       Cei doi erau studenți în anul doi la Politehnică. Cu toate că nu erau frați de sânge, n-ai fi zis că soarta a greșit aducându-i împreună. Se știau de când erau mici și, chiar dacă proveneau din medii total opuse ca valoare socială, erau de nedespărțit. Damaris era sora mai mică a lui Tom, elevă în clasa a doisprezecea la liceul sanitar. Avusese la un moment dat o pasiune secretă pentru prietenul cel mai bun al fratelui ei, dar când acesta îi explicase în cel mai sincer mod că nu o poate considera mai mult decât soră, renunțase la fanteziile romantice și acceptase realitatea așa cum era.

       – Sper că acum totul este în regulă, se auzi glasul timid al lui Abe. Era evident că replica lui Tom stârnise în ea sentimentul de îngrijorare față de starea de bine a lui David.

       Acesta îi zâmbi liniștitor. Îi era simpatică fata și mai ales îi părea atât de dulce când o vedea îngrijorată pentru el. Poate că după finalizarea misiunii curente îi va mărturisi faptul că o place. Nu, să facă asta acum ar fi fost o greșeală inadmisibilă. Darea pe față a cărților într-un asemenea moment i-ar fi distras pe amândoi, ori asta n-ar fi ajutat deloc la soluționarea misterului doamnei Rosetta.

       – Deci, începu Tom. Ce știm până în acest moment?

       – Mai nimic, răspunse Damaris în numele tuturor, cu un râs aproape nervos. Inițiala numelui expeditorului este P – asta dacă semnătura din finalul scrisorii e validă – și cealaltă scrisoare se află undeva, nu știm unde, învelită într-un material roșu închis ori vișiniu. Asta-i tot!

       – Poate ar trebui să vorbim cu doamna Rosetta, să o întrebăm pe dumneaei dacă are vreo idee în legătură cu unde s-ar putea afla cea de-a doua scrisoare.

       – David, dacă ar fi știut, nu ne-ar mai fi cerut ajutorul! exclamă Damaris exasperată.

       – Eu totuși cred că are dreptate, spuse Abe încet. Poate că nu știe cine e expeditorul, dar cu siguranță se află în posesia a mai multor informații decât noi. Ar trebui să o rugăm să ne spună mai multe despre asta. Poate chiar să ne împărtășească din bănuielile dumneaei. Așa, cel puțin am avea mai multe puncte de pornire.

       David îi zâmbi, mulțumindu-i din priviri pentru susținere. La rândul ei, Abe zâmbi cald în timp ce obrajii îi căpătară o nuanță roșiatică. Înțelesese cu mult timp în urmă că cel pe care îl plăcea nu îi va răspunde la sentimente, așa că se mulțumise să-l iubească amical și să-l vegheze din umbră. Observase, în câteva rânduri, felul în care o privea pe Samira, colega lui de cursuri, și înțelesese până unde îi va fi permis să se apropie de el, așa că nu încercase niciodată să treacă peste acea limită nespusă. Cu toate acestea, nu întotdeauna reușea să-și ascundă adevăratele sentimente pe care le nutrea față de el – acesta fiind unul dintre acele momente în care limbajul nonverbal spunea mai mult decât cuvintele propriu-zise.

       – Fie, acceptă Tom. Cred că ne-am înțeles atunci. Din moment ce voi susțineți că doamna Rosetta este cea care ne-ar putea ajuta cu mai mult decât ne-a spus deja, vă invit să îi faceți o vizită și să aflați ce mai are de zis, timp în care eu și Damaris o să mergem până la Bibliotecă pentru a arunca o privire printre documentele arhivate. Cine știe! adăugă ironic.

       Abe și David se priviră ușor încurcați. Totuși, după ce mai stabiliră unde se vor întâlni după aceasta și în cât timp, porniră la pas spre locuința doamnei Rosetta.

       – Ai făcut-o intenționat, recunoaște! râse Damaris în timp ce-i privea îndepărtându-se.

       – Chiar nu știu despre ce vorbești, făcu Tom cu aerul copilului care a fost prins între borcanele cu dulceață din cămară.

*

       Ajungând în fața blocului în care locuia doamna Rosetta, Abe și David se opriră o clipă nehotărâți. Se priviră din nou, apoi bufniră în râs. Un râs forțat, ușor nervos.

       – Ok, s-o facem și pe asta, rosti David și sună la interfon. Suntem noi, Abe și David, spuse atunci când doamna Rosetta răspunse.

       Se auzi un clic și ușa de la intrare se deblocă. Deschizând-o, David făcu un semn cavaleresc, îndemnând-o pe Abe să pășească înainte. Râzând amuzată, aceasta intră pășind asemenea unei domnițe din filmele cu personaje medievale, ridicându-și poalele unei rochii imaginare și înclinând capul în semn de mulțumire față de gestul lui amabil. Urmând-o cu un pas în spatele ei, David zâmbi dulce, profitând de faptul că ea nu l-ar fi putut vedea, în semi-obscurul casei scărilor. În spatele lor, ușa se blocă la loc, cu un nou clic.

       Urcară scările până la etajul al patrulea și se opriră în fața unei uși înalte din lemn masiv. Clădirea era una veche, iar arhitectura acesteia îi impresiona de fiecare dată când pășeau în interiorul ei. Cu un gest elegant, Abe își ridică mâna făcută pumn și bătu ritmic de trei ori în ușă.

       – Vin acum! se auzi un glas suav și, câteva secunde mai târziu, ușa se deschise, din spatele ei răsărind un chip blând care le zâmbi cu bunătate. Ați aflat ceva? îi chestionă.

       – De fapt, începu David, am venit să vă punem câteva întrebări suplimentare. Dacă nu deranjăm, desigur, adăugă rapid.

       Doamna Rosetta era o femeie la vreo șaizeci de ani – tinerii nu îndrăzniseră niciodată să o întrebe care era vârsta ei exactă – și locuia singură de când cei doi copii ai săi se mutaseră în străinătate. Apartamentul era unul modest, deși, bănuiau cei patru prieteni, și-ar fi putut permite oricând să se mute într-unul mai luxos. Presupuseră, totuși, că era adepta unui trai liniștit, decent, departe de extravaganța în care se lăfăia spuma societății.

       Se mutase din Paris împreună cu soțul ei și cei doi copii – pe atunci în vârstă de patru, respectiv șapte ani – din cauza unui incident care avusese loc în cadrul firmei la care domnul Pièrre lucra la momentul respectiv și în urma căruia toți patronii de departamente fuseseră demisionați fără drept de reangajare în domeniu. La cei treizeci de ani a săi, domnul Pièrre n-a mai fost dispus să ia viața de la capăt, specializându-se în alt domeniu, așa că optase pentru înstrăinarea de țara natală. Aici, se reafirmase în domeniul pe care îl stăpânea ca pe propriul buzunar, așa că, în scurt timp, reușise să strângă o mică avere - bani cu care își înscrisese cei doi copii la cele mai bune școli din țară, oferindu-le șansa la o educație superioară.

       Bătrânul decedase în urmă cu câțiva ani, fără ca cei patru tineri să ajungă să-l cunoască, lăsând în urma sa doi copii realizați din punct de vedere social și financiar și o soție demnă de toată admirația, care renunțase la tot ce avea pentru a-l susține pe el, urmându-l la mii de kilometri distanță de țara natală fără a se plânge fie și o singură dată că a trebuit să lase în urmă familie și prieteni, pentru el. Din acest motiv îi și cedase, prin testament, toate bunurile sale. Copiii și-i educase în așa fel încât să fie capabili să-și agonisească propria avere, așa că – susținuse – soția lui merita să fie scutită de grija stabilității financiare când avea să rămână singură.

       – Deci, rosti femeia, invitându-i în sufragerie, cu ce considerați că vă mai pot fi de ajutor?

       – Păi, făcu David, neștiind cum să pună problema, astfel încât să ajungă la întrebarea care nu-i dădea pace de când citise scrisoarea primită de doamna Rosetta, adevărul e că...

       – David vrea să vă întrebe dacă aveți vreo idee cam cine ar putea fi acest expeditor misterios, îl ajută Abe, intervenind gentil. Adică... dacă aveți vreo bănuială sau...

       Bătrâna îi privi gânditoare.

       – Nu știu ce să spun, afirmă într-un final. Tot ce îmi amintesc este că la masa alăturată – știți, în cafeneaua unde am primit scrisoarea – stătea un domn pe care nu l-am mai văzut niciodată înainte. Pe toți ceilalți îi știam, din vedere cel puțin, dar el... ei bine, cred că venise pentru prima oară acolo. M-a privit puțin ciudat înainte de a se retrage, apoi a înclinat capul în direcția mea în semn de salut, deși aș putea să jur că nu ne-am mai întâlnit niciodată înainte. Cel puțin nu-mi amintesc, adăugă după câteva momente de meditație, în care, pesemne, își răscolise în grabă toate amintirile, în căutarea vreunui indiciu rătăcit în subconștient.

       – Cred că ar trebui să mergem până acolo, rosti slab David. Ați mai fost la cafenea de când ați primit scrisoarea, doamnă Rosetta? întrebă apoi, sperând că răspunsul va fi unul afirmativ.

       – Îmi pare rău, tinere, dar cred că răspunsul meu te va dezamăgi puțin.

       – Este în regulă, spuse el, masându-și bărbia meditativ. O să mergem noi și, dacă aflăm ceva, fiți sigură că vă vom anunța. Haide, Abe. Cred că mi-a venit o idee.

       Fata îl privi întrebătoare, dar se ridică, urmându-i exemplul.

       – Mulțumim pentru timpul acordat, doamnă, și ne cerem scuze pentru deranj!

       – Oh, nu vă faceți probleme în privința aceasta, le zâmbi femeia. Eu sunt cea care trebuie să vă mulțumească! Sunteți niște drăguți!

       Părăsind apartamentul doamnei Rosetta, cei doi coborâră în grabă treptele și, când ajunseră la parter, Abe deschise ușa și ieși, urmată îndeaproape de David. Nu mai aveau timp de jocuri copilărești acum. Trebuiau să ajungă la cafenea. Și asta cât de repede.

       – Ați reușit să aflați ceva? întrebă Tom prin telefon.

       – Aparent nu mare lucru, dar cred că ați fi interesați să ne întâlnim la cafeneaua de pe Aleea Rozelor în următoarea jumătate de oră, îi răspunse David grăbind pasul.

       Drumul până acolo îl parcurseră în liniște, fiecare pierdut în propriile-i gânduri. Abe era curioasă ce idee îl străfulgerase pe prietenul ei. Totuși, nu îndrăzni să-l întrebe. Îi plăcea atât de mult chipul lui îngândurat, încât nu s-ar mai fi săturat privindu-l. Zâmbi. Oare când ajunsese să-i fie atât de drag?

       Cafeneaua „Le Paris” era situată pe o străduță de lângă Centru presărată cu trandafiri de culoarea vișinei. În principiu, era un local destinat generației de vârsta a doua sau chiar a treia, astfel încât rareori puteai vedea un cuplu tânăr călcând pragul acestei cafenele, de parcă toată lumea ar fi respectat o regulă nescrisă în această privință. David privi întrebător spre fata de lângă el, cerându-i parcă permisiunea de a pretinde că formează un cuplu, astfel încât să nu atragă prea mult atenția asupra lor, mai ales că oricum nu se încadrau în limita de vârstă a celorlalți clienți. Adevărul era că nu așa își propusese să decurgă prima lor întâlnire, dar din moment ce situația era de așa natură, nu prea avea de ales. Ar fi așteptat să ajungă Tom cu sora lui, dar ar fi fost o risipă de timp. Plus că nu o putea răni astfel pe Abe. Era limpede ca lumina zilei că fata îl plăcea mai mult decât ar fi fost dispusă să admită. Întinse mâna spre ea, așteptându-i răspunsul cu un zâmbet cald pe buze.

       Abe înghiți în sec. Undeva în inima ei înflori un fior de speranță, văzând palma întinsă a lui David așteptând să fie acceptată de ea. Totuși, își spuse că acest comportament are legătură strictă cu misiunea de demascare a expeditorului scrisorii doamnei Rosetta și se mustră în sinea ei pentru momentul de ezitare. Inspirând adânc pentru a-și elibera mintea de gânduri nepotrivite, întinse mâna și o așeză delicat în palma prietenului ei. Acesta îi zâmbi dulce și o invită să intre în cafenea.

       Îmbiată de gestul lui, Abe păși domol spre o măsuță liberă dintr-un colț ferit de privirile celorlalți. Se așeză pe locul de lângă perete și așteptă ca David să aducă un meniu din coșulețul de pe tejghea. Acesta aruncă o privire în încăpere, apoi se întoarse la masa unde Abe îl aștepta și se așeză pe scaunul din fața ei, înmânându-i meniul. Fata îl studie formal, preț de câteva minute, timp în care îi aruncă prietenului ei priviri furișe, în caz că acesta ar fi încercat să-i comunice ceva în mod subtil. Văzând că acesta este cu totul degajat, rămase puțin confuză, așa că îl întrebă pe un ton scăzut:

       – Ce facem, David?

       – Comandăm, desigur, îi răspunse acesta calm.

       Fata îl privi suspicioasă, apoi alese un frappe cu înghețată și topping de vanilie, după care îi înmână meniul prietenului ei. Acesta stătu câteva momente în cumpănă, parcă, iar în final se hotărî asupra unui espresso clasic. După ce dădu comanda, așteptă câteva momente până ce chelnerița se îndepărtă suficient de mult ca să nu-i mai poată auzi și spuse domol:

       – Suntem la o întâlnire acum, bine? Vreau să îți savurezi frappe-ul și ne vom ocupa de scrisoare după aceea, ne-am înțeles?

       Abe miji ochii și-l privi intens, încercând să citească dincolo de aparențe. Totuși, îi intră în joc și pretinse că era așa cum spunea el. Îi zâmbi cald, încercând să-și potolească inima care-i bătea nebunește. Câteva minute mai târziu, chelnerița se întoarse, purtând pe o tavă vișinie comenzile celor doi. Așeză cu grijă cele două recipiente în fața lor, îi privi preț de câteva secunde, apoi se îndepărtă din nou, dispărând în spatele tejghelei.

       – Ce-a fost cu privirea aceea? întrebă Abe după ce se asigură că au rămas singuri într-adevăr.

       – Nu știu, dar încearcă sa te deconectezi de la toată povestea asta cu scrisoarea și misiunea sub acoperire acum, hm?

       – David, încerci să-ți refulezi vreo suferință care te macină, sau ce se întâmplă cu tine? Ești de nerecunoscut în ultima vreme, trebuie să admit.

       – Nu se întâmplă nimic, Abe. Serios. Hai să nu mai vorbim despre asta acum, vrei?

       Fata mormăi ceva nemulțumită, dar nu mai insistă.

       La un moment dat, ușa cafenelei se deschise și un domn cărunt își făcu apariția în cadrul ei. Purta un costum negru și o pălărie cu bor, simplă. Părea ca și când ar căuta pe cineva, întrucât își plimbă o vreme privirea peste clienții din local, după care se așeză la singura masă care mai era liberă la momentul respectiv, dezamăgit. David privi scena discret, apoi se întoarse cu totul spre Abe și-i zâmbi cu înțeles. Aceasta pricepu mesajul din privirea lui și urmări cu atenție fiecare mișcare a bătrânului, peste umărul prietenului ei. Domnul scoase din buzunarul din interior al hainei un plic vișiniu de dimensiunea unei cărți poștale și îl așeză elegant pe masă. Își drese apoi glasul și chelnerița care mai devreme îi servise pe cei doi își făcu apariția lângă el, înmânându-i un meniu. Privi atentă în jur, apoi ridică plicul cu grijă și îl îndesă în buzunarul șorțului pe are îl purta peste uniformă. Preluă comanda misteriosului client și se întoarse în spatele tejghelei, cu un zâmbet formal pe chip.

       Abe își scoase telefonul din geantă și, după ce înclină scurt capul în direcția lui David, dându-i de înțeles că a descoperit ceva important, îi trimise lui Damaris un mesaj în care îi spunea să meargă acasă la doamna Rosetta și să o convingă să vină cât mai repede la cafenea. După aceasta, îi înmână telefonul lui David și își făcu de lucru cu o pretinsă cută de pe cămașa bleumarin pe care o purta. Acesta citi mesajul și zâmbi. Poate că nu fusese o idee chiar atât de deplasată să o scoată pe Abe la o întâlnire, în cadrul misiunii. Intră în note și îi scrise să rămână cu ochii pe domnul cel misterios, apoi îi înapoie telefonul și râse scurt, ca și când ar fi citit un text amuzant.

       – Chiar așa, spuse, pentru a îndepărta orice urmă de bănuială din partea bărbatului, în cazul în care acesta i-ar fi suspectat de ceva din cauză că deveniseră foarte tăcuți în ultimele minute.

       Abe îl privi confuză, apoi pricepu jocul și râse, la rându-i, scurt, încuviințând. Așteptară o vreme, însă, cum nimic deosebit nu se întâmpla, iar ei erau deja de suficient timp în cafenea încât să riște să atragă atenția asupra lor, David își drese ușor glasul și privi înspre tejghea, sperând să dea ochii cu domnișoara care îi servise, pentru a-i cere nota de plată. După câteva minute, aceasta sesiză în sfârșit insistența din privirea băiatului, așa că se îndreptă spre masa unde acesta se afla.

       – Vă mai servim cu ceva, domnule? întrebă ea formal.

       – Nu. Am dori nota de plată, vă rog!

       Lăsă pe masă bani suficienți pentru a acoperi costul a ceea ce consumaseră și se ridică elegant, întinzând o mână spre Abe, pentru a-i urma exemplul. Aceasta își înăbuși râsul și-și puse mâna în palma lui, urmându-l spre ieșire. Trecând pe lângă domnul cel cărunt, Abe îl studie pe furiș, ca pentru a-l putea recunoaște dacă ar fi să-l reîntâlnească, la un moment dat. Acesta își ridică brusc privirea și o surprinse zâmbindu-i discret. Un sentiment de neliniște îi cuprinse inima, dar încercă să îl ignore, spunându-și că totul fusese doar în mintea ei.

       La ieșire, ceva cu totul neașteptat se întâmplă, astfel că pentru moment uitară și de scrisoare și de domnul misterios din cafenea. Samira și prietena ei trecură pe aleea mărginită de trandafiri, însoțite de trei tineri de vârsta lor – sau poate puțin mai mari –, privindu-i compătimitor pe David și Abe. După câțiva pași, tânăra studentă se opri în loc și se întoarse spre cei doi.

       – David! Nu mă așteptam să te văd pe-aici, trebuie să recunosc, vorbi mieros. Cel puțin nu însoțit de o fată ca... ea.

       Abe simți un junghi în torace, ca și cum cineva tocmai ar fi lovit-o atât de tare încât i-ar fi tăiat respirația. Totuși, își desprinse mâna dintr-a lui David și se dădu câțiva pași înapoi, zâmbind ca și când totul ar fi fost în regulă și nimic din toate acestea nu ar fi rănit-o în vreun fel.

       – Ce vrea să însemne asta, Samira? întrebă David realmente confuz și totuși înțelegând efectul pe care trebuiau să-l fi avut vorbele respective asupra celei pe care o iubea.

       – Vreau să spun, David, că meriți mai mult de atât. Dar, bineînțeles, este alegerea ta, adăugă ironic, îndepărtându-se încet, ca și cum ar fi așteptat ca acesta să o implore să mai rămână.

       David se întoarse spre Abe și văzu durerea din privirea ei, în ciuda încercărilor acesteia de a o masca sub un zâmbet liniștitor. Se apropie de ea și o cuprinse în brațe.

       – Iartă-mă! Asta n-ar fi trebuit să se întâmple! afirmă cu sinceritate.

       – E în regulă, răspunse ea, încercând să-și controleze tremurul din glas. Are dreptate.

       Îi răspunse la îmbrățișare, apoi își ridică încet privirea spre el și-i zâmbi printre lacrimi, dându-se un pas înapoi.

       – Are dreptate, David.

       Ar fi vrut să o contrazică, să-i spună că nu e așa, dar ușa cafenelei care se deschise din nou îl făcu să-și piardă ideea și să revină la scopul principal pentru care venise aici.

       – Trebuie să-l urmăm, Abe, îi șopti când îl văzu pe misteriosul domn ieșind și pornind de-a lungul aleii.

       Fata își înghiți lacrimile și încuviință. Acceptă mâna lui David care o cuprinse pe a ei fără a-i mai cere permisiunea și porni după el.

*

       La scurt timp după plecarea domnului Paul, ușa cafenelei se deschise și în interiorul localului păși – în sfârșit! – doamna căreia trebuia să-i înmâneze plicul primit de la acesta. Dacă ar fi ajuns puțin mai repede... Christine zâmbi politicos așteptă să vadă la ce masă se va așeza, pregătindu-se apoi să-i ducă meniul – și scrisoarea, bineînțeles. Îi erau simpatici vârstnicii aceștia. Parcă voiau să reînvie moda scrisorilor. Râse amuzată. Era un mod interesant de a capta atenția unei doamne, trebuia să admită. Chiar și ea ar fi fost impresionată de un asemenea gest din partea unui bărbat. Ar fi fost ceva... diferit. Special.

       Își scutură ușor capul, pentru a se debarasa de aceste gânduri și a se concentra la ceea ce trebuia să facă. Îi plăcuse idee de a fi complice în toată povestea aceasta. Își netezi șorțul, își dădu o șuviță de păr după ureche și porni hotărâtă spre masa cu numărul șapte. Îi întinse doamnei meniul sub care strecurase plicul vișiniu și așteptă comanda acesteia zâmbind.

       Doamna Rosetta privi o clipă lista de produse – pe care o cunoștea, de alfel, pe de rost – și se uită apoi la domnișoara din dreapta ei.

       – Ca de obicei, răspunse, sperând ca fata să înțeleagă aluzia. Mai mult pentru a se asigura că informația a fost recepționată corect, își puse cu eleganță palma peste plicul primit și zâmbi cu subînțeles.

       Christine încuviință și se întoarse în spatele tejghelei, revenind peste câteva minute cu comanda. Aceeași, ca în ziua când îi dăduse întâia scrisoare. Doamna Rosetta înclină capul, mulțumită. După ce își consumă comanda și plăti pentru aceasta, se ridică și ieși din cafenea, îndreptâdu-se spre părculețul din capătul aleii, unde o așteptau, nerăbdători să primească noi informații, Tom și sora lui.

       – Deci? Cum a fost? se arătă curioasă Damaris.

       Doamna Rosetta zâmbi misterios.

       – Știu și eu... Poate ar trebui să luați legătura cu prietenii voștri.

       Fata ridică o sprânceană și o privi ciudat. Avea chef de glume? Sau aflase cine era misteriosul expeditor și acum doar își râdea de ei, dorind să vadă dacă și ei vor afla, într-adevăr, după cum îi promiseseră? Totuși, lăsând la o parte gândurile care o rodeau, își scoase telefonul din geantă și apelă numărul lui Abe.

       – E urgent? se auzi vocea scăzută a acesteia, la celălalt capăt.

       – Cred că doamna Rosetta a descoperit ceva. Ne putem întâlni?

       Abe îl privi pe David întrebător. Neînțelegând despre ce este vorba, acesta ridică din umeri, mimând nedumerirea.

       – Zice că au informații noi. Ne putem întoarce la ei? îi șopti.

       – N-au cum să știe mai multe decât noi în momentul de față. Doar poate dacă citesc scrisoarea. Spune-le să o deschidă și să-ți citească ce scrie.

       Abe le transmise cererea lui David, apoi așteptă. După puțin timp, ochii îi străluciră și, privindu-l fix, afirmă pe un ton plat:

       – Cred că vrei să asculți asta!

       Băiatul luă telefonul din mâna ei și îl puse la ureche.

       – ... -mi doresc de multă vreme să te întâlnesc, pentru a-ți comunica o informație care, altfel, m-ar atrage după sine în mormânt. Este vorba de ceva vital, stimată doamnă, de aceea te rog să iei în serios invitația de a servi une cafée cu mine în „Le Paris”, duminică după-masă, la orele 17.

       – Vă pot ajuta cu ceva? se auzi o voce deasupra capetelor lor.

       Cei doi tresăriră speriați, iar Abe, instinctiv, se agăță de brațul băiatului din dreapta ei.

       – Ridicați-vă! Nu-i nevoie să stați ghemuiți sub fereastra casei mele. Dacă doriți să aflați ceva, mai bine ați intra și ați servi un ceai cu mine. Alice e o fată tare simpatică și pricepută într-ale bucătăriei.

       Domnul cel cărunt îi privi amuzat, deși din tonul pe care li se adresase era evident că nu-i plăcea ce făcuseră. David se ridică primul, ajutând-o și pe Abe să i se alăture, apoi își ceru iertare pentru modul în care acționaseră.

       – Să lăsăm asta acum, îl opri domnul Paul. Putem discuta înăuntru despre detaliile de conținut. Vreau să știu doar – Rosetta v-a trimis?

       Auzind tonul familiar pe care îl folosise necunoscutul din fața lor la adresa doamnei, cei doi se priviră nedumeriți. Văzându-i, bătrânul râse scurt.

       – Vă mirați că îmi permit să vorbesc astfel despre dumneaiei​, adevărat? Ei bine, la drept vorbind, e o poveste destul de lungă.

*

       – Nu înțeleg de ce au închis! Până la urmă, ei au cerut să le citim scrisoarea! se revoltă Damaris.

       – Calmează-te! Sunt sigur că au avut un motiv întemeiat, încercă fratele ei să o tempereze. Eu zic să încheiem activitatea pe ziua de azi și să lăsăm lucrurile să decurgă de la sine până duminică. Între timp, probabil că David și Abe ne vor contacta pentru a ne pune la curent cu ultimele noutăți, apoi totul va căpăta un sens, ai să vezi.

       Doamna Rosetta plecase cu ceva timp în urmă spre casă, susținând că dorește să meargă singură. Tom nu înțelesese la început, dar, văzând-o cum studia conținutul scrisorii, pricepuse că cere, de fapt, puțină intimitate. Damaris acceptă îndemnul fratelui ei și își eliberă mintea de toate gândurile supărătoare, apoi porniră împreună spre casă. Soarele apusese demult pe Aleea Rozelor.

*

       Ziua de duminică sosi mai repede decât s-ar fi așteptat, în ciuda nerăbdării ce pusese stăpânire pe ei după ce aflaseră de la David și Abe povestea din spatele cortinei. Totuși, deși cunoșteau adevărul acum, păstraseră secretul față de îndrăgita lor doamnă Rosetta, susținând că nu știu nimic mai mult decât aceasta. Într-un final, aceasta acceptase ideea că nu va afla nimic de la cei patru „nepoți” ai săi, în ciuda faptului că le văzuse ochii sclipind anticipativ atunci când le spusese că va da curs invitației anonime și, deci, bănuia că aceștia îi ascund ceva.

       Gătită ca o adevărată doamnă din înalta societate, Rosetta păși cu eleganță peste pragul cafenelei și se îndreptă, fără să privească în jur, spre masa cu numărul șapte. Se așesă pe scaunul liber și își drese glasul, pentru a-i atrage atenția domnului care, așezat vis-a-vis de ea, privea meniul cu un interes aparte.

       – Cappuccino cu frișcă, dacă țin minte corect, adevărat?

       – Paul! exclamă Rosetta nevenindu-i să creadă. Dar... nu, imposibil! Ai plecat din Paris imediat după ce m-am căsătorit cu Pièrre. Te-am dat dispărut cu toții! Apoi...

       – De fapt, ma chérie, Pièrre și cu mine ne-am reîntâlnit la scurt timp după aceea. Dar știam că ți-ar fi fost greu să-i rămâi credincioasă până la moarte dacă eu aș fi reapărut în peisaj, așa că am preferat să te las cu credința că am decedat, după cum am înțeles că ți-au comunicat ulterior. Fără tine, Pièrre nu s-ar fi descurcat la fel de bine aici. L-ai ajutat enorm, deși probabil nici măcar nu ai fost conștientă de asta.

       – Și totuși, cum...

       – Lasă-mă să îți explic, o întrerupse, așezând meniul – devenit inutil – pe masă, lângă flyerul cu numărul șapte. Am aflat că v-ați mutat din Paris după incidentul acela din cadrul firmei lui Jaques Rousseau, așa că m-am documentat în legătură cu noua voastră adresă. Mi-a fost destul de greu să ajung în posesia informației, ce-i drept, având în vedere că Pièrre rupsese toate legăturile pe care le mai avea în Franța. Ștersese totul cu un burete imens și plecase în căutarea unei noi vieți, departe de țara care îl ruinase. Cu toate acestea, a omis un detaliu – cel care m-a ajutat pe mine să vă dau de urmă. M-am mutat în apropiere, nefiind sigur dacă ar fi potrivit să-i fac de cunoscut soțului tău că vă urmasem de la distanță, sau nu. N-aș fi vrut să creadă că doresc să-i destram familia. Totuși, întâmplarea a făcut să ne întâlnim la o licitație, peste câtva timp. Atunci am discutat cu el și i-am explicat de ce și cum am ajuns unde eram, iar ulterior, pentru a-i dovedi că într-adevăr asta îmi doream – să-l ajut să redobândească ce pierduse în țara natală – am urmat studiile necesare și am devenit avocat. Avocatul soțului tău, Rosette.

       – Dar... în tot acest timp... Paul! Tu ai trăit și niciodată nu m-ai vizitat?!

       – Îi promisesem lui Pièrre că voi sta la distanță. Nu doream să stârnesc în tine emoții nepotrivite sau chiar să readuc la viață sentimentele pe care atât de greu le uciseserăm în trecut. Îmi pare rău, chérie! Nu-ți închipui cât de greu mi-a fost să nu te contactez deloc în tot acest timp. Totuși, Pièrre a fost cel mai bun prieten al meu și nu puteam să-l înșel astfel!

       Rosetta scoase din geantă o batistă din dantelă și își tamponă delicat ochii.

       – Mă bucur atât de mult că trăiești, Paul! rosti printre lacrimi, zâmbindu-i blând.

       Paul îi cuprinse mâna într-a lui și o privi în ochi.

       – Chérie, nu-ți cer să revenim la ce am pierdut acum atâtea zeci de ani. Nu ar fi potrivit, deși, iată, Pièrre a plecat dintre noi de mai bine de șapte ani. Cu toate acestea, spune-mi, îmi permiți, cel puțin, să revin în viața ta în calitate de cel mai bun prieten al răposatului tău soț?

       De la o masă alăturată, Damaris, Tom, David și Abe ascultau cu urechile ciulite să audă răspunsul doamnei Rosetta. La drept vorbind, aproape că erau mai emoționați decât însuși domnul Paul, pe umerii căruia se afla acum tot greul momentului.

       – Dar tu, scumpă Abe, rosti David solemn, întinzând mâna și cuprinzându-i-o pe a fetei într-a lui, tu îmi vei permite să îngrijesc inima ta rănită – n-am uitat ce-a zis nesuferita aceea de Samira, să nu-ți închipui așa ceva! – oferindu-i dragostea de care are nevoie și pe care o așteaptă de atâta timp?

       – David! Te rog, încetează! făcu ea jignită, retrăgându-și mâna și privind în altă parte.

       – Dar vorbesc serios, Abe! se apără băiatul. Frappe-ul de miercuri – ți-am zis că e pe bune!

       Tom și Damaris se priviră amuzați.

       – Aveți ceva de mărturisit, voi doi?

       – Absolut nimic, rosti Abe încă supărată, apoi se ridică brusc și părăsi cafeneaua.

       David o urmă imediat și alergă după ea în josul aleii. O rugă să se oprească, dar fata nici nu se sinchisi de vorbele lui, continuând să alerge cât o țineau picioarele. În mai puțin de cinci minute, ajunseră în părculețul din capătul străzii, unde se opriră în sfârșit.

       – Ce înseamnă toate astea pentru tine, David?! întrebă Abe fără să-i mai pese de lacrimile care îi alunecau în voie pe obraji.

       – Nu te înțeleg, Abe. Cu ce ți-am greșit acum?

       Fata se întoarse și îl privi cu dispreț.

       – N-aș fi crezut, David, că pot iubi un asemenea jucător, îi răspunse în silă.

       – Abe! Despre ce tot vorbești acolo, micuțo? Cine se joacă cu cine? Eu – cu tine? Chiar nu m-ai înțeles, așa-i? Nu-mi râd de tine, figură ce ești! Eu chiar te iubesc. Te iubesc și vreau să îți demonstrez asta, înțelegi? Vreau să fim împreună. Pentru că nu încape îndoială că și tu mă placi! Aș fi vrut să avem discuția asta într-un context cu totul diferit, dar evenimentele din ultima vreme au dat puțin peste cap planurile mele, așa că... Îmi pare rău că te-am făcut să suferi, dar jur că am fost sincer cu tine și nu mi-am bătut nicio clipă joc de sentimentele tale! Abe, vrei să mă crezi?

       Fata îl privi surprinsă. Se așteptase la orice, numai nu la asta. David era un băiat care clar merita mai mult decât ar fi putut ea să-i ofere. Și, cu toate acestea, el îi cerea ei să fie iubita lui?! Se pișcă în ascuns de braț pentru a se convinge că nu visează, dar el o văzu și râse drăgăstos.

       – Nu visezi, draga mea! Sunt aievea și vorbesc foarte serios.

       Abe zâmbi încurcată, rămânând fără cuvinte. Tânărul se apropie de ea și, cuprinzând-o în brațe, o sărută pe creștet și zâmbi fericit.

       – Deci, mă crezi... sau vrei să-ți scriu și eu o scrisoare?

       Fata râse printre lacrimi și apoi, ridicându-și chipul spre cel pe care îl iubse atâta timp în ascuns, rosti încercând să pară serioasă:

       – N-ar fi o idee chiar rea, dacă stau să mă gândesc puțin.