Scarlett înghiți în sec, apoi își deschise ochii. Indiferent de ce avea să se întâmple, știa că urma să lupte, chiar dacă tot ce avea la îndemână era forța ei, destul de nefolositoare împotriva unui arc și a unor săgeți. Numără în gând până la cinci, apoi se întoarse pe călcâie. Se încruntă atunci când în fața ei zări două persoane, dintre care una era de fapt o fată. Îl recunoscu pe bărbatul din piață, Kyran, acesta privind-o curios, frecându-și bărbia cu două degete. Cealaltă persoană o privea îngrozită, cu arcul tremurând în mâinile sale și buzele roșiatice întredeschise.

-Puteam să te nimeresc. Puteai fi moartă acum. Ce naiba cauți tu aici?! se răsti Zarya dând drumul arcului, acesta cauzând o bufnitură la contactul cu solul.

Scarlett se încruntă nemulțumită de tonul folosit de prințesă, însă Zarya o ignoră și se apropie de ea, prinzându-i fața în mâini și inspectând-o pe toate părțile. Nu era cu mult mai înaltă decât ea, însă era o oarecare diferență de înălțime între cele două, îndeajuns încât Scarlett să se simtă ușor intimidată de diferența de înălțime, cu toate că nici ea nu era cea mai scundă fată. Privi ochii arzători ai Zaryei scanându-i fața, apoi îi simți degetul mare trasându-i obrazul, în locul în care cicatricea ei trona. Sâsâi din cauza usturimii și se dete un pas în spate nemulțumită. Zarya o privi cu părere de rău în timp ce Scarlett își duse mâna în acel loc, ducând-o apoi în fața ochilor, încruntată. Pe degetele sale se află o pată de sânge, nu foarte mare, dar îndeajuns încât să îi confirme că săgeata reușise să o zgârie ușor la nivelul cicatricii atunci când se ferise, nu îndeajuns de repede încât să scape fără nicio zgârietur, se părea. Spera ca această întâmplare să nu îi aducă o cicatrice în acel loc, alta decât cea pe care o avea deja.

-Frate, ai niște reflexe impresionante! Eu probabil deja zăceam fără de viață, dacă eram în locul tău. Trebuie să mă înveți și pe mine câteva dintre șmecheriile astea, bărbatul continuă pe un ton amuzat, de parcă viața lui Scarlett nu fusese pusă în pericol absolut deloc cu doar ceva timp în urmă.

-Kyran, dacă nu taci, jur că următoarea săgeată nu își va mai rata ținta, și anume țeasta ta, îi zise Zarya pe un ton amenințător gărzii sale de corp.

Kyran chicoti, iar Zarya își dete ochii peste cap, de parcă astfel de glume erau ceva la ordinea zilei între ei. Scarlett își șterse obrazul cu dosul palmei și se gândi serios să renunțe la tot ceea ce avusese de gând să facă, văzând nepăsarea celor doi plutind în aer. Nici măcar interesul pentru regatele elementelor nu o putea determina să se umilească în așa fel încât să accepte glumele idioate ale lui Kyran despre felul în care aproape murise și reproșurile prințesei de parcă ea fusese cea care atrăsese săgeata către ea, iar Zarya nu era responsabilă pentru nimic din ceea ce se întâmplase. Se întoarse pe călcâie și porni în direcția opusă celei pe care o parcursese alături de zână la început, îndreptându-se către ieșirea din pădure. O auzi pe Zarya strigându-i numele, însă o ignoră și își continuă drumul prin pădure hotărâtă să scape de acea situație în care intrase de bunăvoie. Nici măcar nu știa ce îi trecuse prin cap să se ducă în acea pădure, urmărind o persoană despre care nu avea habar nimic.

Își strânse mâinile în pumni pe lângă corp atunci când Zarya o ajunse din urmă în pas alergător și se postă în fața ei, mergând cu spatele. Își dete ochii peste cap și trecu pe lângă ea de parcă era doar un altul dintre copacii din pădure, atunci când prințesa se opri. Știa că făcea o scenă, însă nici că putea să îi pese mai puțin de asta. Avea toate motivele să fie supărată, din moment ce Zarya aproape că o omorâse, iar mai apoi aruncase vina asupra ei, chiar dacă ea fusese cea care trăsese cu arcul. Nu voia să ia în calcul posibilitatea ca Zarya să fi vrut să o rănească intenționat, sau chiar mai rău, însă cine trage mortal într-o altă ființă, fără să fie măcar atent la felul în care țintește? Își scutură capul și încercă să nu geamă a frustrare atunci când prințesa se puse din nou în calea sa, de data aceasta punându-și o mână pe pieptul ei pentru a o opri.

Dacă ar fi vrut, Scarlett ar fi putut foarte ușor să o imobilizeze dat fiind lejeritatea cu care o trata, de parcă Scarlett nu reprezenta niciun pericol. Se abținu însă, iar atunci când bărbatul ce se presupunea a fi garda de corp a prințesei, Kyran, ajunse în dreptul lor, își ridică sfidătoare bărbia, aruncându-și scurt ochii peste acesta, de parcă nu era deloc important. Privirea îi reveni asupra prințesei, care o privea fix, de parcă încerca să îi transmită din priviri lucruri pe care nu le-ar fi înțeles prin intermediul vorbelor. Încăpățânarea lui Scarlett însă nu o lăsa să vadă nimic din acele lucruri, așa că Zarya oftă învinsă și își deschise gura pentru a vorbi, glasul ei sunând mult mai blând față de prima dată când o văzuse în pădure și aproape că o nimerise cu o săgeată.

-De ce fugi?

-Oh, acum vrei să stau? Credeam că nu am voie aici. Cel puțin, asta mi-ați dat de înțeles atunci când v-ați răstit la mine, Alteță, îi răspunse sarcastic, mijindu-și ochii în direcția ei.

Zarya își retrase mâna, nefiind pe deplin sigură de faptul că Scarlett nu va încerca să plece din nou, și își masă tâmplele de parcă Scarlett era un copil încăpățânat ce îi dădea dureri de cap. Lucrurile între ele stăteau incredibil de ciudat. De când Scarlett apăruse în viața ei, Zarya se maturizase, însă Scarlett, cu toate că fusese întotdeauna copilăroasă, părea a fi devenit cu atât mai încăpățânată odată cu apariția Zaryei. Fratele său putea confirma faptul că niciodată nu avusese o viață liniștită alături de sora lui mai mică, însă atunci când avea să prindă ocazia de a petrece mai mult timp cu sora lui, probabil avea să recunoască faptul că devenise cu atât mai enervantă și greu de suportat.

-În primul rând, nu îmi mai spune Alteță. În a doilea rând, nu am zis că nu ai voie aici, te-am întrebat doar ce faci aici. Și, în al treilea rând, evident că vreau să stai, prezența ta îmi face plăcere.

Kyran își ridică o sprânceană în spatele ei și pufni amuzat, însă atunci când Zarya îi aruncă o privire amenințătoare, râsetele îi pieriră, iar expresia de pe fața lui deveni serioasă. Asta până când Zarya își întoarse din nou spatele către el, cel puțin, căci imediat după începu să mustăcească de parcă auzise una dintre cele mai interesante bârfe existente. Scarlett îl privi și ea pieziși și își spuse instant că nu îi plăcea Kyran. Nu în acel fel în care a nu place pe cineva însemna să îl urăști, însă în acel fel în care prezența lui te făcea să vrei să îți petreci vremea cu un cactus, în locul lui.

-Nu mă las convinsă de asemenea lucruri ce pot foarte ușor să fie minciuni, Alteță. Cât despre felul în care vă spun, consider că este de datoria mea să fac asta, ca oaspete al lumii elementelor. Dacă toți ceilalți supuși ai voștri folosesc formule reverențioase, eu de ce nu aș face același lucru? Dacă vreau să demonstrez că nu sunt diferită, trebuie să mă comport asemenea lor.

Kyran nu se mai putu abține. Izbucni într-un râset atât de colorat, încât o făcu și pe Scarlett să zâmbească mic. Poate că Kyran în sine nu îi plăcea, însă râsetele și zâmbetele sale erau molipsitoare, lucru care decise că îi plăcea la el. Nu știa dacă mai erau și alte lucruri care îi plăceau la Kyran, însă cert era că acelea erau lucruri care îi plăceau și părerea nu îi putea fi schimbată nici de faptul că era o persoană anormal de enervantă. Scarlett nu era genul de persoană care să judece o carte după copertă, însă considera că paginile citite plus coperta pe care le văzuse deja la Kyran erau de ajuns pentru a trage o concluzie cu privință la persoana lui. Dacă acea părere avea să se schimbe în timp, atunci putea să se schimbe la momentul potrivit, însă în acel moment decise că îi era antipatic și doar puține dintre lucrurile legate de el îi plăceau.

Zarya îl înghionti în coaste, făcându-l să se înece cu râsetele și să scape niște bolboroseli fără sens. Dacă nu ar fi știut mai bine, Scarlett ar fi zis că acel Kyran nu era de fapt decât un bufon ce avea misiunea de a o amuza pe prințesă cu fiecare ocazie. Laja însă îi zisese că era garda ei de corp, iar motivele neîncrederii ei față de Laja nu apăruseră încă și spera să nici nu o facă, deoarece îi plăcea Laja pentru felul ei de a fi și considera că putea lega un fel de prietenie cu ea, chiar dacă ea era un om, iar Laja un element. Din câte înțelesese din partea Norei, existaseră chiar și relații romantice între oameni și elemente, așa că o prietenie între două astfel de creaturi nu era cu nimic mai neobișnuită.

Zarya pufni amuzată și o privi pe Scarlett, parcă încercând să își ceară scuze pentru comportamentul gărzii sale de corp. Apropierea dintre cei doi era ca de la un prieten la celălalt, nicidecum ca de la o gardă de corp la prințesa sa. Poate asta se datora și personalității diferite a Zaryei sau poate Kyran era doar genul ăla de persoană cu care te înțelegeai bine odată ce ajungeai îl cunoști, chiar dacă la început părea enervant, însă cert era că cei doi erau confortabili unul cu altul și înțelegeau lucruri pe care Scarlett nu le înțelegea, cum ar fi motivul pentru care cei doi continuau să râdă fără sens, cel puțin din câte vedea Scarlett.

-Aveți de gând să vă opriți? Pot pleca sau sunt nevoită să vă ascult râsetele până la căderea nopții? Scarlett întrebă, pierzându-și răbdarea, moment în care râsetele Zaryei se opriră, fiind apoi urmate de cele ale lui Kyran.

-Scuze, noi doar... Zarya începu, însă Scarlett o întrerupse ridicându-și palma, de parcă ea era, de fapt, prințesa dintre cele două.

Zarya ridică surprinsă din sprâncene, iar Kyran izbucni din nou în râs, lucru care o enervă pe Scarlett până în punctul în care își imagină cum urma să îl pocnească, dacă nu avea să se oprească.

-Scuze, scuze, zise el atunci când observă privirile ucigașe ale fetei. Chestia e că... nimeni nu s-a mai comportat așa sau nu i-a mai vorbit în felul ăsta prințesei Zarya, ceea ce mă amuză teribil. Totuși, sunt impresionat! Chiar îmi placi, muritoareo, adaugă apoi cu admirație în glas și în privire.

Scarlett îl privi sceptică la început, însă Kyran părea sincer. În plus, dacă ar fi fost doar o altă glumă lipsită de amuzament, dar pe care doar el o găsea amuzantă, probabil că deja ar fi profitat de ocazia de a o face până în acel moment. Făcu un scurt semn al capului ca un fel de mulțumesc apoi își îndreptă privirea în urma ei, către arcul ce rămăsese aruncat la sol. Își aduse instant aminte de vremurile în care obișnuia să se antreneze cu fratele său mai mare și cum, de multe ori, Scarlett fusese mai bună chiar și decât el în lupta cu sabia sau la trasul cu arcul. Făcuseră chiar și lupte corp la corp. Pierduse, câștigase, pierduse din nou, însă important era că nu renunțase niciodată. Era un lucru ce o definea ca persoană. Scarlett nu renunța, indiferent de circumstanțe și de timpul de care era nevoie pentru a își îndeplini scopul. Nu renunțase la libertatea ei, până când, în cele din urmă reușise să o primească, chiar dacă trecuse destul de mult timp până să ajungă în acea situație mult visată.

-Știi să tragi? o întrebă el, văzând încotro îi era îndreptată privirea.

Zâmbind, Scarlett scutură din cap, privind satisfăcută felul în care acesta aprobă din cap, semn că el chiar o crezuse. Nu adaugă nimic, ci îl privi ducându-se să ridice de pe jos arcul pe care Zarya îl aruncase. Prințesa, pe de altă parte, o privea neîncrezătoare, fiind aproape sigură că Scarlett știa cum să tragă cu arcul, chiar dacă nu o văzuse făcând asta și nici nu îi spusese dacă știa asta sau nu. Era pur și simplu un sentiment pe care îl avea și nu știa ce să creadă mai exact despre toată acea situație. Scarlett nu părea genul acela de persoană care să nu știe cum să se lupte și, din câte auzise de la Azur -nu foarte multe, deoarece prințului nu îi plăcea să stea la taclale- Scarlett se bătuse cu doi tipi atunci când îl salvase pe el din problemele în care intrase.

O privi cu ochii îngustați atunci când făcu pași în direcția arcului, ridicându-l apoi de pe jos într-un fel atât de stângaci, încât aproape că o convinse că habar nu avea cum să îl mânuiască. Zâmbetul tâmp de pe fața ei spunea însă multe. Chiar dacă nu o cunoștea de mult timp, Zarya putea spune cu ușurință că Scarlett era mai mult genul care ar fi înjunghiat pe cineva dacă îi displăcea felul în care era tratată sau care se încăpățâna să demonstreze că putea face chiar și lucruri pe care nu le putea face, decât să se resemneze și să aștepte ajutor de la ceilalți. Își păstră însă bănuielile pentru ea însăși și porni în urma lui Kyran către Scarlett, care învârtea în mâinile sale arcul, privindu-l curioasă.

-Stai, te ajut eu, Kyran îi zise, iar apoi îi fixă arcul în mâini, stând mai aproape de ea decât era necesar, din partea Zaryei.

Ba chiar prințesa văzu felul în care mâinile brunetului îi mângâiară în treacăt brațele lui Scarlett, iar pe fața acesteia apăru un zâmbet trufaș. Inspirând și expirând adânc, Zarya își puse brațele în sân și se propti de trunchiul albastru al unuia dintre copacii din Pădurea lui Alius. Ignorând orice alt gând sau sentiment care părea să ducă o bătălie în interiorul său, Zarya se focusă asupra curiozității în ceea ce privea comportamentul și motivele lui Scarlett. Ar fi putut protesta și ar fi putut încerca ea însuși să o ajute, dat fiind că avea tot atâta experiență pe cât avea și Kyran în ale trasului cu arcul, însă decise să stea pe margine, așteptând momentul în care ar fi fost nevoie să intervină. Asta dacă ar fi fost nevoie să intervină, desigur.

Kyran -după ce se asigură că Scarlett nu avea să rănească pe nimeni cu vreo săgeată- o învăță pe Scarlett cum să pună în arc săgeata, mai apoi o poziționă astfel încât să țintească către un copac pe trunchiul căruia scrijelise un fel de țintă. Felul în care corpul lui se lipea de al ei o enerva la culme pe Zarya, însă decise să își muște limba și să privească în continuare jocul lui Scarlett, în privința căruia nici ea nu putea fi complet sigură dacă era sau nu un joc, dat fiind felul în care săgeata zbură direct pe lângă trunchiul copacului atunci când acesta eliberă săgeata în următoarea secundă.

Kyran oftă și scutură capul, apoi se apropie de ea pentru a îi da alte indicații. Scarlett asculta atentă, cu toate că știa deja toate acele lucruri. Ba chiar își permise să corecteze în minte unele mici erori comise de Kyran în timp ce îi explica ce anume trebuia și ce nu trebuia să facă. Zâmbetul tâmp de pe fața ei era doar o modalitate de a își ascunde amuzamentul, chiar dacă hohotele de râs amenințau să îi spargă pieptul cât de curând, văzând concentrarea de pe fața bărbatului. Nu îi venea să creadă cât de ușor îi fusese să îl convingă că nu avea habar ce făcea atunci când venea vorba de un arc și niște săgeți. Ratase în mod intenționat atunci când acesta o pusese să tragă prima dată, doar pentru a îi demonstra mai apoi cât de tare se înșela în privința ei.

Kyran își puse mâinile pe șoldurile sale, întorcând-o puțin într-o parte, apoi o puse să își îndepărteze picioarele și mă apoi îi plasă arcul în poziția potrivită pentru a trage. Asigurându-se încă odată că Scarlett nu avea să rănească pe nimeni, puse o săgeată în arc și îi dete lui Scarlett indicații pentru a nimeni ținta. Se vedea în expresia feței sale, după limbajul corpului și după tonul vocii sale faptul că avea de gând să o învețe să tragă cu arcul, oricât i-ar fi luat să facă asta. Poate că, până la urmă, Kyran nu era atât de nesuferit pe cât crezuse Scarlett la început.

Atunci când acesta se dete câțiva pași înapoi pentru a o lăsa pe Scarlett să tragă, aceasta zâmbi și dete drumul săgeții ce nimeri exact punctul din mijloc al țintei făcute cu cuțitul de către Kyran. Încremenit de uimire, Kyran urmări mai apoi felul în care Scarlett scoase trei săgeți din tolbă, pe care mai apoi le trase pe rând, una după cealaltă, în mijlocul țintei improvizate, alături de cealaltă. Zâmbind triumfătoare, Scarlett răsuci arcul între degete și se întoarse către cei doi. Kyran rămăsese înmărmurit, în timp ce prințesa rânjea mândră de Scarlett și de ea însăși, deoarece reușise să își dea seama de faptul că ceva era în neregulă cu povestea pe care Scarlett o servise lui Kyran.

-Cum m-am descurcat? Pentru o începătoare, cred că este ok, nu? zise apoi aceasta pe un ton amuzat, privind cum Kyran încerca să își culeagă de pe jos maxilarul pierdut în momentul în care Scarlett începuse să tragă.

-Începătoare? De cât timp practici asta? Ești cam la fel de bună pe cât sunt și eu, Kyran zise apoi, revenindu-și din uimire.

Își frecă bărbia -poate din obișnuință, căci nu se vedea nici urmă de barbă pe fața lui- și făcu câțiva pași în direcția ei. Scarlett, mândră de reușita sa, își ridică mândră bărbia. Fusese învățată de Josh să nu își ascundă mândria în urma unui câștig, iar ea exact asta avea de gând să facă. Puține erau dățile în care Scarlett își asculta fratele mai mare, însă aceea era una dintre acele puține dăți în care o făcea. Nu îi plăcea să se prefacă a fi umilă, chiar dacă nu era nici cea mai lăudăroasă persoană. Avea propria mândrie pe care îi plăcea să o hrănească și să o lase la suprafață din când în când.

-Când eram mică m-am antrenat cu fratele meu în lupta cu arcul, sabia și în lupta corp la corp. Cred însă că mai am multe de învățat și, ca element cu o viață lungă de câteva sute de ani, mă gândesc că tu m-ai putea ajuta să îmi îmbunătățesc stilul de luptă.

-Păi aici sigur nu mai este nimic de lucrat, zise el și arătă cu degetul către ținta făcută pe trunchiul copacului, în care cele patru săgeți încă stăteau înfipte.

Ducându-și privirea în acel loc, Scarlett se întrebă dacă nu cumva zâna ce locuia în trunchiul copacilor era nemulțumită de acțiunile lor. Mai întâi fusese săgeata Zaryei care se înfipsese exact în copacul în care zâna intrase, iar apoi ea înfipsese pe rând patru săgeți în trunchiul unui alt copac dintre cei din pădure. Curiozitatea ei în legătură cu acest lucru aproape că o împinse să repete gestul pe care îl făcuse la intrare în pădure, pentru a o întreba pe zână însuși dacă lucrurile pe care le făcuseră copacilor o deranjaseră. Fu însă întreruptă de Zarya ce își drese glasul în apropierea ei, după ce își părăsise locul de lângă trunchiul unui copac de care se rezemase.

-De ce să te ajute el? O pot face eu, zise ea mândră. Mă descurc mai bine în luptă decât Kyran, aici de față.

Bărbatul își duse o mână la piept și mimă indignarea, însă se vedea în privirea lui și în felul în care zâmbetele îi zvâcneau că era amuzat de comentariul prințesei sale. Luându-și atenția de la copac, Scarlett îi întâlni ochii aprinși prințesei și rămase, câteva secunde, blocată în priveliștea oferită de portocaliul irisurilor sale, în care parcă dansau flăcări. Ca trezită din transă, își scutură capul, apoi ridică o sprânceană sfidătoare, punându-și brațele în sân. Jocul jucat de Zarya putea fi jucat în doi. Dacă ea putea fi ignorantă, atunci și ea putea fi la fel. Își duse coadă împletită peste umăr și își feri câteva șuvițe de păr maroniu de pe frunte, înainte să își treacă limba peste buze și să îi răspundă pe un ton sfidător, aproape batjocoritor.

-Dacă este așa, atunci de ce ai nevoie de el? zise arătând cu indexul către Kyran.

Zarya se încruntă, însă nu zise nimic referitor la comportamentul lui Scarlett.

-Deoarece fiecare dintre noi este obligat să aibă o gardă de corp, indiferent de cât de priceput este în ale luptei. Azeria, Nora și Azur au de asemenea câte o gardă de corp, doar că nu ai avut încă șansa să îi cunoști pe Lion, Aknus și Malik. Gărzile noastre de corp nu sunt doar ceea ce sunt denumiți a fi, ci și cei mai buni prieteni ai noștri, cu care avem o legătură mai strânsă decât ai putea crede. De asta am nevoie de el, îi zise apoi și își puse de asemenea brațele în sân.

-Ce fel de legătură? Scarlett întrebă confuză, lăsând brațele să îi cadă pe lângă corp.

-Putem simți atunci când celălalt este în pericol. Dacă Zarya suferă, voi suferi și eu, dacă ea moare, eu îmi voi pierde o mare parte din putere, dacă ea simte tristețe, atunci nici eu nu mă voi simți bine. Suntem legați printr-un ritual făcut la naștere. Două elemente născute în aceeași zi ajung să aibă o astfel de legătură.

Kyran fu cel care răspunse întrebării lui Scarlett, făcând o grămăjoară de frunze albastre cu vârful cizmelor de piele roșiatică pe care le purta, privind în gol, undeva departe. Bănuind că ceva era în neregulă, Scarlett dete să întrebe despre ce era vorba, dar fu întreruptă de un sunet ciudat și complet necunoscut ei. Își întoarse privirea de la Kyran și scrută spațiul din jurul lor, încercând să își dea seama dacă sursa zgomotului se afla printre copaci. Nimic suspect nu părea a se afla în preajma lor, însă sunetul auzit de ea nu era deloc unul care să te liniștească. Privi către Zarya și Kyran și realiză atât că nu doar ea auzise sunetul acela, ci și faptul că era de rău, dat fiind expresiile lor faciale ce exprimau teroare pură.

Se încruntă și își trecu confuză coada împletită peste umăr, dând-o înapoi pe spate. Kyran trecu pe lângă ea, scoțându-și din teacă sabia cu lamă roșie, având desenate niște flăcări portocalii pe suprafața ei lucioasă. Bărbatul luă poziție de luptă, privind precaut în jur și ascultând cu atenție. Ochii săi ca de foc se mișcau dintr-o parte în alta cu viteză, urmărind ceva ce ochii de muritoare ai lui Scarlett nu puteau vedea. Zarya o prinse de încheietură, punându-se înaintea ei. Nu protestă, căci știa că, în cazul în care era o amenințare reală, ea ar fi fost cea mai slabă dintre ei trei, dat fiind că era muritoare și nu avea niciun fel de puteri, în afară de cele ale apei pe care nici măcar nu știa să le controleze. Se lăsă apărată de cei doi, privind de asemenea în jurul lor, chiar dacă nu putea vedea mare lucru.

-Ce a fost asta? o întrebă ea în șoaptă pe prințesă.

-O lethică. Armele făurite din oasele lor sunt singurele care ne pot ucide și, astfel, lethicele sunt și singurele creaturi care ne pot ucide. Trebuie să plecăm, zise ea, adresându-se apoi lui Kryan.

Acesta aprobă din cap și începu să facă pași în spate odată cu Zarya care o împingea ușor și pe Scarlett. Sunetul ce se auzi mai apoi venea de la o oarecare distanță, dar era clar că de data aceasta animalul se apropiase mai tare de locul în care se aflau ei. Speriată, Scarlett își duse instinctiv mâna către tolba cu săgeți, de unde apucă arcul și o săgeată. Fixă săgeata în arc, apoi îndreptă vârful săgeții în jos, gata să tragă dacă era nevoie. Zarya îi aruncă o privire peste umăr, însă nu zise nimic. Își ridică mâna stângă în aer, iar flăcări uriașe se creară în palma sa, dând mai apoi naștere unei săbii de foc. În lipsa armelor obișnuite, prințesa trebuia să se descurce în orice fel putea, în special pentru că voia să o apere cu orice preț pe Scarlett, în mare parte lipsită de apărare. Chiar și elementele, creaturile nemuritoare, erau în pericol atunci când venea vorba de lethice. Scarlett, fiind muritoare, era cu atât mai mult în pericol în preajma unei astfel de creaturi, chiar dacă era înarmată. De una singură nu ar fi reușit nici măcar să rănească lethica, oricâte arme ar fi avut.

Cu armele pregătite pentru orice eventualitate, cei trei continuară să pășească cu prudență către ieșirea din Pădurea lui Alius. Nu erau foarte departe de ieșire, însă părea că trecuseră deja kilometri întregi, iar ei nu mai ajungeau, din cauza situației în care se aflau și care făcea timpul să pară că trecea mai greu. Scarlett simțea deja cum broboane de sudoare i se formaseră pe frunte în timp ce își concentra privirea spre diferite colțuri ale pădurii întinse dinaintea lor. Nu știa num anume arăta acea lethică despre care Zarya îi spusese, însă nu se îndoia nicio clipă că ar fi putut recunoaște un prădător flămând atunci când îl vedea. Odată fusese aproape de a fi eviscerată de un urs flămând într-una dintre hoinărelile sale obișnuite și văzuse care era privirea unui astfel de prădător doritor de hrană.

Reușise să scape cu ajutorul fratelui ei care mai apoi omorâse ursul și îl dusese alături de ea familiei lor, însă fusese aproape de a își îmbrățișa strâns propria moarte, din cauza prostiei sale. Norocul ei fusese că atunci fratele ei era prin zonă, căutând-o, și își folosise arcul și sabia pentru a omorî ursul, căci de una singură, fără vreo armă sau orice altceva cu care să se apere, nu ar fi reușit să supraviețuiască prea mult timp. Josh o certase groaznic și aproape că o încuiase în camera ei pentru asta, dar reușise cumva să îl îmbuneze, spunându-i că era bine, chiar dacă rana pe care ursul i-o pricinuise o contrazicea. Se mira că, în ciuda faptului că rana fusese destul de mare, nu îi rămăsese o cicatrice prea observabilă. Chiar și Scarlett uita adesea de existența ei în acel loc vulnerabil de pe abdomenul ei.

Doar acel moment care îi adusese aminte de urs, reușise să își amintească și de acea veche cicatrice pe care o căpătase în copilărie. Era aproape de cea lăsată de flăcările ce aproape o înghițiseră cu doar ceva timp în urmă, însă deloc la fel de observabilă, chiar dacă rana aceea putuse fi considerată mai gravă decât arsurile suferite de Scarlett pe o porțiune destul destul de mare a corpului. Își lăsă ușor privirea în jos către abdomenul său acoperit de haine, apoi își ridică privirea către copacii dinaintea lor, pe lângă care trecuseră. Niciun sunet nu se mai auzea, ceea ce însemna fie că lethica renunțase și plecase, fie că se pregătea în liniște de atac.

-Crezi că se poate să fi plecat? o întrebă ea pe Zarya.

-Poate că da, poate că nu. Dacă a mâncat recent, atunci probabil că a renunțat la urmărire, însă dacă este flămândă, atunci cu siguranță nu va renunța prea ușor la prada ei.

-Noi?

-Noi, îi răspunse Zarya cu un oftat, aruncându-i o scurtă privire peste umăr, înainte de a își îndrepta spatele și a ieși mai mult la înaintare, punând o mică distanță între ea și Scarlett.

Îi șopti ceva la ureche lui Kyran, iar el păru nemulțumit de idee, încruntându-se și privind-o cu o determinare de neclintit în ochi pe prințesă. Aceasta la rândul ei îl privea determinată, de parcă în acea bătălie a privirilor, câștigătorul avea să primească totul. Nedumerită, Scarlett observă mișcare înaintea lor, în jurul trunchiurilor copacilor. Nu fusese decât o umbră ce se mișca de la un copac la altul, rapid precum o scânteie ce licărea acum aici, apoi în cealaltă parte, bătută de vânt. Scarlett nu reuși să își dea seama ce se întâmpla decât atunci când umbra sări în sus, năpustindu-se asupra lor.

-Aveți grijă! țipă ea, alertându-i pe cei doi și întrerupând lupta lor dată prin priviri.

Ambii își întoarseră privirea către umbră în același timp, ca mai apoi să se dea la o parte fix înainte ca umbra să aterizeze în locul în care ei stătuseră până atunci. Îngrozită, Scarlett privea animalul din fața sa, o masă de mușchi acoperită cu o blană neagră deasă, gheare lungi atașate de labele sale uriașe, colți mari și ascuțiți ieșind din gura ce scotea un mârâit puternic. Ochii îi erau de un verde puternic, fiind fixați asupra ei, urechile lungi și ascuțite îi stăteau lăsate pe spate, iar coada ca de pisică i se unduia ca un șarpe, măturând frunzele căzute pe sol.

Înghițind în sec, Scarlett ridică cât de discret putu arcul și îl îndreptă către locul în care se afla inima bestiei. Ochii animalului scânteiară, iar urechile i se ridicară. Dinții ascuțiți îi fură ascunși în spatele gurii închise, iar coada i se opri din mișcările unduitoare pe care le făcea. Era de parcă gestul lui Scarlett îi atrăsese atenția, însă nu o înfuriase, ci părea a se fi liniștit. Ochii fetei se lărgiră în uimire, iar buzele i se întredeschiseră, lăsând respirația-i sacadată să scape printre ele. Privi rapid în stânga, către Zarya, apoi în dreapta, către Kyran. Ambii stăteau nemișcați, lipiți de copacii de care se izbiseră, fiind albi ca varul și purtând pe chip o expresie de pură uimire amestecată cu groază și confuzie.

Cu mâini tremurânde, Scarlett lăsa din nou vârful săgeții în jos, slăbind mai apoi strânsoarea asupra arcului. Săgeata căzu la pământ, urmată mai apoi de arc. Neîncrezătoare, lethica sâsâi și se dete doi pași în spate, moment în care Scarlett făcu și ea doi pași înapoi, luând distanță față de creatură. În ochii săi verzi putea vedea disperare, tristețe și, înainte de toate, frică. Nu îi era frică de ei. Sentimentele acelea erau ascunse acolo din alte motive și păreau a fi vechi, nici pe departe cauzate de apariția lor acolo.

-Ajută-mă...

-Poftim?

Scarlett se dete din nou un pas înapoi, lipindu-se cu spatele de trunchiul unui copac albastru, uimită fiind de vocea ce îi răsuna în minte, asemenea unui cântec trist, cântat de un biet tânăr pierdut, speriat și neajutorat. Vocea părea să se potrivească sentimentelor pe care Scarlett reușise să le citească în ochii lethicei, așa că nu îndrăzni să își întoarcă privirea de la aceștia. O privi în continuare în ochi, mută de uimire, atunci când vocea i se adresă din nou, iar ea îi răspunse tot prin intermediul minții sale.

-Te rog... Te rog, ajută-mă!

-Ce ai pățit? De ce ai nevoie de ajutor?

-Ajută-mă!

-Te voi ajuta, doar nu ne face rău. Te voi ajuta.

-Te rog...

Vocea ce îi răsuna în minte părea slăbită, lovită de necaz și pătată de tristețe. Era vocea unui băiat de nu mai mult de paisprezece ani, credea Scarlett, însă părea încărcată de toate grijile și tristețile universului. Nu știa de ce, însă ceva în interiorul ei se aprinse, iar dorința de a ajuta biata creatură ieși la iveală. Făcu un pas înainte, ignorând privirile îngrozite pe care cei doi prieteni ai săi i le acordară, ducându-se mai aproape de biata ființă înfricoșătoare, dar totuși neajutorată.

-Scarlett... Zarya zise, iar lethica sâsâi amenințător, făcând un pas în direcția acesteia.

-Nu! zise Scarlett, întinzând o mână către bestie. Nu îi face rău, te voi ajuta. Promit! Nu știu cum, dar o voi face. Doar nu îi face rău.

Lethica își întoarse privirea înapoi către ea, apoi îi aruncă o ultimă privire Zaryei, înainte de a se așeza pe sol. Cu toate că era o creatură înfricoșătoare, Scarlett nu putea nega că era ceva elegant, ceva majestic în mișcările sale pline de o grație nemaivăzută. Își imagina că trebuia să fi trecut secole întregi de când ea bântuia prin acele locuri, cunoscând secrete ale lumii pe care Scarlett nici nu și le-ar fi putut imagina. Se simțea inferioară cu mult față de ea, dar totuși lethica îi ceruse ei ajutorul. O întrebase pe ea dacă putea să o ajute, chiar dacă se putea ca totul să fie în mintea ei sau putea să fie doar o modalitate prin care aceasta își atrăgea victimele.

Cu toate acestea, Scarlett își luă inima în dinți și se apropie cu pași temători de animalul uriaș dinaintea ei, care avea aproape înălțimea ei chiar și stând pe toate cele patru labe. Dacă cumva s-ar fi ridicat pe două labe, ar fi fost dublul înălțimii lui Scarlett, dacă nu chiar triplul. Ochii verzi ai lethicei o urmăriră, însă trupul mătăhălos nu îi era în niciun fel încordat și nu părea a vrea să o rănească nici chiar dacă s-ar fi ivit o ocazie pentru a face asta. Lethica era relaxată, de parcă avea încredere în promisiunile nesigure ale lui Scarlett mai mult decât avea ea însuși.

Scarlett își ridică o mână tremurândă în timp ce se apropia de lethică, căci simțise că asta era ceea ce trebuia să facă, oricât de greșit părea acest lucru. Auzi icnete de dezaprobare din partea Zaryei și tragerea bruscă de aer în piept a lui Kyran atunci când mâna ei se lipi de fruntea străbătută de o linie de blană albă a lethicei. Aceasta din urmă închise ochii, de parcă atingerea lui Scarlett îi făcea bine, de parcă era liniștea de care avusese nevoie atâta amar de vreme. Apoi, când lethica își deschise ochii, Scarlett putu vedea acolo cauza durerii, a suferinței, a deznădejdii și a tuturor lucrurilor simțite de lethică. Își simți ochii umezindu-i-se și putea auzi vag felul în care numele îi era strigat pe fundal, ca un cântec îndepărtat, înfundat și vechi.

Flăcările mistuiau casele unui oraș vechi, necunoscut lui Scarlett, atunci când își deschise ochii, după ce doar își permisese să clipească. Se vedea acolo, în bătaia vântului ce îi făcea părul desprins din coada împletită să fluture, chiar dacă nu știa unde era acel acolo. În fața ei, zeci de oameni fugeau în toate direcțiile și țipau îngroziți de flăcările ce le luaseră cu asalt satul. Neputincioși în fața flăcărilor, oamenii nu puteau decât să fugă îngroziți, încercând să își apere viețile. Răniții erau fie purtați de alte persoane către locuiri sigure, fie erau lăsați în urmă, lăsați să moară chinuiți de flăcări sau rănile suferite. Un masacru era în curs în acel sat, un masacru cum Scarlett nu mai văzuse vreodată.

Se răsuci pe loc pentru a se uita în jurul ei la toate cele ce se întâmplau, privind neputincioasă cum oamenii închiși în casă țipau după ajutor, însă fără să primească ajutor din partea nimănui. Oamenii erau mult prea ocupați să fugă și să încerce să se salveze pe ei înșiși sau apropiații lor, pentru a ajuta străinii ce păreau picați în agonie, arși de vii de flăcările ce îi făcuseră captivi în propriile case și care transformaseră aceleași case în locul lor de veci.

Scarlett se văzu fugind în direcția unei fete mărunte, roșcate, care se ferea de flăcările ce se apropiau de ea. Uitându-se în spate, fata nu observă că se îndrepta spre un pericol și mai mare, căci unul dintre pilonii mult prea arși ai unei case stătea să cadă, iar ea ar fi mers direct în locul în care acesta ar fi picat. Nu ar fi supraviețuit acelui impact și, chiar dacă prin absurd ar fi scăpat, cu siguranță s-ar fi ales cu sechele pe viață și cel mai probabil ar fi rămas paralizată sau ar fi fost arsă pe tot trupul. Scarlett știa cum se simțea ca flăcările să îți cuprindă trupul, trăise și ea același coșmar cu ani în urmă, și nu voia să o lase pe fată să pățească același lucru sau să își piardă viața într-un asemenea mod.

-Stop, nu te duce acolo! strigă ea și se postă înaintea fetei, însă aceasta nu păru să o ia în seamă, ci își continuă drumul.

Scarlett privi cu groază cum fata trecu în fugă fix prin ea, ca mai apoi să se întoarcă fix în groaznicul moment când pilonul căzu peste fată. Tot ceea ce mai reuși fata să facă fu să țipe, înainte ca pilonul greu cuprins de flăcări să îi strivească mijlocul subțire. Disperată și cu sângele curgându-i din nas și din gură în râuri nesfârșite, fata încercă în zadar să îndepărteze de pe ea pilonul, arzându-și mâinile între timp. Nu avea rost, pilonul era mult prea greu, iar ea era mult prea firavă. Se prăbuși la pământ, dându-și ultima suflare sub forma unei tuse hârâite, mai mult sânge curgând din gura ei și făcând balta de pe pământ să se lărgească. Ochii îi rămaseră deschiși, privind parcă cerul acoperit de stelele ce păreau a se bucura de spectacolul oferit, lucind sfidătoare.

Scarlett rămase înțepenită de groază în locul în care era, neputând să găsească o explicație pentru cele văzute, cum de fata trecuse fix prin ea, de parcă nici nu fusese acolo. Privi corpul neînsuflețit al fetei cum fu cuprins de flăcări, arzând mai apoi puțin câte puțin, împrăștiind în aer un miros care îi făcu stomacul să i se întoarcă pe dos, cunoscut într-un fel neplăcut ei. Își aduse aminte cum, în acea noapte, acel miros de carne arsă o făcuse să își verse tot conținutul stomacului, realizând că cea care emana acel miros era verișoara ei, făcută ușor scrum de flăcările ce îi cuprinseseră casa.

-Ajutor! Te rog, ajută-mă!

Scarlett își întoarse aproape absentă capul în direcția sursei zgomotului, apoi buzele i se întredeschiseră, văzând un băiat prins într-o casă în flăcări, alături de o fetiță care părea a fi sora lui, având în vedere asemănarea dintre cei doi copii. Nu păreau a avea mai mult de treisprezece sau paisprezece ani fiecare, ceea ce putea însemna doar că cei doi erau gemeni. Mai mult, vocea care strigase aceleași cuvinte pe care lethica i le spusese lui Scarlett, era aceeași cu cea pe care o auzise în mintea ei.

Își simți dintr-o dată picioarele funcționale și nu îi luă mult pentru a o rupe la fugă în acea direcție. Știa că nu putea face nimic, că era practic o fantomă în toată acea întâmplare, însă nu putea sta deoparte. Îi promisese lethicei că avea să o ajute și voia să se țină de promisiune, orice ar fi trebuit să facă. Era clar că lethica alesese să o lase să vadă acele lucruri cu un scop, așa că ea decise să afle care era acel scop, chiar dacă tot ceea ce se întâmpla în jurul ei aducea la viață amintiri dureroase și crea acum amintiri la fel de dureroase.

-Te rog! Scoate-ne de aici! o altă voce, cea a fetei, răsună din casă.

Scarlett ajunse în dreptul unui bărbat ce părea a vrea să rupă grilajul de fier ce acoperea fereastra, privind înăuntru la camera inundată de un fum negru, ce făcea aerul greu de respirat. Flăcările cuprinseseră deja ușa, întinzându-se ușor și pe pereții încăperii ce părea a fi camera în care cei doi frați dormeau, având două paturi acum pline de funingine, două cufere în care probabil își țineau hainele, un raft cu trenulețe de lemn și unul cu păpuși tricotate. Privind mai bine copiii, Scarlett își spuse că cei doi erau categoric gemeni, dat fiind asemănarea dintre ei. Amândoi aveau păr negru ca pana corbului, o față lunguiață, un năsuc micuț pe care tronau câțiva pistrui, sprâncene subțiri de culoare neagră și ochi verzi, precum cei ai lethicei.

Scarlett rămase cu ochii ațintiți spre băiatul din fața ei, ce încerca din răsputeri să spargă grilajul cu un fel de statuetă a unei femei așezată lângă un câine uriaș. Părea determinat să scape de acolo, strigând din când în când -fără să se oprească din încercarea lui de a sparge grilajul- după ajutor. Ochii verzi îi străluceau în lumina flăcărilor asemenea a două pietre prețioase nemaivăzute. Nu încăpea îndoială că el era băiatul care i se adresase în mintea ei, atunci când privise ochii lethicei. De fapt, Scarlett avea vaga bănuială că el era de fapt lethica.

Se dete instinctiv și fără vreun rost anume un pas înapoi atunci când bărbatul ce încerca să îi ajute reveni, ducând în brațele sale un bolovan. Acesta le zise băiatului și fetei să se dea la o parte, apoi aruncă cu toată puterea bolovanul în grilaj, care în cele din urmă se rupse, lăsând loc unei găuri îndeajuns de mari încât gemenii să poată ieși prin ea. Bărbatul întinse apoi mâna prin gaură și îl ajută pe băiat să se strecoare prin deschizătură. Când atinse solul cu picioarele, băiatul se împletici și căzu pe brânci, însă asta nu îl opri din a se întoarce pentru a își salva sora.

Flăcările cuprinseseră deja mare parte din cameră, arzând toate detaliile pe care Scarlett le observase mai devreme și ajungând aproape până la fereastră. Bărbatul se dete patru pași înapoi atunci când își arse destul de rău mâna pe grilajul de fier al ferestrei, gemând înfundat din cauza durerii. Băiatul însă se avântă înainte, fără să îi pese că exista posibilitatea ca și el să fie rănit. Se apropie de fereastră și îi întinse mâna surorii lui, mână pe care aceasta o prinse și se cățără mai apoi pe fereastră, ieșind până la jumătate afară din casă.

-Trage-o afară, Ian! Flăcările se răspândesc, grăbește-te! bărbatul zise, ținându-și cealaltă mână pe încheietura mâinii rănite.

-Nu pot, papa! Este blocată. Rochia este prea mare pentru a încăpea prin gaură! băiatul răspunse cu disperare, trăgând de mâinile fetei blocate, care plângea în hohote și se ruga de fratele ei să o ajute.

-Nu vreau să mor... Ian, ajută-mă! Nu vreau să mor! fata spuse cu disperare în glas, printre suspinele grele ce îi zguduiau umerii.

Băiatul trase tare de brațele fetei, atât de tare încât Scarlett își duse o mână la gură, crezând că urmau să să se rupă. Totuși, era în zadar, fata era blocată și nimic nu o putea scoate de acolo. Nu aveau timp pentru a lărgi deschizătura din grilaj, iar ei păreau să știe asta, căci fiecare dintre ei plângea, iar bărbatul ce se dovedise a fi tatăl lor se alăturase și el încercărilor inutile de a o scoate pe fată de acolo. Fetei îi spuneau Anais. O rugau să se calmeze și îi spuneau că aveau să o scoată de acolo, dar apoi țipetele ei sfâșietoare i-a făcut pe ambii să se îndepărteze de ea, în timp ce Anais se zbătea neputincioasă, disperată să scape din ghearele flăcărilor. Scarlett simțise și ea același lucru. Își simțise pielea arzând și carnea sfârâind. Știa prin ce trecea în acele momente biata fată.

-Ana! fratele ei țipă, în timp ce flăcările cuprindeau tot mai mult trupul fetei.

Lacrimile îi curgeau în râuri pe fața îngrozită, iar încercarea lui de a se avânta înapoi către deschizătura din fereastră fu oprită de tatăl său, care reușise să îl țină cu mâna sănătoasă, plângând și el amarnic, uitându-se la felul în care fiica lui ardea de vie, fără ca el să poată face ceva. Picaseră amândoi în genunchi, plângând în timp ce bărbatul îl ținea pe Ian la piept de parcă viața lui depindea de asta. Era de înțeles. Își pierduse un copil. Dacă urma să îl piardă și pe al doilea, ar fi putut la fel de bine să fi murit în brațele flăcărilor, decât să continue să trăiască doar cu fantoma amintirii lor, care în timp se făcea și ea tot mai nevăzută, până când urma să dispară apoi complet.

Profitând de mâna rănită a tatălui său, Ian reuși să scape din strânsoarea lui, intrând mai apoi în bătaia flăcărilor pe ușa principală. Bărbatul îl urmă apoi prin perdeaua de flăcări, făcându-se nevăzuți împreună, probabil arzând încă dinainte de a își da seama ce mai exact se întâmpla.

Între zecile de glasuri disperate ce strigau după ajutor, care dădeau indicații sau care doar țipau, Scarlett reuși să distingă alte două glasuri ce li s-au alăturat, făcând astfel bănuielile ei să se adeverească. Avuseseră șansa de a fugi, însă aleseseră să intre pentru a se salva unul pe celălalt, chiar dacă știau că era imposibil. Aleseseră moartea proprie, decât viața chinuită de amintirea bietei fete de o frumusețe nevăzută, a cărei frumusețe fusese însă răpită pentru totdeauna de flăcările nimicitoare.

Își simți corpul ca plutind pe nori, iar picioarele îi cedară, căzând în genunchi în fața lethicei. Aceasta din urmă își deschise ochii verzi, privind felul în care Scarlett nici măcar nu încerca să se ridice. Din ochii ei curgeau lacrimi grele, iar buzele îi tremurau, sărate de lacrimile ce ajunseseră pe ele. Își ridică apoi ochii spre lethice, dând de aceeași suferință de mai înainte și își simți inima apăsată de un bolovan mare și greu de tristețe, strivită sub greutatea lui și înțepată de sute de ace de înțelegere.

-Zarya, ce sunt lethicele? întrebă ea cu vocea tremurândă, fără să își ia ochii din cei ai creaturii pline de suferință.

-Creaturi ale întunericului, menite să ucidă, Create din sufletele celor ce au murit simțindu-se vinovați, care nu își vor găsi pacea până nu vor fi iertați, îi răspunse mai mult absentă prințesa, din același loc în care fusese și până atunci.

Scarlett zâmbi înțelegătoare, cu lacrimile încă șiroindu-i pe față. Își duse din nou mâna pe fruntea lethicei, trecându-și ușor degetele prin blana moale și neagră ca noaptea a acesteia. Nu avea nevoie de ajutorul la care Scarlett se gândise la început. Acceptase deja ideea că murise. Avea nevoie de ajutor pentru a se odihni în pace, pentru a nu mai fi nevoit să ucidă. Voia să știe că putea fi iertat, iar ea îl putea ajuta, căci știa exact cum era să te simți vinovat pentru moartea cuiva, mai mult decât și-ar fi putut cineva imagina.

-Te iert, Ian. Te poți odihni acum, alături de tatăl, sora și mama ta. Ești iertat, nu este vina ta.

Durerea din ochii ființei întunecate păru să dispară brusc, fiind înlocuită de o ușurare profundă. Scarlett își simți și ea inima eliberată de toată acea durere, ca mai apoi să închidă ochii cuprinsă de ușurare, în timp ce simțea cum creatura pe care o mângâia dispărea încet, lăsându-se purtată de vânt până în înaltul cerului, acolo unde ar fi trebuit să meargă cu mult, mult timp în urmă. Faptul că purtase pe umerii săi o asemenea povară o perioadă atât de îndelungată de timp o făcea pe Scarlett să simtă chiar mai multă milă față de bietul suflet nevinovat. Fusese nevoit să suporte sentimentul de vină atâta amar de vreme, pentru ceva în legătură cu care nici măcar nu trebuise să se simtă vinovat încă de la început.

Își deschise ochii, privind în locul în care lethica -Ian- fusese mai înainte. Își șterse ochii și zâmbi la vederea micuței flori albe ce răsărise acolo, apoi se ridică în picioare. Și ea merita iertare. Merita iertarea ei înșiși pentru ceva ce se întâmplase acum mult timp și pentru care ea se considerase vinovată, chiar dacă nu putuse face nimic pentru a își ajuta verișoara. Merita să se simtă cu adevărat ușurată și liberă de orice vină, fie că era a ei sau a oricui altcuiva. Merita iertare, așa cum toți meritau cea de-a doua șansă.

Își întoarse apoi atenția asupra Zaryei și zâmbi. Un zâmbet sincer, în ciuda lacrimilor vărsate mai înainte și pe care încă le vărsa, în mod inconștient.

×××××××××××××××××××××××××××××××××××××

Șiiiii după zile întregi de chin pentru că fie nu am avut idei îndeajuns de bune, fie nu am avut chef să scriu, iată că am revenit și cu capitolul 10! :D

Ba chiar mi-a venit și o super idee pentru parcurs, hihi. Surpriză pentru voi ;)

Păreri?

Nemulțumiri?

Ceva?

Ne citim în capitolul viitor, kisses! :3

Nu uitați de voturi și comentarii! <3