Elementele erau creaturile primordiale, cele care creaseră lumea din vânt, apă, pământ și foc. Cele care creaseră viața cu un strop din fiecare și care făcuseră oamenii nemuritori asemenea lor. Oamenii greșiseră însă prin a încerca să le fure elementelor puterea și a prelua controlul asupra lumii, ceea ce le-a înfuriat pe elemente într-atât încât prințul și prințesele fiecărui element au fost nevoiți să le ia oamenilor nemurirea, ei devenind astfel simpli muritori. Totuși, deoarece elementele erau miloase, nu au lăsat rasa umană creată din propriile lor puteri să piară într-un timp atât de scurt, așa că le-au dat acestora privilegiul de a produce urmași care să constituie rasa umană după moartea fiecărei serii de oameni. O viață de om nu însemna mult timp pentru creaturile nemuritoare. Pentru aceștia oamenii se nășteau, creșteau, îmbătrâneau și apoi mureau într-un timp neînsemnat lor. De aceea elementele nu se încurcau cu oamenii, lăsându-i să își trăiască viețile după cum și le-au făurit sau după cum le-au făurit ceilalți înaintea lor.

Fuseseră dăți în care lăcomia oamenilor nu se oprea nici după ce le fusese luată nemurirea, ajungând să încerce să captureze elementele pentru ca acestea să le îndeplinească dorințe. Desigur, dorințele erau întoarse împotriva lor la fiecare cuvânt neclar ce putea fi folosit ca portiță către răzbunare și către libertate. Ultima dată când cineva încercase să facă acest lucru, elementele se deciseseră să elimine ființele omenești de pe pământul creat de către ele, până când Mouhana, o biată fetiță sărmană, a fost cea care a capturat unul dintre elemente.

Ea nu a cerut bani, palate, bogății de toate felurile, frumusețe sau orice altceva. Tot ce își dorise, fusese ca mama ei să nu mai fie bolnavă și să trăiască fericite împreună cu cei doi frați ai săi mai mici. Până atunci, elementele nu mai simțiseră emoții precum simpatie, milă, iubire sau orice altceva, însă după ce au întâlnit-o pe Mouhana, aceștia au simțit pe de-o parte aceste sentimente, iar pe de altă parte au fost impresionate de rasa umană. Dorința Mouhanei fusese îndeplinită fără ca elementele să încerce să întoarcă dorința împotriva ei. De atunci deciseseră să nu elimine întreaga rasă umană doar pentru că majoritatea oamenilor erau egoiști. Unii oameni erau buni și meritau să trăiască și poate, până la urmă, să reușească să schimbe lumea și să îi facă și pe ceilalți să o apuce pe drumul cel bun.

Scarlett auzise povestea aceasta de atâtea ori, încât o știa pe de rost. Nu își putea imagina totuși cum de cineva putea captura un element fără a fi rănit. Se spunea că existau cuvinte speciale pentru a reuși să capturezi un element și doar puțini oameni le știau printr-o absurditate. Mouhana făcuse ceea ce trebuia și astfel rasa umană era încă existentă pe planeta creată de elemente, însă chiar dacă povestea era spusă de către bătrâni până în zilele lor, oamenii erau la fel de egoiști și nepăsători. Poate că, până la urmă, elementele ar fi trebuit să le elimine existența?
Scarlett își trase și cea de-a doua cizmă și prinse curelele de piele maronie cu o ușurință neobișnuită pentru o fată.
Lăsarea întunericului era semnalul său că trebuia să se pregătească, încă de înainte ca o bătaie în ușă și o servitoare să îi amintească fetei acest lucru.
Își prinse părul maroniu închis într-un coc lejer din care ieșeau câteva șuvițe de păr răzlețe, apoi porni cu pași hotărâți după servitoarea măruntă ce o conducea către grajdurile regale, acolo unde avea să se întâlnească cu Ash Denzeker.

Era la câțiva metri depărtare de îndeplinirea visului său. La câțiva metri depărtare de bărbatul ce îi putea da aripi sau care putea în același timp să îi sfărâme visele în fața ochilor. Lumina roșiatică aruncată asupra ei o făcea să pară cu atât mai îndrăzneață și mai hotărâtă. Ash stătea, când aceasta ajunse în sfârșit în fața boxelor pentru cai, cu spatele îndreptat spre ea,privind soarele ce apunea pe un fundal de roz și albastru. Servitoarea făcu o plecăciune apoi plecă tăcută, lăsându-i pe cei doi singuri în spațiul imens destinat antrenamentelor cavalerilor.
Aceasta își mută stingherită greutatea de pe un picior pe altul, apoi își adună curajul necesar de a spune ceva.

-Este frumos aici.

-Este, nu-i așa? spuse acesta și se întoarse într-un final pentru a o privi.

Îi scană cu o sprânceană ridicată hainele, apoi privirea i se opri asupra ochilor ei de culoarea mentei proaspete. Nu era o privire insistentă,ci mai degrabă mirată și cumva amuzată, bazându-se pe fantoma rânjetului său din colțul gurii.
Decise să îl ignore atunci când acesta se apropie de ea și începu să se învârtă în jurul său asemenea unui prădător ce căuta slăbiciunea prăzii sale, ținându-și privirea drept înainte și bărbia ridicată. Dacă spera să vadă la aceasta vreun punct slab, se înșela. Nu avea să găsească vreunul pentru că ea avea să le ascundă pe cât putea de bine pe toate.

-Deci... începu acesta după ce se opri în fața ei, mult prea aproape de ea, vrei să devi cavaler? Ce te-a făcut să vrei asta, tigroaico? Știi, se presupune că fetele trebuie să se căsătorească la vârsta ta.

-Da, vreau să devin cavaler. Nu vreau să fiu bună doar pentru căsătorie, așa ca toate celelalte femei. Vreau să fac ceva cu adevărat important în viață înainte de a mă căsători într-un final. Mereu s-a așteptat de la mine să mă căsătoresc și să fac copii cat mai repede, însă vreau să fac ceva care să fie decizia mea, dorința mea și ceva care să necesite și muncă, spuse ea privindu-l fix în ochii săi negri.

Acesta părea mulțumit de răspunsul fetei, lăsând un zâmbet slab să îi apără într-un final pe buze. Avea un zâmbet frumos, conștientiză ea. Unul dintre zâmbetele alea pentru care ai fi făcut orice, doar pentru a reuși să le vezi. Era oarecum mândră că ea era motivul acelui zâmbet și mai mândră de faptul că acesta era probabil un pas mai aproape de îndeplinirea țelului ei. Dacă toți acei nătărăi au reușit să intre în Cercul Cavalerilor, atunci ea cu siguranță avea să o facă, chiar dacă Ash Denzeker părea foarte fioros la prima vedere.

-Știi tigroaico, Cercul Cavalerilor nu e un loc potrivit pentru femei. Cavalerii sunt destul de... neciopliți și te pot răni foarte ușor la cea mai mică greșeală sau chiar fără motiv. Trebuie să te aperi mai întâi de ei și mai apoi de celelalte amenințări. Nu vezi prea des o femeie frumoasă care să stea în jurul atâtor bărbați, ceea ce ar putea crea puțină vâlvă și ceea ce te-ar putea chiar răni.

Încercă să ignore faptul că acesta spusese într-un fel că ar fi frumoasă și se concentră asupra celorlaltor lucruri pe care acesta le spusese. Avea dreptate. Să fi singura femeie într-un grup de bărbați neciopliți nu părea cea mai mirifică idee existentă, însă ea se putea apăra, știa asta. Deja îi învinsese pe doi dintre ei, în același timp, cu doar ceva timp în urmă. Nu își făcea griji în privința lor dacă toți erau la fel de nepricepuți asemenea blondului și brunetului cu care se luptase. Poate că erau ei mai mulți, însă ea era mai isteață și mai pricepută.

-Mă descurc cu acei... cavaleri, spuse ea pufnind ultimul cuvânt.

Era clar din tonul pe care îl folosea că îi considera pe cavalerii din Cercul Cavalerilor extrem de nepricepuți în ceea ce privea luptele. Ash clătină zâmbind din cap, apoi o mai înconjură încă odată pe Scarlett din mers. Nici de această dată, Scarlett nu se clinti în ciuda instinctului care îi spunea să o facă.

-Of, micuță tigroaică. Mă tem că nu înțelegi, spuse acesta oprindu-se în același loc precum o făcuse mai înainte, doar puțin mai aproape de această dată. Mă refer la faptul că ceilalți te vor dori și vor recurge la orice metodă existentă pentru a te avea. Îi cunosc pe acești idioți mai bine decât oricine tigroaico, știu de ce sunt în stare,iar tu nu ești în siguranță printre ei. Nu vreau să fi rănită.

-Mă pot apăra! spuse aceasta printre dinți, închizând ochii și încercând să ignore felul în care respirația lui se izbea caldă de pielea ei rece din cauza vremii de iarnă.

Bărbatul oftă și se îndepărtă de aceasta, îndreptându-se spre un suport pe care stăteau agățate două lănci. Păstră una dintre ele, iar pe cealaltă i-o aruncă lui Scarlett, care o prinse dintr-o mișcare.
Ash luă poziția de luptă pe care Scarlett încercă să o imite pe cât de bine putu, apoi așteptară în tăcere preț de câteva clipe, de parcă Ash aștepta un semnal pe care doar el îl putea auzi.
Își lasă greutatea să îl conducă spre înainte cu un moment înainte ca Scarlett să se dezmeticească și să îi pareze lovitura. Plonjase atât de ușor către ea, încât păruse chiar că zboară odată cu vântul ce sufla fulgi mici de zăpadă în părul său prins în coc. Lăncile lor erau prinse într-un dans în timp ce mergeau, Scarlett înapoi, iar Ash înainte.

-Haide tigroaico! Ai de gând să te lași învinsă? spuse acesta cu o urmă de sfidare în vocea și expresia lui.

Scarlett scrâșni din dinți, apoi făcu un pas în lateral, gata să îl lovească cu lancea. Ash se întoarse pe călcâie la fix să îi pareze, spre frustrarea ei, lovitura. Acesta rânji oarecum mândru de ea, apoi îi împinse lancea departe de pielea lui. O altă serie de lovituri din partea lui se abătu asupra lui Scarlett care simțea cum mâna îi amorțea deja. Totuși, nu renunță nicidecum la luptă. Nu voia să fie slabă, nu își permitea să fie slabă și nu avea să fie slabă. Ash nu îi dădea însă ocazia de a lovi, continuând să o copleșească cu loviturile sale de lance.
Pași în spate pe zăpada ce scârțâia sub talpa cizmelor sale lungi până la genunchi, până când ajunse cu spatele lipit de una dintre boxele goale ale cailor. Ash, rânjea mândru de isprava lui, câteva șuvițe de păr răzlețe picându-i peste baza nasului.

-Ai pierdut deja? spuse acesta încă rânjind.

Ambii respirau sacadat, iar Scarlett aproape că simțea cum pielea lui emana căldură ce o încălzea de la acea mică distanță ce rămăsese între ei.
Când fratele ei nu se lăsase încă convins de oameni că femeile erau bune doar pentru căsătorie, acesta o învățase pe sora lui că nu era bine să renunțe până când moartea nu avea să îți limiteze soluțiile. Întotdeauna exista o cale pe care aveai să o găsești într-un final. Cheia era doar să nu renunți. Poate că în momentul de față părea că Ash a învins-o deja, însă jocul nu era gata până când unul dintre ei nu era lăsat fără lance, la mila celuilalt. Așa învățase, așa avea să facă.

Scoase un strigăt scurt de luptă după care se împinse cu coatele de peretele din lemn al boxei, împingându-l pe Ash în spate și făcându-l să se împleticească. Profită de ocazie pentru a aplica mai multe lovituri de lance pe care Ash abia de le pară. Cumva, se mișca de trei ori mai repede și cu mai multă iscusință și hotărâre decât la început. Gândul la zilele bune dintre ea și fratele ei părea că o făcuse mai hotărâtă să ajungă cavaler decât orice altceva. Își dorea să îl aibă pe vechiul ei frate înapoi. Cel ce nu o critica pentru că făcea lucruri ce nu erau pentru domnișoare, cel care o ajuta cu planurile sale stupide, cel care o apăra în fața tuturor vorbelor rele scoase de oameni.

Simțea cum lichidul cu gust sărat îi curgea pe față până pe buze, însă nu își permise să se oprească. Vedea felul în care Ash o privea, însă decise să îl ignore și să își continue șirul de lovituri de lance asupra lui. Nu avea să piardă în fața nimănui. Nu o făcuse vreodată și nici nu avea de gând să o facă prea curând. Nu ajunsese până în acel punct, după ce făcuse toate acele lucruri, doar pentru a pierde un joc pe care l-ar fi câștigat ușor cu puțin efort.
O ultimă lovitură însoțită de un ultim urlet de luptă, apoi sabia lui Ash zbură pe deasupra capetelor lor, direct în mâna lui Scarlett ce o prinse asemenea unei luptătoare profesioniste. Respira acum cu atât mai greu, iar lacrimile îi înghețaseră pe față din cauza frigului. Îi puse ambele lănci în jurul gâtului, privindu-l fix în ochii săi întunecați.

-Eu nu renunț... până nu rămân fără posibilități, spuse aceasta printre gurile de aer pe care le luă. Am câștigat, mai adaugă ea după câteva clipe.

Văzu privirea plină de uimire și mândrie din ochii lui larg deschiși, însă apoi în aer se simți o senzație ciudată, total opusă celei bune care fusese înainte cu câteva secunde. Ochii lui deveniră inexpresivi,iar fața îi deveni aspră. Strânsoarea asupra lăncilor îi slăbi atunci când îi văzu expresia, însă nu i le luă acestuia de la gât. Mâinile lui Ash se ridicară și se așezară pe tăișurile ambilor lănci, strângând cu putere.

-Ce... ce naiba faci? murmură Scarlett confuză.

Acesta nu îi răspunse și continuă să strângă în mâini lăncile, până când un lichid stacojiu, cu miros metalic începu să îi curgă din mâini, în jos pe lamele subțiri ale lăncilor lui Scarlett. Împinse lamele departe de gâtul său, până aproape de fața lui Scarlett ce se opunea cu toată forța, dar care nu se măsura totuși cu cea a lui Ash. Înainte ca lamele să îi atingă pielea și să o rănească, Ash se opri, privind-o încă cu acea privire întunecată și ceva mai mult în spatele acesteia.

-Ai deja o cicatrice pe care cu siguranță nu ai meritat-o tigroaico, nu îți voi face altele. Trebuie să înțelegi, locul tău nu este aici, nu ești în siguranță. Determinarea și priceperea ta este cu mult mai mare decât ale oricui din Cerc, chiar și a mea, însă băieții pot fi josnici, pot face orice să obțină ceea ce își doresc. Îmi pare rău, dar nu ești acceptată în Cercul Cavalerilor.

Cuvintele căzură asemenea unei securi peste capul său. Nu era acceptată. Făcuse toate acele lucruri, însă nu era acceptată. Trecuse prin multe. Fusese mințită, bătută, ocărâtă, lăsată de izbeliște și chiar se încercase să fie abuzată, însă niciuna dintre acele lucruri nu păreau să doară mai mult decât acele simple cuvinte. Acele simple trei cuvinte care îi schimbaseră într-o clipită visele în scrum.
Împinse violent lăncile, dându-le drumul la pieptul lui Ash, a cărei privire se umplu acum de milă. Îl fixă pentru câteva clipe cu o privire ce putea chiar să îl decapiteze fără măcar o atingere din partea ei, însă își înăbuși suspinele ce voiau să îi părăsească gâtul, asemenea lacrimilor pe care se abținu să nu le verse. Dacă ar fi plâns, ar fi părut slabă. Dacă ar fi plâns, i-ar fi demonstrat lui Ash Denzeker că avea dreptate. Dacă ar fi plâns, îi era teamă că nu s-ar mai fi putut opri. În schimb, Scarlett respiră adânc, apoi afișă unul dintre zâmbetele sale false, asemenea celor pe care obișnuia să le afișeze acasă, în Naor, în fața părinților săi.

-Mulțumesc pentru ocazie, milord, spuse și făcu o plecăciune, abținându-se din greu să nu îl pocnească atunci când trecu val-vârtej pe lângă acesta.

Nu se mai deranjă să își ia la revedere de la nimeni. Plecă pur și simplu de la castel, trecând de gardienii ce o priveau curioși și oarecum îngrijorați. Erau oameni buni, își dădu ea seama, nu asemenea altor persoane de la castel. Asemenea lui Ash.
Nu ar fi deranjat-o atât de tare că nu a fost acceptată, dacă măcar ar fi existat un motiv bun pentru asta. Nu era ea cea mai bună, însă era îndeajuns de bună încât să nu fie refuzată, mai bună decât oricine din Cercul Cavalerilor, din câte recunoscuse și Ash Denzeker. Nu își dădea seama care era motivul, din moment ce se putea apăra! Îi demonstrase asta, oarecum. Normal că renunțase să lupte atunci când văzuse sângele curgându-i din ambele mâini, dar dacă ar fi fost cu adevărat în pericol, ar fi continuat să lupte. Era atât de nedrept!
Era atât de concentrată pe subiectul acela, încât nici nu observă mulțimea de oameni adunați la marginea pieței, asta până când nu se izbi de o persoană ce începu să o certe că nu se uita pe unde mergea. Își ceru scuze și continuă să își facă loc din coate printre oameni. După un timp, se opri să își tragă sufletul. Mulțimea era mult prea densă pentru a nu se fi întâmplat ceva.

-Scuzați-mă milady, ce se întâmplă? întrebă aceasta o femeie blondă din apropiere, care se ridica pe vârfuri pentru a vedea peste capetele celorlaltor persoane adunate acolo.

-Au prins un lup, spuse aceasta încântată. Un lup cu flori în blana sa! Am auzit că florile îi cresc asemenea blănii!

Un lup? Ce căuta acesta în mijlocul oamenilor? Și dacă nu se înșela, iar femeia nu spunea aiureli, atunci cu siguranță nu era un lup obișnuit. Nu se auzea prea des de lupi în a căror blană creșteau și flori... Trebuia să îl ajute. Trase adânc aer în piept apoi își continuă drumul printre persoanele adunate.
Conturul unei cuști mari din fier începuse să apară dintre marea de persoane adunate acolo, în timp ce își făcea loc din coate printre oameni. Ultimele persoane fură destul de greu de îndepărtat, însă într-un final reuși să iese din îmbulzeală și să vadă clar ceea ce se întâmpla.
Doi oameni împungeau lupul ce era prins în cușcă, mușcând neputincios aerul din jurul său. Părea rănit, deoarece își ținea piciorul drept din spate ridicat, fără să își sprijine greutatea pe acesta.

Un lup. Un lup în carne și oase și blană și... ei bine, flori, stătea în fața ochilor săi, în toată splendoarea sa. Era cu mult mai mare decât își imaginase Scarlett vreodată că ar putea fi un lup. Și cu siguranță mult mai maiestuos decât lupii normali despre care auzise. Florile îi creșteau odată cu blana, împletindu-și lujerii verzi cu blana lupului. Ochii acestuia erau de un maroniu aprins, aproape strălucitor, iar colții dezveliți puteau la fel de bine să fie cât degetul mare al lui Scarlett.
Coada, pe care creșteau de asemenea flori, îi era băgată între picioare, semn că îi era frică, cu toate că încerca să pară periculos dezvelindu-și colții și mușcând aerul dintre gratii și spațiul liber.

Fără să realizeze, pașii ei o conduseră în direcția cuștii din fier în care era ținut captiv lupul. Auzise din mulțime o persoană ce o întreba dacă înnebunise cumva, însă ignoră și asta și privirile uimite ale oamenilor din mulțime. Știa din proprie experiență cum era să fi captiv, ceea ce nu mai dorea pentru nimeni și pentru nicio creatură. Libertatea era cel mai bun dar pe care cineva putea să îl dea altcuiva, iar ea avea să dea acest dar oricui putea atunci când avea șansa. Luă de pe jos o mână de nisip dintr-un loc în care zăpada se topise și îl puse în buzunarul pantalonilor de piele, pentru a îl folosi în cazul în care lucrurile aveau să ia o turnură proastă. Se cam îndoia că oamenii aveau să înțeleagă și să elibereze pur și simplu lupul în natură, acolo unde îi era locul.

-Mă scuzați milord, întrerupse aceasta primul bărbat care jigărea lupul, de ce ați capturat acest lup?

-Pentru că este diferit, un lup cum nu a mai fost văzut și cu sigură vom face o căruță de bani de pe urma lui? pufni bărbatul de parcă ce spunea era evident.

Scarlett își trecu rapid vârful limbii peste buzele uscate de vânt, în timp ce își alegea cu grijă cuvintele. Chiar dacă era absurd și egoist să vândă lupul pentru faptul că era mai special, aveau dreptate. Oamenii aveau să plătească o sumă frumoasă de bani pentru a pune mâna pe un astfel de lup, care din câte se știa, putea fi chiar singurul lup de acest fel din întreaga lume. Bărbații nu ar fi renunțat în ruptul capului la el pentru că așa le spunea o fetiță oarecare, care nu știa să își vadă de treaba ei.

-Nu credeți că locul lui de drept este în natură? Și, din câte știm, ar putea fi cu mult mai periculos decât orice alt lup normal. Chiar vreți să puneți viața cuiva în pericol prin a îl vinde? întrebă aceasta precaută, simțind cum răbdarea bărbatului era deja încercată.

-Fetițo, ai face bine să îți vezi de oalele tale, bine? Treburile astea sunt pentru bărbați, nu pentru femei. În plus, dacă va răni pe cineva după ce va fi cumpărat, nu va mai fi responsabilitatea noastră, replică el gesticulând din mâini.

Fata își miji ochii și își încleștă maxilarul în încercarea de a nu îi oferi bărbatului o replică acidă. Faptul că făcuse acea remarcă la adresa femeilor, nu îl punea deloc într-o lumină prea bună în ochii ei. Iar faptul că era atât de nepăsător în legătură cu siguranța oamenilor o scârbea în egală măsură. Dăduse peste un bărbat tipic modelului ,,demn de urmat" din zilele sale. Bărbații trebuiau să fie nemiloși, nepăsători, duri și mai presus de toate, superiori femeilor și în cazul a tot ceea ce se putea. Știa asta pentru că tatăl ei era unul de același fel. Un bărbat adevărat, cum s-ar mai fi spus.

-Cred că ar fi mai bine să îi dați drumul, replică aceasta cu glasul ca de gheață ce îți dădea fiori pe șira spinării.

O cută apăru între sprâncenele bărbatului, însă nu o ascultă. Pufni și îi făcu vânt cu mâna, după care luă de pe jos un băț cu care împunse lupul. Acesta mușcă neputincios aerul din acea direcție, însă bărbatul trase bățul dintre gratii.
Fata oftă. Posibilitatea ca cei din mulțime să intervină era mare. Posibilitatea ca planul ei să meargă prost era mare. Dar mai bine să încerci și să eșuezi decât să te căiești mai târziu că nu ai făcut ceva,nu?
Bagă mâna în buzunar și apucă un pumn de nisip. Nu scoase pumnul din buzunar totuși. Poate că până la urmă bărbatul avea să înțeleagă, iar ea nu ar mai fi fost nevoită să aibă un conflict cu acesta și prietenul său căruia părea să îi facă plăcere să enerveze lupul În continuare.

-Nu a fost nici o rugăminte și nici un sfat. Dați-i drumul, spuse aceasta folosind același ton precum ultima dată.

Bărbații se opriră amândoi din ceea ce făceau și își îndreptară atenția către ea. Părea că răbdarea le fusese pusă la încercare, iar ultima sa replică trecuse peste limită.
Fusese de asemenea învățată că nu era un lucru bun acela de a testa răbdarea unui bărbat. Trebuia mereu să fi supusă, mereu tăcută și mereu trebuia să le dai dreptate bărbaților. Asta i se spusese, însă de data asta nu avea de gând să asculte. Se săturase să facă asta, în ciuda faptului că nu aveau dreptate niciodată. Bărbații reacționau impulsiv, în timp ce femeile gândeau situația și disecau fiecare cuvânt în parte. Se mira că nu femeile erau cele superioare bărbaților. Cu forță puteai face lucruri, însă aceleași lucruri puteau fi făcute și prin inteligență. Existau întotdeauna două tipuri de război, acela pe care îl câștigai prin forță, luptând față în față cu inamicul și acela pe care îl câștigai doar dacă erai mai inteligent decât oponentul tău. Desigur, dacă le aveai pe amândouă, erai practic de neoprit. Bărbații nu se dovediseră însă îndeajuns de răbdători pentru a face asta până atunci.

-Dacă crezi că ne va fi teamă de tine și îi vom da numaidecât drumul, te înșeli amarnic. Acum pleacă înainte să fiu nevoit să îți aplic corecția pe care nu ți-au aplicat-o părinții tăi când a fost nevoie.

Pumnul i se strânse și mai mult la auzul vorbelor bărbatului despre corecție și despre părinții săi. Spunea baliverne pentru a o speria, știa asta, însă știa și că nu era un lucru bun acela de a vorbi despre lucruri pe care nu le cunoști despre părinții altcuiva.
Scoase din buzunar pumnul de nisip și i-l aruncă acestuia direct în față. Bărbatul începu să țipe de durere în timp ce fata îi pipăia buzunarele, căutând cheile cuștii din fier în care era închis lupul. Poate că părea sau chiar era o idee stupidă să îi dea drumul pur și simplu, însă nimic altceva nu îi trecuse prin minte în acel moment. Era ori asta, ori să fi fost vândut. În plus, s-ar fi sacrificat ea însăși, decât să lase pe cineva nevinovat din mulțime să fie rănit de către lup.

-Asta cauți? se auzi o voce de bărbat din spatele său.

Celălalt bărbat ținea între degetul mare și arătător o cheie argintie ce părea a fi cel mai probabil cheia cuștii. Se îndepărtă de bărbatul ce se freca disperat la ochi în timp ce scâncea de durere.
Nu avea nicio armă la îndemână, însă nu avusese nici atunci când cei doi cavaleri se luptaseră cu ea. Bănuia că nu era un motiv pentru a se teme, din moment ce ei erau oricum oameni obișnuiți, nu cavaleri în ordinul regelui.
Se apropie de acesta vrând să ia cheia, însă chiar atunci mâna bărbatului se trase înapoi, iar degetele ei prinseră doar aerul din locul unde cu câteva secunde în urmă se aflase cheia.

-Să fiu sincer, cred că am auzit de tine. Ai bătut măr doi cavaleri ai regelui. Fi-rar să fie, ce ispravă! Însă, oricât de mult te-aș admira, tot nu pot să te las să pleci cu sursa noastră de bani, puștoaico, spuse acesta ducând cheia deasupra capului când Scarlett încercă încă odată să o apuce.

Scarlett inspiră și expiră adânc, închizând apoi deschizând ochii. Ura că cel mai probabil în acel moment părea neputincioasă, doar o fetiță nepricepută ce nu a împlinit încă nici șaptesprezece ani. Se întinse o ultimă dată după cheie, însă când acesta o trase la o parte înainte ca Scarlett să apuce măcar să o atingă, fata îl lovi în schimb în față pe bărbat, ce dete instinctiv drumul cheii pe jos pentru a își duce mâinile spre față. Scarlett se aplecă și apucă cheia din zăpadă, apoi merse la cușcă a cărei ușă o deschise cu ușurință.
Lupul se afundă mai mult în cușcă și își arătă colții atunci când o văzu, părând speriat de ea.

-Haide, nu îți fac nimic. Trebuie să pleci de aici! spuse ea pe un ton liniștitor, respirând sacadat din cauza grabei sale.

Bărbatul a cărei față o lovise se apropie de ea și o prinse de la spate, îndepărtând-o de cușcă, în ciuda faptului că aceasta opunea rezistență. Sângele îi cursese din nas până pe barba stufoasă, iar nasul îi prinsese o culoare roșie din cauza pumnului pe care îl primise din partea lui Scarlett. Părea nervos, însă nu la fel de nervos precum cel de-al doilea bărbat care apăru în fața ei, cu ochii roșii și înlăcrimați din cauza nisipului.

-Nesuferito! spuse acesta și ridică palma pentru a o lovi.

Aceasta se izbi dureros de obrazul ei, făcând-o să scâncească. Ținea minte cum asta i se mai întâmplase atunci când refuzase să se căsătorească. De nenumărate ori chiar. Însă de fiecare dată cineva cunoscut o făcuse, nu un străin oarecare. Furia o cuprinse și scuipă la picioarele omului, fix pe cizmele sale din piele cafenie, lungi până în genunchi. Acesta ridică încă odată mâna pentru a o lovi, însă fu oprit de colții lupului ce i se înfipseseră în piele, făcând sângele să curgă, pătându-i hainele.
Scarlett fu uimită pentru câteva secunde, însă apoi râse scurt și îl lovi din nou în față pe bărbat, de data aceasta folosindu-și capul. Acesta îi dete drumul și merse câțiva pași înapoi, ținându-se de nas. Scarlett profită numaidecât de ocazie și fugi pe lângă cel de-al doilea bărbat, apoi prin mulțimea ce îi făcu loc să treacă, neștiind ce altceva să facă.

-Haide băiete! îndemnă aceasta lupul ce încă nu îi dăduse drumul bărbatului.

Cumva, lupul o ascultă și își scoase colții din pielea acestuia, ca mai apoi să o ia la goană pe trei picioare în urma lui Scarlett. Trecu pe lângă mulțimea ce se dădea îngrozită la o parte fără să le facă nimic și o ajunse din urmă pe Scarlett ce continua să fugă către pădurea Kovsk, acolo unde se întâlnise pentru prima și ultima oară cu calul de foc și unde eliberase iepurele cu ochi albaștri neobișnuiți. Și, că tot se gândea la asta, pasărea ce părea făcută din aer sau o bucată ruptă dintr-un nor, zburase și ea către văzduh, în aceeași direcție.
Lupul încetini pasul atât cât să aibă aceeași viteză cu Scarlett. Chiar dacă unul dintre picioare îi era rănit, viteza cu care alerga era tot mai mare față de cea a lui Scarlett.

Avea să îi ia mai mult timp să ajungă acum că... nu prea putea să ia o trăsură cu un lup ce o urma. Ar fi făcut asta, dacă oamenii nu ar fi fost îngroziți numai auzind această idee. Totuși, lupul nu părea să vrea răul nimănui, nici ei, nici persoanelor pe lângă care treceau în goană, care fugeau speriate.
Se simțea oarecum superioară tuturor datorită situației în care se afla. Bătuse din nou două persoane în același timp și salvase un lup care acum o urma de parcă ea era stăpâna lui.
Lupul încă își ținea piciorul deasupra solului. Probabil că rana îi fusese pricinuită de o capcană în care și-a prins piciorul. Ce o mira era faptul că nu părea rupt, doar grav rănit.
Petalele îi cădeau din blană pe cât fugeau, lăsând în urma lor o dâră de petale ce marca drumul pe care merseseră.

După un timp, renunțaseră la alergat, mergând pur și simplu pe străduțele pavate cu piatră. În satul în care ajunseseră, oamenii nu prea stăteau pe stradă. Abia dacă se vedeau unul sau doi trecători din când în când. Scarlett își aminti că mai trecuse pe aici în drumul ei către castel. Niciodată nu văzuse să se fi strâns mai multă lume pe acolo. Casele arătau sărăcăcios, iar atmosfera era una grea.
Se ciocni de cineva atunci când dete colțul pe stradă, șoptind o înjurătură în zeynariană.

-Scuzați-mă, milady, spuse cel de care se izbise, fără să își întoarcă atenția asupra ei.

Destul de nepoliticos, își zise Scarlett. Însă decise să nu insiste asupra subiectului. Cel puțin își ceruse scuze, nu? Mormăi un ,,nu e nimic" apoi își continuă drumul printre casele sărăcăcioase și pe străduțele pavate, cu lupul urmând-o îndeaproape. Că tot se gândea, străinul nu zisese nimic despre faptul că un lup mergea în urma ei asemenea unei umbre. Nici nu se speriase și nici măcar nu se uitase în direcția lupului sau chiar a ei. Era ciudat într-adevăr, însă nu putea să contemple prea mult asupra acelui lucru. Mai era puțin până la apus și trebuia să ajungă acasă înainte ca Josephina și Mike să înceapă să își facă griji pentru ea, iar Scarlett trebuia să ducă lupul în pădurea Kovsk, acolo unde îi era locul. O luă la fugă și parcurse ultimii kilometri în felul acesta, cu lupul rănit urmând-o și având totuși aceeași viteză ca ea.

Întunecimea pădurii devenise chiar mai intensă având în vederea că începuse să se întunece, deci nu încăpea îndoială că Scarlett nu avea să intre acolo.
Se așeză pe o buturugă, nu cu mult îndepărtată de copacii ce se înălțau măreți înaintea lor. Coroanele lor se contopeau parcă creând un acoperiș prin care să nu pătrundă, nici măcar pe timpul zilei, razele și căldura soarelui.
Lupul scheună și se puse cu botul pe labe în fața ei. Probabil că îl durea foarte tare...
Scarlett se puse pe vine în dreptul acestuia și începu să îi cerceteze piciorul. Lupul mârâi, însă nici nu se clinti sau nu arată intenția de a o mușca pe Scarlett, care își continuă apoi treaba. Probabil piciorul îi rămăsese prins într-o capcană, de aceea avea starea aceea. Oftă, apoi se decise să intre, chiar și puțin, în pădurea Kovsk. Avea nevoie de ierburi tămăduitoare, altfel nu avea cum să îl trateze, și cu sigură nu avea să le găsească dacă nu avea să intre în pădure. Se ridică și porni către aceasta, la început neîncrezătoare, dar apoi mai hotărâtă, deoarece trebuia cu orice preț să ajute bietul lup. Nu vedea aproape nimic, însă vedea îndeajuns încât să își dea seama dacă era ceva pe zăpadă sau nu. Putea doar să se roage că nu avea să dea peste vreo iederă otrăvitoare sau orice altceva periculos, însă nu avea convingerea că asta nu se va întâmpla, așa că încerca să își folosească toate cunoștințele și toate simțurile posibile pentru a evita acest lucru.

În misiunea ei de căutare, fata dete ai peste câteva urzici, însă reuși într-un final să adune îndeajuns de multe ierburi tămăduitoare pentru a le pune pe rana de la piciorul lupului. În mod surprinzător, nu avusese parte nici de vreo întâlnire nedorită cu vreun animal sălbatic și periculos, ceea ce se aștepta că o să se întâmple din minut în minut. Ieși din pădure, realizând că nu parcursese o distanță prea mare, ăsta fiind probabil și motivul pentru care nu se întâlnise cu vreun animal, apoi merse acolo unde lupul o aștepta în aceeași poziție în care îl lăsase. Inspectă ierburile în lumina ce mai rămăsese pe cer, care venea de la apusul de soare, apoi le strivi cu o piatră pe buturugă. Rupse o bucată de material din vesta ei verde, puse pasta de ierburi tămăduitoare pe rana animalului, ca mai apoi să înfășoare materialul pe piciorul său, timp în care lupul scotea doar mici sunete de nemulțumire, dar în care nu se mișcase și nu intenționase să o rănească pe Scarlett.

-Gata, acum te vei face bine, băiete. Uite, acum ești și liber, să nu cumva să te mai prind în apropiere de oameni! Oamenii sunt răi, lacomi și proști, ei vor doar sa facă rău, să obțină profit și nu se gândesc la efectele pe care le-ar putea avea acțiunile lor.

Scarlett îndrăzni să se apropie de capul acestuia cu mâna, ca mai apoi să îl mângâie când acesta nu păru să aibă nimic împotriva acestui gest. Blana lupului era moale, iar florile la fel de moi, chiar dacă se așteptase ca lujerii florilor să fie tari și aspri la atingere. Totul la el era frumos și grațios, din vârful urechilor și până în labe. Nu văzuse niciodată un lup atât de frumos. De fapt, nu văzuse nimic care să fie mai frumos de atât.
Lupul încercă să se ridice, iar Scarlett îi făcu loc pentru a face asta. Începu să se îndrepte către pădurea Kovsk cu mult mai agil decât Scarlett, cu ambele picioare întregi și sănătoase. Privi din urma acestuia cum se apropia tot mai mult de copacii mari și înnegriți. Într-un final, lupul se întoarse, părând încă indecis.
Scarlett știa deja ce avea să se întâmple. Lupul avea să îi dăruiască o altă bijuterie, însă părea că se luptă să decidă între a face asta sau nu. O cută apăru între sprâncenele ei, până când, în cele din urmă, lupul veni și își puse botul umed în palma sa. Era o agrafă verde strălucitoare, ce părea să fie ea însuși piatra. O ținu o vreme în palme, minunându-se de aceasta, apoi și-o prinse în părul ciufulit, ce fusese odată o coadă frumos împletită.

Fără alte adăugiri, lupul se întoarse și o luă la fugă în pădurea Kovsk.
Cumva, Scarlett se simțea diferit, însă nu știa ce nume să îi de-a acelui sentiment. Cumva... cumva parcă aștepta ca ceva să se întâmple. Nu știa câte anume astfel de animale magice și bijuterii speciale mai erau, însă avea răbdare să afle asta.
Porni către casă, deoarece se întunecase considerabil, iar Josephina și Mike trebuiau să își fi făcut griji deja din pricina ei. Spera să nu mai dea de alte probleme pe drum, deoarece avusese deja de-a face cu multe și era și destul de obosită... Însă din fericire pentru ea, nu se mai întâmplă nimic altceva. Atunci când ajunse acasă, aceasta considera că trebuia să fie cu puțin înainte de miezul nopții, deoarece majoritatea luminilor de la toate casele erau stinse. Închise ușa în urma ei cât de silențios putu, apoi își dete jos cizmele și le puse pe suport, când lumina unei lămpi cu gaz luă brusc naștere la intrarea în cealaltă cameră. Era Josephina, ce nu părea deloc prea fericită.

-De ce ai venit așa de târziu? întrebă acesta deloc fericită.

-Am avut lucruri de făcut, îi răspunse Scarlett vag.

Femeia se încruntă, însă decise să nu se certe cu ea la acea oră, nu când Mike dormea cel puțin. O lăsa pe fată să se facă confortabilă acasă și merse să se culce alături de soțul său. Aveau de discutat în dimineața următoare.
Rămasă singură, Scarlett se duse în camera ce îi fusese dată ei și începu să se dezbrace de hainele parțial rupte și destul de murdare. Le puse în coșul cu rufe și se băgă în cadă cu apă caldă pe care Josephina i-o pregătise. Nu mai era la fel de caldă, însă era cât de cât călduță, îndeajuns încât să îi ofere o senzație plăcută. Se scufundă până în gât și lasă apa să îi îmbibe pielea, până ce avea să se curețe ea cu grijă peste tot. Gândurile începură a curge și a reveni, a curge și a se opri, ca mai apoi să curgă din nou.

În cele două zile petrecute în partea regală, se întâmplaseră atâtea, iar ea obosise oarecum să vadă cât de mulți oameni nerozi existau acolo. Nu știa cum puteau oamenii să fie atât de nemiloși cu animalele, iar cavalerii atât de nesuferiți cu bieții oameni de rând.
Când avea să devină cavaler, avea să schimbe toate acele lucruri... Ah, da... Nu avea să devină cavaler. Încă nu le spusese Asta Josephinei și lui Mike. Nu știa când sau cum avea să le spună că toate visele i se năruiseră. Nu era drept. Era cu siguranță mult mai bună decât oricine altcineva din Cercul Cavalerilor. Era nedrept faptul că fusese privată de ocazia de a intra în Cerc, doar pentru că era fată. S-ar fi descurcat cu siguranță, știa asta. În plus, nu considera că era dreptul lui Ash Denzeker să decidă ce este mai bun sau nu pentru ea și, în special, să își facă griji în privința ei.

Trase aer adânc în piept și se scufundă în cadă, simțind cum apa o înghite complet. Deschise ochii și privi în sus. Apa era un loc liniștit. Un loc în care părea că nu ai motive să îți faci griji și în care gândurile păreau să îți părăsească mintea. Ce păcat că trebuia să iasă la suprafață după doar câteva minute. Ceea ce și făcu, deoarece rămăsese fără aer. Își simțea umerii grei. Nu știa dacă era din cauza faptului că era obosită, tristețea faptului că nu avea să devină cavaler, gândurile hai-hui la animalele magice și bijuteriile lor sau gândul la propria familie. Știa cu siguranță că îi dezamăgise mai mult decât oricine altcineva își dezamăgise vreodată părinții.

După ce își spălă cu grijă corpul, ieși din cadă și se înveli cu un prosop. Își luă din dulap niște haine potrivite în care să doarmă, apoi se puse în pat. Ciudat era faptul că nu putea dormi, cu toate că se simțea atât de obosită, încât ar fi crezut că ar fi adormit în doar câteva minute. Totuși, trecură ore, iar Scarlett nu reuși să adoarmă. Într-un final, oftă resemnată și se ridică din pat, având de gând să bea un pahar cu apă. Își simțea gâtul foarte uscat, atât de uscat încât nici măcar să vorbească nu putea. În casă era atât de liniște, încât Scarlett își putea auzi propria inimă bătând, atât de tare încât îi era teamă să nu audă și altcineva. Atât de tare încât îi era teamă să nu îi trezească pe toți.
Se simțea din ce în ce mai însetată și mai amețită, de parcă starea pe care o avea, nu era una normală. Cu siguranță nu era doar însetată. Ceva mai mult se petrecea cu ea, însă nu știa ce anume. Decise să își continue drumul și să grăbească pasul. Voia apă. Avea nevoie de apă. Respirația îi deveni tot mai sacadată, iar abilitatea de a respira îi era din ce în ce mai grea de făcut.

În cele din urmă, își simți corpul greu, atât de greu încât picioarele îi cedară într-un final și ajunse pe podea. Nu își pierdu cunoștința imediat, ba chiar încercă să se ridice, însă fără succes. Numele șoptit al Josephinei îi scapă printre buze înainte de a își pierde cunoștința și de a aluneca într-un abis întunecat.

***

Șoapte ciudate se auzeau în jurul său, ceea ce o făcu să își deschidă ușor ochii. Îi închise imediat la loc totuși, deoarece o lumină albă orbitoare o înconjura din toate părțile. Oare murise? Oare urma să moară? Și dacă da, oare unde urma să ajungă? Sau poate era doar un vis?

-Uite, se trezește! spuse o voce subțire de fată.

-Ți-am zis că ar fi fost mai bine să o vizităm. Dar nu! Ție ți-a fost prea lene să mergi până acolo!

-O să fie bine! Nu pățește nimic, este ca și cum ar visa pentru ea. Poate este muritoare, însă nu va păți nimic dacă este adusă aici.

-Totuși, o să se simtă foarte rău mâine.

-Nu contează, nu putea să aibă parte de asta fără să aibă parte și de niste părți mai proaste oricum!

-Oh Azur, uneori ești așa un nesuferit!

-Eu? Nesuferit? Ai grijă ce zici prințesă Nora a regatului Aqvis!

-Ba tu ai grijă pe cine ameninți prinț Azur al regatului Terran!

-Aveți de gând să vă certați ca niște copii până când o să se scurgă timpul sau o să treceți cu adevărat la treabă?

Un moment de liniște urmă între vorbitori, moment în care Scarlett reuși să își dea seama că alături de ea se aflau cel puțin alte patru persoane. După puțin timp, persoana care vorbise pentru ultima dată, scoase un sunet de mulțumire.

-Așa credeam și eu. Hei, ne poți auzi? spuse aceeași persoană, întrebarea fiindu-i adresată lui Scarlett.

Aceasta încercă încă odată să își deschidă ochii. Reuși, deoarece se obișnuise între timp cu lumina din jurul său. Atât pe cât fusese posibil.
Clipi de câteva ori. Avusese dreptate. Alături de ea se aflau alte patru persoane. Ceea ce era mai ciudat era faptul că două dintre acele persoane nu păreau a fi întru totul umane...
Dădu aprobator din cap, cu ochii pe persoana cu care vorbea, o fată ce părea cuprinsă de flăcări, și o altă fată ce părea făcută, asemenea păsării pe care o ajutase, dintr-o bucată desprinsă dintr-un nor sau pur și simplu din aer. Celelalte două persoane păreau oarecum normale, umane. Băiatul era brunet cu părul creț, trăsături bine definite, ochi căprui și dezbrăcat de la brâu în sus. Fata era roșcată, cu ochii albaștri-verzui și trăsături fine. Era îmbrăcată cu o rochie albastră, vaporoasă, ce părea făcută din...apă?

-Numele meu este Zarya, spuse fata de foc. Chiar dacă nu îți dai seama de asta încă, ne știm. Sunt prințesa regatului de foc și viitoare regină. Regatul meu este numit Flamis. Ea, spuse arătând către fata-nor, este Azeria, prințesă și viitoare regină a regatului aerului, numit Aeras. Cel de acolo este Azur, prințul și viitorul rege al regatului pământului, regat numit Terran. Iar aceea este prințesa și viitoarea regină a regatului apei numit Aqvis, Nora. Noi, draga mea, suntem elementele!