Ambele ieșiră din bucătărie în grabă, pentru a vedea ce anume se întâmpla și de ce se auzeau voci ridicate de pe hol. S-a dovedit că într-adevăr erau bărbații care se certau.
Încă nedumerită, Scarlett rămase în dreptul ușii, în timp ce Miranda se duse lângă soțul său, pentru a îl calma, fără succes însă, bărbatul era mult prea adânc înfipt în ceartă pentru a putea fi scos de acolo cu ușurință.

-Cum îndrăznești să îmi atingi fiica înainte de căsătorie?! Și mai ales, cum îndrăznești să o lovești?! răsună vocea tatălui lui Scarlett, pare-se adresându-se lui Thomas.

-Este vina ei, rochia aceea era mult prea provocatoare, iar faptul că m-a lovit atunci când am încercat să o ating m-a înfuriat, de aceea am lovit-o.

-Ai înnebunit, vrei să pătezi numele familiei noastre?! țipă la rândul lui și Stephan la fiul său.

Cearta a continuat așa aproximativ o jumătate de oră, după care fiecare s-a separat, supărați pe Thomas care plecase de mult în camera sa să își verse amarul cine știe cum.
Tații au mai continuat discuția ceva timp, în care Stephan încerca să îl convingă pe Matthew să îl ierte pe fiul său și să nu anuleze căsătoria, sau măcar să nu spună și altor persoane cele întâmplate.
Într-un final, au ajuns la un acord, nunta nu mai avea să se țină, iar Matthew nu avea să spună adevărul despre motivul pentru care s-a anulat.
În tot acest timp, Miranda a îngrijit-o pe Scarlett și i-a împrumutat in șal cu care să se acopere, având în vedere că fermoarul rochiei sale fusese rupt. O îngrijise și încercase să o facă să arate pe cât mai normal posibil, de parcă nu era cât pe ce ca fiul ei să profite de ea.

Se vedea pe fața ei că nu era deloc mulțumită de ceea ce făcuse fiul său și de faptul că se ajunsese la anularea căsătoriei, astfel încât nu avea să o mai aibă pe Scarlett ca noră a sa, însă nu putea face altceva decât să sufere în liniște, în interiorul său, și să tacă și să le facă celorlalți pe plac.
Un mod perfect de a tortura o persoană fără ca măcar să o atingi sau să îi vorbești despre motivul pentru care suferă.

Aflați în pragul ușii, Scarlett își strânse șalul în jurul umerilor și își ridică bărbia, mândră măcar de faptul că a scăpat într-un fel sau altul de căsătoria cu Thomas, persoana josnică și dezgustătoare ce era fiu al unei femei minunate, însă chinuite.
Scarlett își promise că nu avea să o uite vreodată pe femeie și că avea să o ajute în orice fel putea pe viitor, atunci când va reuși să facă ce și-a propus încă de când era mică: să fie liberă.

Își luară la revedere, știind că oricum nu aveau să se mai revadă vreodată, sau cel puțin pentru o vreme îndelungată.
În drumul spre casă cu trăsura, tatăl său nu îi adresă nici măcar un cuvânt fetei care se gândea dacă nu cumva îi ajunseseră la cap vorbele lui Thomas, care o incriminau pe ea în toată această chestie, chiar dacă era evident că nu era vina ei.
Nu avu îndrăzneala de a îl întreba asta, așa că suportă liniștea ce părea să o înghiontească și să o împingă în piept, ca o persoană insistentă.

Luminile erau aprinse în casa lor, semn că mama lui Scarlett, Clarissa, îi aștepta.
După ce soțul său avea să adoarmă, Clarissa avea să o întrebe cu siguranță pe Scarlett cum decursese totul, când se va ține nunta și cum i se păruse noul ei soț. Dar ce avea fiica ei să îi spună era total opusul a ceea ce credea ea că avea să spună. Cu siguranță pentru ea veștile nu aveau să fie atât de îmbucurătoare precum erau pentru Scarlett, iar asta o făcu pe Scarlett să aibă mai multe gânduri ce ajunseră să se împletească într-o pânză ca de păianjen, încâlcită și răsucită în moduri în care nu ar trebui să fie.
Pe de o parte era mulțumită și fericită că reușise să scape de căsătorie și de Thomas, însă pe de altă parte era tristă pentru că mama sa avea să se simtă fie vinovată, fie tristă, fie va avea să fie supărată pe ea, crezând că ea pusese toate acele lucruri la cap, făcând ca nunta să se anuleze.

Tatăl ei o ajută să coboare din trăsură, apoi merseră în casă. Scarlett nu știa însă dacă era pregătită să se confrunte cu provocarea numită și mama sa, însă păși încrezătoare pe lângă tatăl său, fără să rămână în urmă.
Probabil era mulțumirea că scăpase de nuntă care o făcea să se comporte atât de normal. Se bucura oarecum de asta, însă acea parte a ei încă îi sufla în ureche șoapte precum ,,va fi dezamăgită" , ,,va fi supărată" , ,,va fi tristă" , ,,te va urî".
Decise să le ignore atunci când intrară pe ușă, fiind imediat întâmpinați de Clarissa, deja îmbrăcată în rochia de noapte,dar care nu dormea ci îi aștepta cu mai multe feluri de mâncare pe masă, pregătită pentru cina în familie.

-Cum a-- dădu ea să îl întrebe pe Matthew, însă acesta trecu pe lângă ea, fără a-și acorda măcar un dram de atenție ei și eforturilor depuse pentru a pregăti cine din acea seară.

Aceasta privi îndelung după soțul său, mii de scenarii sădindu-se și încolțind în capul său.
Privi podeaua, apoi o privi pe fiica ei ce stătea stânjenită în pragul ușii, sperând că va rămâne neobservată de către mama sa. Norocul nu îi surâse însă, iar mama sa o chemă lângă ea.
Scarlett se simțea de parcă mama sa o chema să o certe, nu să o întrebe ce anume se întâmplase. Dacă avea să îi spună, nu știa ce reacție va avea, ce va crede și ce anume va spune, însă nu putea să inventeze nicio minciună încă din momentul în care o privea. Faptul că îi prinsese umerii și o privea în ochi cu licărul lacrimilor ce aveau să țâșnească curând, nu o ajută deloc pe Scarlett.

-Ce s-a întâmplat? spuse aceasta, fiind clar din glasul său că abia se putea abține din a plânge.

Știa că avea să doarmă oriunde altundeva în afară de camera lor în noaptea aceea. Matthew nu lăsa pe nimeni să îi tulbure liniștea atunci când era supărat sau îngândurat, însă nu asta o deranja cel mai mult pe Clarissa. Doar faptul că acesta era supărat, iar ea nu putea face nimic o făcea să se simtă de parcă eșuase în rolul de soție, deoarece fusese crescută pe principiul că trăia pentru a își mulțumi, a-și ajuta și a-și sluji soțul. Pentru ea chiar era important acest lucru, mai important poate decât pentru orice altă femeie din oraș sau regat.

Scarlett se străduia să își stoarcă mintea în cel mai scurt timp posibil pentru a găsi o scuză plauzibilă pentru ca măcar să amâne discuția, dacă era imposibil să scape de ea.
Afișă cel mai bun zâmbet fals al său, arătându-și dinții perfecți albi și gropițele evidente, apoi făcu semn cu degetul mare către masa cu diversele feluri de mâncare la care cel mai probabil mama sa gătise ore în șir, doar pentru a fi uitate de toți acum, ca mai apoi să se răcească și să fie aruncate a doua zi.

-Cred că cel mai bine ar fi să mâncăm acum, sunt lihnită! Plus că nu putem arunca atât de multă mâncare, ar fi risipă curată... vom discuta despre asta după, spuse Scarlett ca mai apoi să o apuce ea pe mama sa de umeri și să o conducă către masă, unde începură să mănânce împreună într-o liniște totală, doar sunetul veselei și tacâmurilor auzindu-se din când în când.

Mama sa abia dacă mânca, însă cel puțin o făcea, în cantități mici, dar o făcea.
Mâncarea era bună, iar Scarlett mânca cât se putea de încet, savurând fiecare aromă în parte, nefiind nerăbdătoare să aibă conversația pe care o tot evita cu mama sa.
Undeva în adâncul ei știa că acesta era doar începutul a ceva mult mai mare. Urmau multe alte chestii, putea simți asta cu toată ființa ei, însă nu știa dacă erau lucruri bune, lucruri rele, sau dacă erau ambele.
Într-un final, nu mai putu amâna. Două cine erau prea mult chiar ai pentru ea, astfel încât nu mai putu lua nicio îmbucătură.

Mama sa se oprise din mâncat de ceva vreme, privind-o răbdătoare, așteptând să termine șarada cu foamea de lup, astfel încât îi va da răspunsuri la întrebările sale.
Trecuse deja la o stare diferită. Nu mai era neapărat tristă din cauza faptului că practic eșuase ca soție, ci era furioasă din cauza comportamentului lui Scarlett, fiind ferm convinsă că undeva la mijloc era un plan de-al ei, care a dus la starea proastă a soțului ei, iar acum, fiind pusă în fața faptului împlinit, Scarlett încerca să evite pe cât se putea discuția, astfel încât avea să scape nepedepsită.
Nu reușise, mama sa așteptase răbdătoare, după care îi adresă aceeași întrebare ca prima dată.

-Ce s-a întâmplat? spuse ea accentuând fiecare silabă în parte, cu accentul ei provenit din Sudul regatului, de acolo de unde tatăl său o luase în căsătorie.

Scarlett moștenea o oarecare parte din accentul său, însă accentul moștenit de la tatăl să era mai puternic și mai pronunțat în vorbirea ei, astfel încât cel ai mamei sale era doar o umbră pe care doar ele două o puteau observa. De cele mai multe ori, Clarissa putea să își ascundă accentul, însă în momentul ăsta se vedea că nu era dispusă să depună efort pentru a face asta. Era furioasă și tristă și avea nevoie de răspunsuri și de o explicație.

-Thomas a... făcut un lucru dezgustător, iar tata a hotărât că ar fi mai indicat să anulăm căsătoria.

Se încruntă, fiind probabil luată prin surprindere de faptul că fiica sa nu făcuse nimic de fapt, ci era vina lui Thomas. Iar faptul că însuși soțul său anulase nunta și era atât de supărat încât nu îi dădea atenție în momentul acela, o făceau să creadă că era un lucru grav.
Apoi, de parcă tocmai se trezise dintr-un somn indus de lipsa de informații, Clarissa observă rana uriașă de la ochiul stâng al lui Scarlett.
Se părea că rana nu era doar la nivelul sprâncenei, se întindea și mai în jos, spre obraz.
Îi puse fiicei sale mâna pe obraz, mângâind-o cu degetul mare, încercând să nu îi atingă rana, însă Scarlett tot scânci de durere atunci când aceasta atunci chiar și puțin zona. Își retrase mâna și lacrimile începură în sfârșit să îi curgă, căzând în genunchi în fața fiicei sale, care rămase acolo, neștiind ce anume să facă, și neînțelegând reacția mamei sale.

O prinse de umeri și o ridică, apoi o luă în brațe și o lăsa să plângă în scobitura gâtului său.
Scarlett era înalta pentru o fată, cel puțin după spusele celorlalți. Era la fel de înaltă ca mulți dintre băieți, uneori chiar mai. Înaltă decât unii dintre ei, dar cu siguranță nu era singura fată înaltă din oraș, cu toate că nu văzuse una niciodată. Probabil părinții lor le țineau ascunse de ochii lumii, sau poate că le dăduseră afară din sânul familiei, spre altă familie, încă de când observaseră acest lucru.
Când lacrimile mamei sale se mai domoliră, Scarlett o apucă ea de față cu ambele palme și îi șterse lacrimile cu degetele mari.

-De ce plângi...? Și mai ales, de ce ai văzut în genunchi în fața mea adineauri?  Este în regulă, eu sunt în regulă, iar nunta nu se va mai ține, dar nu am nevoie de un soț, mă pot descurca și de una singură.

-Nu. Nu, nu poți. Ai nevoie de un soț! Însă este vina mea, eu i l-am sugerat tatălui pe Thomas. Este vina mea pentru ce ți s-a întâmplat, trebuia să fiu mai atentă. Nu este de mirare că acum este supărat pe mine, are toate motivele!

O luă din nou în brațe, neștiind ce anume ar putea să zică să își liniștească mama.
Poate că o trata de parcă era păpușa ei, proprietatea ei, însă Scarlett o iubea și o respecta pe mama sa mai mult decât respecta și iubea orice altă femeie din întreg regatul și chiar din întreaga lume. Poate că ea se supusese sorții și voia ca și fiica ei să facă la fel, însă asta nu însemna că era o mamă și o persoană rea. Ea crescuse crezând că acela era cel mai bun lucru pentru o femeie, deci era normal să creadă că acela era cel mai bun lucru și pentru fiica ei, cu toate că era mai încăpățânată și nu voia să se căsătorească. Ea spera că poate într-o zi avea să înțeleagă că dacă avea se căsătorească avea să fie fericită.

-Este în regulă mamă, nu aveai de unde să știi că așa ceva avea să se întâmple și că Thomas era, de fapt, un mare dobitoc, spuse ea ultimele cuvinte cu toată sila posibilă.

Statură așa o vreme, Scarlett ținând-o pe mama sa în brațele sale, iar Clarissa plângând, până când, într-un final, se opri.
Fără alte cuvinte, își șterse lacrimile și plecă către o altă cameră din casă în care ar fi putut dormi în noaptea aceea, până când lui Matthew avea să îi treacă supărarea. Spera că avea să se întâmple asta până a doua zi, altfel s-ar fi simțit chiar mai mult ca un eșec al lumii, ce a eșuat în simpla misiune de a fi o soție,o mamă și o femeie bună, cu toate că încercase, dar nu îndeajuns de mult.
Scarlett o privi în timp ce pleca, dispărând ușor în întunericul de după ultima lumină aruncată de o lampă.

Ura să își vadă mama așa, însă nu putea face nimic pentru a o ajuta cu asta. Spera doar că tatălui său avea să îi treacă cât mai repede supărarea, astfel încât mama sa avea să se simtă mai bine.
Oricum, era foarte puțin probabil ca tatăl său să fie supărat pe mama sa, atât timp cât nici ei nu îi adresase nici măcar u cuvânt încă de când plecaseră din casă Eriksonilor. Probabil se gândea intens la ceva anume și nu voia ca cineva, oricine, să îi strice liniștea și să îi tulbure șirul gândurilor.
Lui Scarlett nu îi plăcea această variantă, deoarece dacă se gândea, cu siguranță era ceva legat de ea, iar ea era deja sătulă până peste măsură de toate evenimentele plănuite de părinții ei care se întâmplaseră în ultimul timp în viața ei.

După o vreme, Scarlett urcă în propria cameră, unde își schimbă rochia al cărei fermoar era rupt, puse deoparte șalul primit de la Miranda Erikson, își desfăcu părul ce i se lipea de față în șuvițe de un șaten închis, arătând aproape ca culoarea neagră, rebele și scăpate din coafura pe care Miranda încercase în zadar să o repare, își îmbrăcă pijamaua, apoi își șterse machiajul, rămânând însă cu privirea ațintită pe rana ce deja începuse să prindă coajă.
Trecu cu grijă cu degetele peste aceasta. Începea cu puțin deasupra sprâncenei drepte și se continua sub ochi, spre obraz. Din fericire pentru ea, ținuse ochiul închis, deci ochiul său nu avea nimic, la fel și pleoapa la care ciobul nu ajunsese.

Avea cu siguranță să îi rămână o cicatrice, oricât de mult s-ar vindeca. Ceea ce era puțin amuzant era că, dacă îndepărta o parte a numelui său, rămânea Scar, adică cicatrice în limba engleză. Începu să râdă ușor, apoi se opri, gândindu-se că nu sună atât de rău și îi plăcea chiar mai mult decât numele ei complet, Scarlett.
Zâmbi către reflexia ei din oglindă și își spuse că poate tot ce se întâmplase fusese mâna bunicii sale, care o ajutase în felul ei, după noaptea aceea de pe câmp.
Nimic din toate astea nu s-ar fi putut întâmpla pur și simplu. Thomas nu s-ar fi răzgândit dintr-o dată să încerce așa ceva, ea nu ar fi uitat să încuie ușa, Thomas nu ar fi făcut lucruri care să poată fi luate drept dovezi, tatăl ei nu ar fi crezut ceea ce i-a spus fiica sa și ar fi dat vina pe ea, iar mama sa la fel, dacă la mijloc nu era și altceva.
Atinse o ultimă dată cicatricea și își repetă în gând numele ,,Scar",apoi se puse în pat și adormi liniștită.

***

Trei anotimpuri mai târziu, casa familiei Thompson, ora 11:43...

Dimineața, se trezi destul de târziu, nu la 06:00, la fel ca în celelalte, zile. Se trezise aproape la ora douăsprezece, și era sigură că nimeni nu încercase să o trezească. Era mulțumită de orele în plus de somn, însă era și oarecum îngrijorată în privința motivelor pe care ceilalți le-ar fi putut avea pentru a o lăsa să doarmă atât de mult.
Se putea să îi fie milă de ea după lucrurile prin care trecuse, însă se putea la fel de bine ca familia ei să pună ceva la cale, însă evitau să îi spună ceva, orice, despre ceea ce aveau de gând.
Coborî din pat, își trecu grăbită pieptenul prin părul său lung, apoi își puse stângace o rochie la întâmplare, fără ca măcar să se mai machieze sau să se aranjeze.

Tot procesul îi luă aproximativ 10 minute, cu mult, mult mai puțin decât timpul pe care îl petrecea împreună cu mama sa pentru a face ritualul lor zilnic.
Coborî scările așteptându-se să nu găsească pe nimeni acasă, în schimb însă era zarvă, iar mama sa umbla prin toată casa asemenea unei albine cu mult prea multă energie de consumat.
Rămase la baza scărilor, urmărindu-i pe toți cu privirea, trăgând de breteaua rochiei ce continua să alunece în ciuda încercărilor sale. Nimeni nu o observase și nimeni nu își făcea timp să o observe. În casă se mai aflau și vecinii lor, Maria și Aleksandr, care erau la fel de agitați, intrând și ieșind întruna din casă.

Scarlett nu își amintea să i se fi spus că urmau să aibă invitați în acea zi. Nu își amintea nici de vreun eveniment ce avea loc, pentru care ar fi fost nevoie de invitați, însă cuvintele nu îi părăseau gura, iar picioarele și corpul nu îi dădeau ascultare, ceea ce o făcu să rămână în continuare pe loc, privindu-i, până când într-un final mama sa o observă și veni să o îmbrățișeze, pe jumătate râzând și pe jumătate plângând. Rămase nemișcată, neînțelegând în continuare ce anume se întâmpla. Într-un final, reuși cu greu să spună ceva, vocea ei sunând de parcă tocmai se trezise dintr-o comă, iar acum trebuia să prindă din urmă lucruri care s-au întâmplat în decursul a multor ani de inconștiență.

-Ce se întâmplă?

Mama ei se desprinse din îmbrățișare, își șterse fața cu podul palmei și își trase nasul, ceea ce era neobișnuit pentru ea, deoarece era de obicei foarte rafinată, educată și pretențioasă, ceea ce însemna că mai tot timpul folosea o batistă, pe care oricum o folosea cu discreție.
Îi zâmbi apoi, părând că zâmbește sincer, însă lacrimile care începuseră din nou să îi curgă păreau la fel de sincere, ceea ce o zăpăcea pe Scarlett de tot, neștiind ce anume să mai creadă, dacă să se bucure sau să se supere, dacă să se liniștească sau să se panicheze.

-Tatăl tău a decis, noi am decis, că este mult mai bine să mergi în custodia unei mănăstiri, apuse aceasta și începu să râdă, mai multe lacrimi curgându-i pe față. În sfârșit vei reuși să faci ceva cu viitorul tău Scarlett! Problema este că...  mănăstirea la care ai fost acceptată este la zeci de kilometri depărtare și nu vom mai putea auzi de tine decât prin vorbă sau prin scrisori ocazionale... Mănăstirea aceea este destul de strictă, însă știu sigur că vei fi fericită acolo, acum că în sfârșit știi în ce anume va consta viitorul tău!

Emoțiile Clarissei deveneau tot mai intense și mai încurcate, în timp ce Scarlett deveni brusc pierdută, neștiind dacă ceea ce auzea era adevărat, sau dacă era doar un coșmar, iar ea încă dormea și toate astea nu erau adevărate.
Își duse o mână la spate și se ciupi discret de celălalt braț. Simți durerea, ceea ce însemna că nu visa, iar totul era cât se putea de real.
Avea să fie trimisă departe. Avea să fie trimisă departe chiar de către părinții ei, care păreau încântați de ideea de a o duce acolo. Probabil tatăl său, Maria și Aleksandr pregăteau trăsura pentru a o transporta către acea mănăstire chiar în acel moment, ăsta fiind și motivul pentru care tot intrau și ieșeau din casă.
Simți cum lacrimile dau năvală, insă și le reținu și îi afișă mamei sale un zâmbet forțat.

-Nu îți face griji draga mea, acolo îți va fi bine. Știu că îți va fi dor de acasă și de noi, însă aceea va deveni noua ta casă și noua ta familie. Nu îți face griji, vom avea noi grijă de iepurii tăi, dacă și asta este una dintre grijile tale, spuse ea râzând la final.

Zâmbetul nu îi pieri de pe chip lui Scarlett nici atunci când se întoarse să plece. Credea că dacă aceasta se oprească din zâmbit, aveau șa înceapă să curgă lacrimi, care nu aveau sa se oprească, până când nu o luau cu forța, o băgau în acea trăsură și o duceau la mănăstire, nici chiar atunci totuși, plânsul nu i s-ar fi oprit, oricât de rău i-ar fi fost din cauza asta.
Se căzni să se miște, și într-un final reuși să coboare ultima treaptă, poticnindu-se către ieșire.
Aerul era rece, semn că iarna se apropia cu pași din ce în ce mai repezi, însă Scarlett se bucura să nu se mai simtă sufocată, oricât de puțin ar fi durat aceste clipe de ,,libertate" pe care le mai avea.

Se duse direct la țarcul iepurilor, unde îi privi preț de câteva clipe, după care le dete drumul, lăsându-i să fugă înapoi în natură, șoptind în urma lor cuvintele ,,sper că ne vom revedea cândva...".
Micuțele ființe dispărură în vegetație, marcajele făcute de Scarlett fiind încă prezente pe spatele lor. Așa avea să îi recunoască în cazul în care avea să îi reîntâlnească pe vreunul. Ce minunat ar fi fost,nu? Ar fi fost noroc pur să se întâmple asta. Ceea ce Scarlett însă, nu prea avea din câte își dădea seama.
Ultimul iepuraș care ieși din țarc, cu cel mai tânăr, pe care îl prinsese nu cu foarte mult timp în urmă.

-Du-te micuțule, ești liber acum. Dacă aș avea șansa ta, aș profita cu siguranța de ea, însă eu nu sunt așa norocoasă ca tine, din păcate. A fost o greșeală să vă închid de la început, cum Îmi pot dori să fiu liberă dacă privez alte ființe de libertatea lor?

Iepurele ieși, de parcă avea nevoie de cuvintele lui Scarlett, din țarc, apoi o luă la goană, la fel ca toți ceilalți, către acasă, către natura care era casa lui, către libertate.
Cât și-ar fi dorit Scarlett să poată fi și pentru ea atât de ușor. Dar portița și fusese închisă odată și pentru totdeauna, în timp ce aceea a iepurelui se deschise odată și pentru totdeauna. Știți, o viață se termină atunci când alta începe, însă se poate spune același lucru și despre libertate, mai ales în cazul lui Scarlett.
Cu toate că părinții săi erau convinși că viața ei abia atunci începuse, ea simțea că se sfârșise cu totul, iar toate șansele ei, tot ce reușise și tot ceea ce o făcuse să se bucure, fusese în zadar.
Se bucurase cu o seară înainte, doar pentru a plânge a doua zi, lângă un țarc gol, unde cândva stăteau captivi iepurii săi, pe care acum îi eliberase, probabil ca un gest pentru a se mulțumi le ea însăși, știind că măcar ea putea să dea libertate dacă ei îi fusese luată.

În alte circumstanțe, și-ar fi spus sa nu se dea bătută, însă ce putea face? Ei nu avea să îi deschidă nimeni o portiță prin care dacă avea să iasă, avea să fie liberă. Și chiar dacă ar fi reușit să scape și de acest obstacol, ceea ce era puțin probabil, cu siguranță aveau să vină și altele, iar libertatea ei nu ar fi fost nicicând deplină, mereu avea să intervină câte ceva ce nu avea să o lase să fie liberă pentru totdeauna, așa cum își dorea ea.
Voia ca după moarte, spiritul său să fie liber, nu legat de cel al unui bărbat pentru tot restul veșniciei, însă nu își dorea nici să bântuie prin încăperile unei mănăstiri pentru tot restul veșniciei sale. Voia să fie liberă!

-Scarlett!

Își șterse grăbită lacrimile, apoi privi în jur pentru a vedea cine o strigase. Era tatăl său care probabil că era gata de plecare, iar singurul lucru ce lipsea era lucrul ce trebuia livrat, și anume ea.
Se ridică, apoi își trase poalele rochiei deasupra gleznelor, în timp ce se îndrepta fără tragere de inimă către tatăl său ce părea să nu mai aibă răbdare, ce părea că s-ar fi dus și ar fi luat-o chiar el în brațe pentru a o conduce mai repede la trăsură, ce părea că își dorea să scape de ea de ani întregi de zile.
Odată ajunsă în dreptul tatălui său, Scarlett oftă discret și aruncă o privire furișă către trăsură. Era deja încărcată cu provizii pentru drum, câteva haine pentru ea, și câteva arme, pentru orice eventualitate.

Un vânt rece ce prevestea că prima zăpadă avea să vină mai curând decât era așteptat străbătu aerul și îi făcu lui Scarlett părul să fluture în vânt în șuvițe de un șaten închis, precum scoarța copacului.
Putea fi luată drept prințesă din felul în care arăta la exterior, excluzând cicatricea de la ochiul stâng, însă înăuntrul ei, era mai degrabă cavalerul, nu prințesa.
Ea era cea care voia să salveze, nu să aștepte să fie salvată, așa cum ar fi fost așteptările în cazul ei. Ea ar fi fost aceea care, putea conduce regate de una singură, însă putea conduce și războaiele ce aveau să vină odată cu această responsabilitate. Era diferită, iar părinții săi refuzaseră să vadă asta, fiind probabil singurii care ar fi trebuit să observe asta, dacă nu și ceilalți.

Urcară în trăsură, după un șir lung de îmbrățișări pentru ea și tatăl său, la care ea stătuse nemișcată, pur și simplu fiind doar înjurată cu brațele de ceilalți, fără a mișca un mușchi.
Trăsura era făcută, evident, din lemn, lemn închis la culoare, asemenea părului său. Tapițeria roșie cu volănașe îi dădea un aspect regal, iar ferestrele a căror draperie era de aceeași culoare, completau perfect în felul în care arăta trăsura. Caii erau doi, negrii și bine îngrijiți, părând că puteau să îi conducă până la capătul lumii, călare și fără șa.
Privind pe fereastră, văzu că vântul bătea în continuare. Din câte își dădea ea seama, probabil avea să ningă până a doua zi, probabil undeva târziu în noaptea aceea. Porniră la drum, lăsând în urmă casa lui Scarlett, copilăria și pe însuși Scarlett, deoarece, brusc, gândirea ei se schimbă și singurul lucru la care se gândea era să scape cu orice preț și prin orice metode, fie că era vorba de a minți, de a se răni sau chiar de a ucide. Trebuia să scape de această problemă.

***

Ajunseră curând în pădurea Kovsk, ce împrejmuia orașul lor, orașul Naor, de partea regală a regatului lor, și anume Zeynara.
Pădurea Kovsk era înșelătoare și se spunea să nu te încrezi în copaci și nici măcar în umbra acestora. Creaturi de tot felul viețuiau acolo, fiind periculos să străbați o singur, sau chiar și cu alte persoane, dacă niciunul dintre acele persoane nu știa să se apere și să îi apere și pe ceilalți.
Poate că afară era luminat de lumina Soarelui, însă în pădure abia de vedeai ceva dincolo de înghesuiala de copaci ce împrejmuiau poteca pietruită ce șerpuia adesea pentru a ocoli alți copaci ciudați și înspăimântători. Orice în această pădure era ciudat și părea periculos, chiar și felul în care trosneau adesea crengi pe care știai cu siguranță că nu tu le-ai făcut să trosnească.

În timp ce tatăl său și vizitiul discutau pe un ton nu foarte jos, Scarlett își făcea în gând mii de planuri prin care putea să evadeze din acea trăsură și să scape de acea situație. Până în acel moment, singurele gânduri și planuri care îi veniră fură mult prea extreme, cum ar fi să îl lase pe tatăl său inconștient, să îl atunce pe vizitiu în pădurea Kovsk și să întoarcă ea trăsura pentru a pleca înapoi acasă. Desigur, își propusese să facă asta doar în cel mă rău caz, dacă nu avea ce altceva să facă. Însă momentan, încă avea timp de gândire și voia să se asigure că alegea cel mai bun plan de a evada din câte se putea, însă în același timp și cel mai puțin periculos pentru ceilalți.

-Unde vă duceți micuță domnișoară? o întrebă vizitiul ce tocmai oprise pentru scurt timp conversația cu Matthew pentru a o face și pe ea să se simtă inclusă.

Desigur, Scarlett îl ignoră. Nu avea de gând să răspundă unui străin, cu cea mai mare bucurie, că avea să fie părăsită la o mănăstire la zeci de kilometri de casa și orașul ei chiar de către tatăl său.
O priviră amândoi pentru o vreme, după care vizitiul oftă resemnat când realiză că aceasta nu avea nicio intenție de a vorbi.
Tatăl său însă, încă o privea fix, așteptându-se ca aceasta să se conformeze asemenea unei domnișoare și a îi răspundă vizitiului. Își drese glasul, iar Scarlett oftă din greu înainte de a își ridica privirea, zâmbind extrem de fals către vizitiul ce o privea din când în când cu coada ochiului.

-Voi fi dată unei mănăstiri deoarece căsătoria nu este pentru mine, iar dragul meu tată s-a hotărât să mă însoțească pe acest ultim drum din libertate pe care voi avea să îl mai văd înainte de a fi părăsită acolo precum un animal de care nu mai are nimeni nevoie, asta chiar înainte de a fi închisă între patru mari pereți ai unei mănăstiri în care nu am nicio intenție și nicio tragere de inimă să merg, spuse cu un glas la fel de fals precum zâmbetul său.

-Măi să fie, tu chiar ai o atitudine domnișorică! Se vede că nu prea ești ca celelalte domnițe...

Tatăl său îi aruncă lui Scarlett o privire tăioasă, pe care ea însă nu o băgă în seamă. Era deja prea sătulă de toată această situație pentru a se mai preface că este o domnișoară drăguță, supusă și perfectă așa cum voiau toți ceilalți ca ea să fie.
Își frângea mâinile în timp ce căuta în gând un plan în afară de cel despre care își spusese deja că îl va pune în aplicare doar în cel mai rău caz, totuși nu reuși să găsească unul cu cât orele treceau și se întuneca mai repede. Știa că vor fi nevoiți să se oprească și să înnopteze în curând undeva, însă nu putea pur și simplu să o pornească prin pădure, pe timpul nopții cât cei doi dormeau, către casă.

Era mult prea periculos, iar ea era mai deșteaptă decât să asculte disperarea din ea ce îi spunea să se ducă, în ciuda pericolului evident.
Decise să renunțe, cel puțin în acea noapte, la planul de a pleca și a scăpa de cei doi. Nu era de niciun folos să facă eforturi și să consume energie în van, avea nevoie de toată pentru orice eventualitate.
Vizitiul căzu de acord cu tatăl lui Scarlett pentru un loc unde copacii păreau să alcătuiască o boltă deasupra capetelor lor, undeva aproape de potecă, astfel încât nu aveau să se piardă prin pădurea Kovsk. Ăsta era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit oricare dintre ei.
Vizitiul legă cei doi cai împreună cu trăsura de doi copaci apropiați, îndeajuns de rezistenți pentru a nu se rupe în cazul în care caii ar încerca să scape.

Începură să se instaleze în spațiul micuț, în timp ce întunericul devenea mai dens, odată cu răceala nopții.
Avea să ningă cu siguranță, ceea ce însemna că aveau nevoie și de un foc, pe care Matthew îl făcu numaidecât.
Cât timp cei doi bărbați își făceau de lucru cu pregătirile locului în care aveau să doarmă, Scarlett privea în continuare în jurul său, sperând că avea să găsească o ultimă rază de speranță, înainte de a renunța, cel puțin până a doua zi.
Nu văzu nimic în afară de o lumină roșiatică în depărtare, ce provenea cel mai probabil de la soarele ce aproape dispăruse cu totul de pe bolta cerească.
Oftă în timp ce își făcu loc sub păturile și așternuturile adunate laolaltă, astfel încât nu aveau să înghețe. Fiecare dintre ei avea o grămăjoară de așternuturi și pături pe care să doarmă și cu care să se învelească.

Trecură două ore. Afară era atât de întuneric, încât abia îți puteai vedea propria mână pusă în fața ochilor, când Scarlett începu în sfârșit să ațipească, renunțând la căutarea unui plan de evadare.
Fulgii începuseră să cadă deja de ceva vreme, formând pe jos un strat subțire de omăt, care avea cu siguranță să le pună câteva bețe în roate atunci când aveau să pornească din nou la drum, a doua zi, dis-de-dimineață.
Pleoapele îi deveniră tot mai grele, până când închise într-un final ochii, pregătită să doarmă. Fu trezită însă de un trosnet de crenguțe, care fu sigură că nu venea de la vreunul dintre ei.
Se ridică în șezut, încercând să pătrundă întunericul cu privirea, însă nici chiar ochii ei tineri și sănătoși nu reușiră să vadă nimic mai mult decât întuneric peste tot.

Apoi apărură mai multe sunete. Nu trebuia să vadă ceva pentru a își da seama că sunetele acelea proveneau de la știmfe, păsări ucigașe, formate din oase, care îi ucideau pe toți cei pe care îi găseau în pădurea lor, în afară de prinți și prințese, pe care nu îi puteau omorî datorită bunătății și purității inimii lor.
Cârâitul se auzi din nou pe un ton scăzut, după care se auzi mai tare, făcând-o să se ridice în capul oaselor, în căutarea unei arme cu care să se apere. Matthew și vizitiul se treziră și ei aproape la fel de repede ca și Scarlett și încercară să vadă ce anume crease acel sunet.

-Știmfe... șuieră Scarlett, pentru a îi lămuri.

Vizitiul se duse grăbit, bâjbâind în întuneric, pentru a găsi trăsura. Când se întoarse, ținea în mâinile sale o pușcă, o sabie și un arc.
Scarlett se întreba de ce ținea armele în trăsură, într-o astfel de pădure. Dacă nu aveau timp să meargă să le ia?
Alungă însă repede gândul și apucă arcul și tolba cu săgeți pe care și-o puse în spate. Nu avea timp pentru întrebări prostești pe care să și le pună. Din câte își dădea seama, erau pe puțin de trei știmfe care se apropiau de locul în care se aflau ei. Focul aproape de stinsese, ceea ce le îngreuna și mai mult situația. Desigur, nici știmfele nu vedeau având în vedere că nu avea ochi, însă celelalte simțuri le erau super dezvoltate, ceea ce le oferea un avantaj în fața celor trei.
Se gândi la o cale prin care puteau scăpa din acea situație. Tot ce îi trecea însă prin minte era faptul că aveau să fie uciși cu toții.
Oftă și se îmbărbătă înainte să înceapă să dea ordine pe un ton scăzut.

-Suntem orbi în aceeași măsură în care și știmfele sunt, însă auzul lor este mai dezvoltat decât al nostru,ceea ce ne poate condamna la moarte. Încercați să nu scoateți niciun sunet! Iar dacă cumva ne vom face auziți... va trebui să luptăm și să încercăm să supraviețuim. Știmfele sunt pur și simplu oase, însă se vor face scrum odată ce le nimerim capetele. Feriți-vă de ciocurile și cozile lor, dacă reușiți să vedeți ceva.

Bărbații se uitară mirați unul la celălalt, însă nu protestară, neavând un plan mai bun de atât.
Scarlett apucă strâns arcul și fixă una dintre săgețile din tolbă în acesta. Spera să nu fie nevoită să îl folosească, și să scape cu bine din această situație cu știmfele, însă era mai bine să fie pregătită.
În puțina lumină rămasă de la focul ce pălea din ce în ce mai mult, reușea să vadă doar trunchiurile unor copaci apropiați. Nu putea vedea nici măcar trăsura ce se afla la 6-7 pași distanță de ei. Înghiți în sec, știind că fără lumină erau pe cât de vulnerabili se putea în fața acelor monștrii... dar spera că există destule șanse pentru ei de a scăpa.

Se uită în continuare în jur, unde văzu din nou acea lumină roșiatică. Acum era absolut sigură că lumina aceea nu putea proveni de la soare, deoarece acesta apusese de mult, iar atunci când lumina începu să se apropie de ei, era cu atât mai sigură de asta.
Își îndreptă instinctiv arcul către aceasta, pentru a se apăra în caz de orice, și încerca să vadă în același timp ce anume producea acea lumină.
Își miji ochii și reuși să vadă un punct roșu ce se mărea pe fundalul negru, însă nu își putea da seama ce anume era, dat fiind că era mult prea departe.
Reuși să vadă ce era abia când lumina se afla la mai puțin de 10 metri de aceasta.

Era un cal roșu, ce avea coama ca flăcările focului și coada la fel. Flăcările, aducă coama și coada calului, coborau până în pământ într-o cascadă ce se unduia încontinuu.
Cuprinsă de mirare, Scarlett își lăsă ușor arcul în jos, uitându-se atent la calul ce se apropiase acum îndeajuns de mult încât putea simți căldura emanată de acesta.
Calul trecu fix pe lângă ea, către jarul ce zăcea în locul unde odată fusese focul și începu să îl mănânce, ce parcă era iarbă și de parcă îi făcea plăcere să facă asta.
Era în întregime roșu ca sângele proaspăt vărsat. Chiar și ochii și copitele acestuia erau roșii.

Se opriră toți trei din ceea ce făceau, teama fiind înlocuită de uimire.
Calul arunca o lumină roșiatică pe o distanță considerabilă, putând astfel să vadă ce se afla în jurul lor.
Știmfele erau la câțiva metri depărtare, biciuind aerul cu cozile lor, parcă căutându-i pe cei trei.
Fără să se gândească, Scarlett sări pe spatele calului de foc după ce acesta termină de mâncat jarul, lăsându-i astfel fără focul ce îi încălzise până atunci. Acesta nu se împotrivi, ba chiar îi ascultă lui Scarlett comenzile pe care i le dădea, după ce îi prinse în palmele sale coama ca de foc, ce atingea pământul acoperit de zăpadă. Calul era neobișnuit de cald, oferindu-i lui Scarlett o senzație plăcută de confort și siguranță... însă își reveni repede după ce auzi un alt cârâit al știmfelor, de data asta chiar mai tare.
Putea vedea, deci putea lupta. Își puse arcul în spate și întoarse calul către știmfe. Acum ori niciodată, avea să omoare sau să moară. Cea din urmă opțiune nu îi surâdea deloc lui Scarlett, așa că porni la galop pe calul de foc, pregătind o altă săgeată în arcul pe care îl prinsese din noi în mâini.

Auzind sunetul copitelor calului, știmfele cârâiră toate la unison, începând să se târască către Scarlett și calul acesteia.
Erau patru știmfe, gata să îi ucidă, iar ea avea în total doar șase săgeți. Nu trăsese cu arcul în viața ei, deoarece nu fusese lăsată vreodată de mama sa, ceea ce o îngrijora, deoarece nu era sigură dacă acele săgeți îi erau de ajuns pentru a reuși să răpună știmfele.
Trase, prima săgeată înfigându-se într-un copac, cu mult pe lângă știmfa pe care voia să o nimerească. Gemu de frustrare și apucă o altă săgeată, cea din urmă nimerind craniul ce era cap al știmfei, făcând-o să se transforme în scrum pe stratul de zăpadă ce devenea tot mai mare. Nu avu timp să se bucure de victorie, deoarece o altă știmfă se îndreptă către ea. Nu avu timp sau apuce altă săgeată din tolbă, pe care să o poziționeze în arc, ca mai apoi să tragă, însă norocul său fu atunci când calul de foc izbi pământul cu copitele sale roșii de parcă fuseseră scăldate în sânge, iar o groapă plină cu flăcări se deschise sub știmfă, aceasta căzând în ea. Groapa se închise după, lăsând-o pe Scarlett mută de uimire.

Nechezatul calului o aduse din nou la realitate, iar aceasta luă o altă săgeată din tolbă. Pe aceasta din urmă o nimeri din prima, făcând-o să se prefacă în scrum, fără să fie nevoită să mai consume o altă săgeată.
Începu să râdă, fericită de izbânda sa, și fericită de faptul că mai avea încă trei săgeți, în timp ce mai rămăsese doar una dintre știmfe.
Calul alerga neobosit în cercuri în jurul creaturii fioroase, încercând să o țină departe de Matthew și de vizitiu, ce priveau totul cu gura căscată.
Știmfa cârâi, înainte să lovească cu coada de sol, făcând ca fragmente ascuțite de os să zboare din aceasta către Scarlett și calul de foc. Calul se feri, făcând-o pe Scarlett să rateze, iar săgeata zbură în sus, spre cerul negru al nopții.
Încerca să ia o altă săgeată, însă realiză că ambele ultime săgeți îi căzură atunci când calul se ridicase pe copitele din spate. Spuse o înjurătură pe înfundate, după care mână calul spre tatăl său.

-Sabia! fu tot ceea ce spuse Scarlett înainte ca tatăl său să ridice sabia în mână și aceasta să o apuce.

Întoarse calul și se opri în loc, așteptând știmfa să ajungă ea însăși în ghearele morții, târându-se rapid printre copaci.
Când aceasta fu aproape, Scarlett porni calul de foc spre știmfă, al cărei cap i-l reteză mai apoi cu sabia, făcând-o pe aceasta să se transforme în pulbere, pe zăpada ce se pătase, aproape în întregime în acel spațiu, cu cenușa provenită de la știmfe.
Scarlett oftă, apoi râse ușurată, ștergându-și cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Cine ar fi zis că este atât de amuzant să te lupți cu niște creaturi ucigașe, jucându-te astfel cu moartea. Coborî de pe calul de foc și îi mângâie botul roșu. În ciuda efortului, acesta nu părea obosit, însă părea ciudat se mulțumit de recompensa primită sub forma mângâierii din partea lui Scarlett.
Părul i se desfăcuse, iar rochia i se rupsese și se murdărise, astfel încât Scarlett arăta mai mult a războinică decât a domnișoară.
Tatăl său și cu vizitiul veniră grăbiți lângă aceasta.

-Ești bine copilă?! întrebă tatăl său prinzându-i fața între palme au întorcând-o pe toate direcțiile.

-Sunt bine tată! spuse aceasta și îi îndepărtă mâinile, uitând să se mai prefacă că este o domnișoară.

-Cum... Cum ai făcut asta?! Ai luptat mai bine chiar decât am luptat eu vreodată în tinerețe! spuse vizitiul ce se uita cu ochi mari către Scarlett ce era cu destul de mulți centimetri mai înaltă decât acesta.

Scarlett doar râse și ridică dintr-un umăr înainte de a își întoarce din nou atenția către calul de foc. Ochii săi roșii nu erau absolut deloc fioroși, ba chiar arătau blânzi și lipsiți de orice răutate.
Își aduse aminte cum obișnuia să călărească împreună cu fratele său mai mare, atunci când acesta nu o considera încă doar o fată bună de stat la cratiță, așa cum făceau toți. Învățase încă de pe atunci să călărească și îi plăcuse întotdeauna. Acum doar își amintise cât de mult adora să călărească.
Tatăl său, Matthew, încerca să atingă și el calul de foc, însă acesta necheză ai se îndepărtă într-un fel parcă amenințător, așa că renunță la idee.

-Tată, spuse Scarlett zâmbind slab, cred că ar fi mai bine să plecăm acum.

Tatăl său aprobă din cap văzând că soarele începuse să răsară, apoi urcă în trăsură împreună cu vizitiul, așteptând-o și pe fiica sa să urce împreună cu ei.
Scarlett mai mângâie o ultimă dată calul de foc, înainte să îl lase să plece. Se uită în urma lui, apoi merse către trăsură. Nu intră imediat înăuntru, ci merse să dezlege cei doi cai negrii, pe care mai apoi îi mângâie în același fel în care îl mângâiase pe calul de foc. Zâmbi înainte să se ducă câțiva pași către trăsură. Insa se opri, încă în dreptul cailor, și îi plesni pe aceștia astfel încât să o ia la goană pe poteca pietruită, acum complet astupată de zăpadă. Doar lipsa copacilor de pe potecă, arăta faptul că acolo se afla.

Tatăl său o privi ciudat scoțând capul pe fereastră, însă aceasta rămase acolo, zâmbind afectat.
Caii aveau să se oprească după o vreme, iar ei aveau să se întoarcă și să o caute, însă avea să fie în zadar, nu aveau să o mai găsească, apoi puteau pleca acasă liniștiți.
Scarlett nu avea de gând să meargă nici la mănăstirea la care fusese promisă, nici acasă unde avea să fie trimisă înapoi la mănăstire, sau avea să i se facă orice altceva. Voia să fie liberă, iar acum avea șansa asta, de care voia să profite.
Își puse două degete în gură, și fluieră cât de tare putu. Lumina roșiatică se apropie din nou de ea, făcând-o pe Scarlett să zâmbească în timp ce calul devenea tot mai clar sub privirea sa.
Se opri atunci când ajunse lângă aceasta, deranjând stratul de zăpadă cu copitele sale roșii.
Încă zâmbind, Scarlett se urcă pe spatele cald al animalului și își împleti degetele cu coama sa ca de foc, la fel de caldă ca restul trupului, provocându-i o mare plăcere la atingere, din cauza frigului ce o biciuia.
Se mai uită o ultimă dată la urmele provocate de trăsură ce erau ușor acoperite de zăpadă, înainte de a fluiera, făcând calul să o ia la goană printre copaci, în partea stângă drumului pe care o apucaseră tatăl său și vizitiul. Zăpada avea să îi acopere și ei urmele, înainte ca tatăl său să apuce să se întoarcă și să o caute. Oricum, cu siguranță avea să creadă că aceasta se întorsese pe drumul către casă, nicidecum către partea regală a regatului lor, Zeynara, unde trăiau regii, reginele, prinții, prințesele și cavalerii.

Atunci știu și ce anume avea să facă după ce avea să ajungă în regat. Avea să se antreneze și să devină cavaler. Știa cu siguranță că dat fiind că era fată, nu avea să i se facă pe plac și avea mai degrabă să fie făcută servitoare la castel, însă știa ce putea face și în această privință. Dat fiind faptul că era înaltă, putea trece ușor drept băiat dacă se tundea și își ascundea fața cumva. Tot ce voia însă, era să nu mai fie considerată slabă și neajutorată, o domniță la ananghie în fața pericolului, ci să fie chiar ea cavalerul care să salveze pe cineva la nevoie, atunci când era în pericol. Nu își putu înnăbuși un fluierat de bucurie, care făcu calul să alerge chiar mai rapid, ceea ce o făcu pe Scarlett să râdă bucuroasă. Își dăduse seama cât de mult îi lipsise să călărească. Ar fi vrut să călărească ăsta, pe spatele calului de foc, pentru totdeauna, însă știa că într-un final va fi nevoită să se oprească, deoarece avea să ajungă în regat, unde cu siguranță negustorii aveau să îi facă diverse oferte pentru calul său de foc. Nu voia ca acesta să ajungă marfă de vânzare, cam așa cum fusese și ea. Era o creatură liberă, ce trebuia să rămână liberă.

Ajunse în regat cu primele raze ale soarelui de dimineață și se despărți de dragul său cal de foc.
Înainte să plece, calul bătu solul cu copita sa roșie, părând că vrea să dezgroape ceva.
Scarlett se aplecă și ridică de pe sol în colier cu o piatră roșie la fel ca și calul de foc. Acesta necheză o singură dată, înainte să dispară în umbra copacilor, aruncând în calea sa lumina roșiatică ce avea să îi rămână veșnic în minte lui Scarlett.
Porni în jos pe dealul acoperit de zăpadă, în timp ce își prinse la gât colierul cu piatra roșie strălucitoare, lăsând în urma sa pădurea Kovsk.

Sfârșitul capitolului II

8203 cuvinte

Capitol needitat, scuzați greșelile

Puteți să îmi scrieți în legătură cu orice ^^

Sper că v-a plăcut, iar dacă v-a plăcut, că rog sa lăsați un vot și să distribuiți în profilul vostru♥️