Trei zile mai târziu apăru la spital, pentru a începe lucrul. Doamna Macklin se oferi cu plăcere s-o mai găzduiască încă o săptămână.

— Sigur, draga mea; va fi o plăcere pentru mine să te stiu aici, lângă mine. Ştiu că pot să mă descurc și singură de-acum, dar mă simt atât de bine în compania ta! Oricum, vroiam să-ti spun mai demult să te simți ca acasă – dacă vrei să-l chemi în vizită pe Bolly sau pe oricine altcineva, poți să faci asta, fără nici o problemă.

— Nu cunosc pe nimeni în afară de el, răspunse Abigail.

— Ei... poate pe chirurgul acela drăgut, despre care mi-ai povestit,

sau poate pe vreuna dintre asistente. Sau poate pe Dominic.

Abigail încercă să-și imagineze cum ar fi dacă l-ar invita pe profesor la un ceai. În aceste trei zile, el mai venise în vizită la doamna Macklin și se purtase destul de amabil cu Abigail. Și totuși, preferă să uite momentul în care Dominic o sărutase și se îngropă în muncă.

Ii făcu o vizită și lui Bolly, alegând o zi în care știa că profesorul avea treabă la spital și nu era acasă.

Ea și Bollinger, în compania lui Annie și a lui Colossus, serviră ceaiul împreună și povestiră despre ce mai făcuseră în ultimul timp.

— Lucrurile merg bine, îi spuse Bolly. Îmi place orașul ăsta, domnișoară Abby.

Asistenta şefă de la salonul de copii fu bucuroasă s-o vadă. Personalul ei era infectat cu salmonella și, ce era mai rău, câțiva dintre micuții pacienţi se îmbolnăviseră și ei. Salonul era închis pentru cei din afară. Fusese depus un mare efort pentru a se depista sursa de infecție, deoarece nu era vorba despre acel tip de salmonella care se găsește în mâncare și se poate depista ușor.

— Sper că ești o fată puternică, soră Trent, îi zise Zuster Ritsma.

Abigail o asigură că era puternică și sănătoasă tun și că nici nu putea fi doborâtă atât de ușor.

— Măcar mă bucur că am o altă asistentă în salon, continuă Zuster Ritsma răsuflând ușurată.

Salonul era plin, iar șase dintre copii erau infectați fiind izolați de restul. Mai erau alţi patru copii suspectați de boală.

— Ii vom însănătoși pe toți, dar vom avea mult de muncă, zise Zuster Ritsma.

— Ce vreți să fac eu? întrebă Abigail.

— Vreau să te ocupi de acești patru bebeluși. Celelalte asistente se vor ocupa de restul copiilor. Dacă ai nevoie de ajutor, mă chemi. Asistenta din tura de noapte va veni la ora zece. Noi, de obicei, lucrăm în trei schimburi, dar acum nu sunteți decât voi două. Crezi că te vei descurca?

— Da, bineînteles. Dacă e de acord şi cealaltă asistentă, eu nu am nimic împotrivă.

— Oh, ar fi excelent. Dar nu stiu dacă profesorul van Wijkelen va aproba asta.

— Dar, trebuie neapărat să ştie? Atâta timp cât există o asistentă, nu văd ce ar putea avea împotrivă. In fond, vom avea amândouă câte douăsprezece ore libere. In plus, asistentele bolnave se vor întoarce peste câteva zile, nu-i așa? Stati liniştită, profesorul nici nu va observa.

— Oh, ba va observa... el observă totul...

Profesorul apăru jumătate de oră mai târziu, fiind vizibil îngrijorat de starea bolnavilor, în special de cea a bebeluşilor. El o salută politicos pe Abigail, apoi începu să-i examineze pe bebeluși, dându-i ordine lui Henk. Abigail stătea tăcută, dorindu-și să înțeleagă măcar un sfert din ceea ce spunea. După ce termină consultația, profesorul se apropie de Abigail.

—Îți place să lucrezi cu copiii, nu?

— Da, bineînțeles, răspunse ea timid.

— Acum ești însă în afara serviciului. E adevărat că e criză de asistente zilele acestea, dar voi cere personal în plus. Timpul tău liber va fi același ca și până acum...

— Da, domnule.

Profesorul ieși din salon urmat de Henk, care îi zâmbi ștrengărește lui Abigail. Zuster Ritsma se îngrijoră din nou.

— Ştii, asistentele – profesorul le-a chemat de acasă. Două dintre ele sunt abia la primele simptome... iar cealaltă a plecat să-şi îngrijească mama bolnavă.

— Nu-i nimic. Noi vom face aşa cum am stabilit, nu-i așa, Zuster? Dacă pe asistenta din tura de noapte nu o deranjează, pe mine nici atât.

Pe seară, apăru Henk, care o întrebă pe Abigail cum se descurcă și dacă are nevoie de ceva. Ea îi mulțumi politicos si-l asigură că se simțea bine.

După vreo două ore, profesorul intră în salon.

— Nu trebuia să ieși din tură, soră Trent? o întrebă el.

— Vedeți, zise ea precaută, îmi place ceea ce fac, așa că m-am gândit să nu ies din tură. Mi s-a părut o idee bună.

— Mi-ai desconsiderat instrucțiunile, soră Trent? o întrebă el nervos. Nu, nu mă întrerupe. Nu permit să mi se ignore ordinele. Te-am rugat să vii aici pentru a da o mână de ajutor temporar, nimic mai mult. Când voi avea nevoie de părerile tale, ti le voi cere. Până atunci, te rog să nu mai iei decizii.

Abigail îi răspunse cu blândete:

— Nu e nevoie să te enervezi asa, profesore. Știi foarte bine că toți de aici iti îndeplinesc toate dorințele și îți respectă toate ordinele. Zuster Ritsma ti-a urmat ordinul cuvânt cu cuvânt, dar nu le-a putut impiedica pe cele două asistente să se îmbolnăvească și nici pe cea de-a treia să nu plece, pentru a-și îngriji mama bolnavă. Era însă atât de îngrijorată, încât i-am sugerat ca eu şi asistenta de noapte să facem fiecare câte o tură de douăsprezece ore, asta până când vor veni și celelalte asistente. Asta-i tot -nimic atât de grav, pe cât ți se pare ție!

Se opri. Spusese mai mult decât intenţionase și totul pe un ton agresiv. El era totuși un profesor de exceptie și un foarte bun chirurg. Se uită în ochii lui albaștri și încercă să rămână calma.

— Nu sunt nervos, soră Trent și nici nu-mi stă în fire să fiu așa, deși mi se întâmplă uneori să-mi pierd cumpătul. Iți sunt recunoscător pentru ajutorul pe care mi-l dai aici și te rog să mă ierți pentru ce am spus mai devreme.

El se îndepărtă ușor de Abigail și plecă. Abigail rămase total surprinsă. Nu știa ce să mai creadă despre el.

După douăzeci de minute, Abigail ieși din tură. Îşi schimbă hainele și părăsi spitalul. Afară se întunecase și vântul bătea deja cu putere; iarna dura mult timp aici, în Amsterdam.

Mașina profesorului era parcată în faţa spitalului iar profesorul se afla la volan. Când o văzu pe Abigail, o rugă să urce în mașină.

— Vă mulțumesc, profesore, dar o plimbare pe jos îmi va face bine. Trebuie să mai fac și eu puțină mișcare...

Degeaba, profesorul nu acceptă nici un refuz.

— Asta nu e vreme de plimbări pe jos, o să ai timp de făcut mișcare.

Nu mai avea nici un rost să se opună, așa că se urcă tăcută în maşină. Drumul fu scurt. El opri mașina la Begijnsteeg, apoi o luă la braț și porniră amândoi pe jos, spre casa doamnei Macklin.

— Și eu ar trebui să mai fac niște mișcare, îi spuse el zâmbind.

Tăcerea se instală între ei. Abigail era adâncită în gânduri. Ştia că fusese nepoliticoasă cu el și probabil că urma să primească o sancțiune din partea lui. El o prinse însă ușor de umerii obositi.

— Îmi cer încă o dată iertare pentru vorbele pe care ți le-am spus în seara asta.

— Nu-i nimic, le meritam. Am fost foarte nepoliticoasă cu tine.

— Nu m-a deranjat asta. Măcar știu că eşti sinceră! Of, unde mi-e capul? Ai înghețat toată!

— Nu-i nimic...

— Ba va fi, dacă vei căpăta o răceală.

— Sunt puternică, nu-ti face griji pentru mine.

— Ai un spirit puternic, o corectă el. Dar trupul e fragil...

În casă era întuneric. Abigail aprinse lumina și, spre surprinderea ei, îl văzu pe Dominic îndreptându-se spre bucătărie.

— Aduc eu ceaiul, spuse el.

Se așezară la măsuță și începură să discute despre micii lor pacienţi. Deși era foarte obosită, îl asculta cu atenție și chiar își dădu de câteva ori cu părerea în legătură cu tratamentul micuților.

Se fãcu miezul nopții. El se ridică de la masă și se duse să spele ceștile, în ciuda protestelor lui Abigail. Ea îl conduse până la ușă. Dădu să aprindă lumina din hol, dar mâna lui o opri.

— Nu e nevoie, îi șopti el și o sărută cu patimă, apoi îi ură noapte bună și plecă.

Abigail rămase înmărmurită în fața ușii.

A doua zi, la micul dejun, doamna Macklin îi spuse:

— Te-am auzit când ai venit aseară, dar era și Dominic cu tine, aşa că m-am gândit să nu mai cobor, ca să nu vă deranjez.

— Da, profesorul van Wijkelen a fost foarte amabil și m-a condus până acasă. A rămas apoi la o ceașcă de ceai.

— Muncește prea mult Dominic și e atât de îngrijorat cu infecția asta. Sper să n-o iei și tu, Abigail.

Abigail o asigură că nu se va îmbolnăvi, spălă apoi vasele si plecă la spital.

Pe drum, se gândi la sărutul lui Dominic și se întrebă cum vor reacţiona oare, atunci când se vor întâlni. Când profesorul intră în salon, ea îi urmări fața cu atentie. Părea foarte obosit. Nu ştia exact câți ani avea, dar observa acum pe chipul lui niste riduri, cărora nu le daduse atenţie până acum. El o salută protocolar și trecu direct la consultatie.

Starea bebeluşilor se îmbunătățise, îi raportă Abigail, putin dezamăgită de atitudinea lui faţă de ea, din acea zi. Când tocmai credea că începuse s-o placă sau măcar s-o tolereze, îsi dădu seama că se înșelase.

După ce ieși din tură, se schimbă repede, pregătindu-se să plece acasă. Nu avea mult de mers pe jos, doar vreo zece minute, dar afară se întunecase și lapoviţa începuse să cadă.

leși din spital și fu nevoită să înfrunte acele mici cuțitașe, care se încăpățânau să-i intre în ochi. Văzu la câțiva pași mașina profesorului. Jan se afla la volan. Când o văzu, el sări repede să-i deschidă portiera.

— Bună seara, domnișoară. Am ordine să vă conduc până acasă.

— Oh, Jan, cât de drăguț! Ți-a spus profesorul...

— Da, domnişoară...

Se urcă în maşină, întrebându-se de ce era Dominic atât de atent cu ea. Probabil că dacă s-ar îmbolnăvi și ea, nu ar mai avea cine să-l ajute la spital, se gândi. Fiind obosită și destul de nefericită din cauza profesorului, începu să plângă ușor.

Mașina opri la Begijnsteeg. Abigail coborî, îi mulțumi lui Jan și dădu să plece, dar văzu că se pregătește s-o conducă până la casa doamnei Macklin. Încercă să protesteze, dar Jan îi răspunse cu fermitate:

— Profesorul mi-a spus să fac asta, domnişoară.

Ajunși în fața casei, Jan îi ură noapte bună și plecă. Abigail fu întâmpinată de doamna Macklin care îi zise, bucuroasă:

— Aici erai, dragă! Nu prea aveam chef să mă duc la culcare, așa că am făcut niște cacao cu lapte. Ești obosită, vino aici lângă cuptor, ca să te încălzești.

Abigail se duse mai întâi să-și schimbe hainele și să-şi șteargă lacrimile de pe obraz, apoi veni să-i țină companie doamnei Macklin.

— Ai avut o zi proastă? o întrebă aceasta pe Abigail.

— Nu, nu chiar. Trei dintre bebeluși se simt mult mai bine și cred că-l vom face sănătos și pe al patrulea. Nu au apărut alte cazuri, cred că ce a fost mai greu, a trecut. Și Henk crede asta. Au găsit și sursa de infecţie – un portar.

— L-ai văzut pe Dominic?

— Da, a venit să consulte bebelușii.

— Am auzit maşina - n-a mai intrat în casă, în seara asta.

— Nu, de fapt, m-a adus Jan. Nu mi-a venit să cred... ma aștepta în fața spitalului. Profesorul îl trimisese.

Abigail trase aer în piept și o întrebă:

— Doamnă Macklin, de ce este atât de atent cu mine și totuși, nu mă place deloc?

Ea oftă, luă o înghițitură de cacao și se uită întrebătoare la bătrână.

— Speram să mă întrebi asta. Nu ştiam dacă pot să-ți spun, dar acum, dacă m-ai întrebat... Motivul pentru care lui Dominic nu-i mai plac femeile este acela că nu are încredere în ele. Mă refer la femeile tinere.

Abigail își mai turnă puțină cacao.

— Sunteţi sigură că vreți să-mi povestiți?

— O, da, o să-ți povestesc dragă – e un bărbat prea bun, ca să fie judecat greșit, mai ales de către tine, Abigail. El are acum, ia să văd, patruzeci de ani; s-a căsătorit cu o fată încântătoare, înaltă, brunetă, genul de fată după care umblă toți bărbaţii. Eu nici n-am crezut vreodată că a iubit-o cu adevărat. Din moment ce Dominic era tânăr, chipeș și foarte bogat – ştiai asta, Abigail? – ea l-a luat de soţ. Dar, în numai câteva săptămâni, Dominic a descoperit că avea aventuri cu diferiţi bărbati. După șase luni, a murit într-un accident de maşină, împreună cu prietenul ei de atunci. Dominic s-a schimbat din acea zi - nu, nu avea inima frântă; încetase de mult s-o mai iubească, dar îi era rănit orgoliul. S-a mai întâlnit cu fete de atunci, dar nu a mai lăsat pe nici una să-i fie alături în viață. S-a îngropat în muncă. Așa că, ține minte: el își ține adevăratele sentimente foarte bine ascunse. Oricum, este un om plăcut de ceilalți. Le are aproape pe toate: arată bine, este inteligent, are un statut social excelent, are mai mulți bani decât poate cheltui – dar n-are parte de iubire.

— Da, așa e, zise Abigail. Iubește mult copiii și e foarte bun cu pacienții săi, iar ei, la rândul lor, au încredere în el. E trist că nu iubește pe nimeni și nu lasă pe nimeni să-l iubească.

— Mai ales că, multe femei sub patruzeci de ani, au încercat să rezolve această problemă... Abigail se înroși.

— Oh, deci de asta se poartă atât de urât cu mine? N-am stiut, voi încerca să-l evit cât pot de acum încolo. Poate va întâlni, în cele din urmă, o fată care să-l facă fericit.

Sper să se întâmple asta.

Abigail se ridică și duse ceștile în bucătărie. „Tu îl poți face fericit, pentru că-l iubești" își spuse ea în sine și inima începu să-i bată cu putere. Își alungă însă repede acest gând și se întoarse la doamna Macklin.

Zilele trecură repede. Vremea se înrăutățise, apăruseră rafalele de zăpadă. Cizmele lui Abigail trăgeau apă, dar nu se îndura să-și cumpere altă pereche, din moment ce încă nu primise bani de la spital, iar de la Bolly nu vroia să împrumute. Nu intenționa nici să-l viziteze, până când nu se termina spaima cu salmonella. Situația se îmbunătățise, copiii erau în afara oricărui pericol, deși mai aveau nevoie de îngrijire medicală. Abigail se atașase mult de ei și era încântată de progresele pe care le făcuseră.

Într-una din zile, profesorul, după ce examină copiii și citi raportul cu rezultatele de la laborator, își exprimă satisfacția și o întrebă pe Abigail:

— Când intenționezi să te întorci la programul tău normal, soră Trent?

— Mâine, domnule. Poate v-a spus Zuster Ritsma că se mai întorc încă două asistente, a treia va veni la sfârșitul săptămânii. E adevărat că salonul nu va mai fi izolat peste o zi

sau două?

— Da. Care tură vrei să ți-o iei?

Ea știa deja care, dar nu vru să-i spună.

— Nu sunt sigură - Zuster Ritsma va aranja asta.

— Și zilele tale libere? insistă el.

— Le voi lua cât de curând posibil. Zuster Ritsma a fost foarte amabilă și m-a lăsat să mi le aleg.

— Ţi-ai făcut deja planuri, ce vei face în aceste zile? Vrei să pleci undeva sau să-ţi petreci ceva timp cu Bollinger? Pot să-indau liber și lui.

— Sunteți foarte amabil, dar nu mi-am făcut încă planuri. Cred că-l voi lua pe Bolly în oraș, în după-amiaza aceasta – adoră să meargă la cinema.

Se uită la el întrebătoare, încercând să vadă dacă își amintește de salariul ei, pe săptămâna care trecuse.

— Înțeleg, fu tot ce spuse el și plecă.

Urma să lucreze în schimbul de dimineață – de la șapte și jumătate până la patru după-amiază iar cum profesorul venea înainte de amiază și după cinci seara, asta însemna că urma să-l vadă doar o singură dată pe zi, ceea ce din punctul ei de vedere era mai bine.

Iși păstrase serile libere, pentru a-i ține companie doamnei Macklin și pentru a se mai întâlni cu Bolly.

Fu surprinsă de faptul că Jan venea s-o conducă acasă în fiecare seară. Îi mulțumi într-o zi profesorului pentru gestul făcut, dar observă că acestuia nu-i plăcea să vorbească despre asta.

Bebelușii se simțeau de-acum bine, chiar și cel de-al patrulea, Jantje, care fusese în stare critică. Într-una din zile, îi dădu biberonul lui Jantje și se opri să-l mângâie puțin.

— Hai, bea, băiat frumos, ca să crești mare și puternic. Ii sărută capul micuț. Aș fi vrut să fii al meu, spuse ea încet.

— Îti plac chiar atât de mult copiii? se auzi vocea profesorului.

— Da, răspunse ea. Se simte deja mai bine, nu-i așa?

— Ai dreptate, soră Trent.

Zuster Ritsma îi spuse lui Abigail:

— Soră Trent, se mai întorc astăzi asistente. Nu-i așa că e bine? La ora unu, mai vin două și una dintre ele va munci mâine aici, așa că tu îți vei lua o zi liberă. Mai ai încă trei zile libere, dar pe acelea ți le vei lua când dorești tu. Așa a spus profesorul.

Abigail se uită la profesor.

— Incă nu ne-am acoperit tot personalul spuse el. Nu vreau să fii extenuată, pentru că nu vei mai putea fi pe urmă de nici un ajutor.

— Vai, ce minunat! Câtă încredere îmi acordați! zise ea pe un ton sarcastic. E plăcut să știi că sunt utilă, chiar dacă sunt doar o simplă piesă din toată această maşinărie.

Ea așteptă să-i vadă reacția. Acesta se încruntă puțin, dar atât, nimic mai mult. Ieși apoi din salon.

Pe seară, după ce ieși din tură, Abigail se întoarse acasă. Când intră, avu parte de o surpriză: profesorul se afla în fața ei.

— Bună seara, domnişoară Trent. Eu tocmai plecam - deja sunt în întârziere. Am venit să văd ce mai face doamna Macklin și am văzut că se simte foarte bine. De fapt, mâine chiar va avea parte și de o scurtă ieșire. Va fi un concert de muzică vieneză mâine seară, la Concertgebourv și nici nu se gândește sa-l rateze. Poate vrei să-i ții companie. Dar, presupun că nu te interesează.

— De ce presupui asta? întrebă Abigail. Mi-ar face mare plăcere!

— Serios?

— Da, confirmă ea și realiză apoi de ce primise acea zi liberă, chiar în ziua concertului...

Dacă nu ar fi ţinut atât de mult la doamna Macklin și nu și-ar fi dorit sincer s-o însoțească, ar fi zis acum un „nu" hotărât. Se uită la profesor și observă că știa la ce se gândea ea. Își luă apoi privirea de la el și spuse:

— Să aduc ceaiul, doamnă Macklin? și profesorul intenţionează să rămână?

— Nu, după cum am mai spus, tocmai mă pregăteam să plec.

Ea îl conduse până la ușă, își luă rămas-bun de la el și se duse în bucătărie, pentru a pune ibricul pe foc. Aproape că terminase de băut ceaiul, când doamna Macklin zie:

— Draga mea Abigail, era să uit. Dominic m-a rugat să-ți transmit că mâine dimineață, la ora zece, Jan va veni aici cu mașina și te va duce oriunde doresti. Dominic va fi plecat toată ziua și dacă vrei să iei prânzul cu Bolly, din partea lui ești liberă s-o faci. Cred că deja i-a spus lui Bolly că s-ar putea să vii la el.

Asta însemna, se gândi Abigail că Bolly o așteaptă și că nu ar putea să-l dezamăgească. Dar nu se putu abţine să nu se gândească la faptul că Dominic făcuse tot ce vrusese el, adică vorbise cu Bolly, înainte de a se consulta cu ea.

— Ar fi foarte frumos, zise ea. Aş fi trecut oricum pe la Bolly, dar mă gândeam că noi două am putea merge în vizită la profesorul de Witt mâine după-amiază.

— Ce drăguț din partea ta că te-ai gândit la mine, dar el va veni la concert cu noi, așa că voi putea să discut acolo cu el. Abia aștept. Cu ce te vei îmbrăca?

— Oh, Doamne! exclamă Abigail. Nu am cu ce să mă îmbrac - am doar o rochie foarte simplă, de catifea. Este maro şi nu mi-a plăcut niciodată. Doar că am împachetat-o în ultimul moment, gândindu-mă că mi-ar putea fi folositoare. Credeti că as putea să mă îmbrac cu ea?

— Sigur că da. Tu nu ești genul de fată care să aibă nevoie de tot felul de zorzoane și volănașe. Uite ce bine îți vine rochia asta roz, care este și destul de simplă.

Abigail încuviință, deși și-ar fi dorit din tot sufletul o rochie nouă. Era adevărat că nu avea cine s-o vadă la concert, iar cei doi pacienți ai săi ar fi prea amabili ca s-o critice, dar chiar și așa, nu s-ar prea simți în largul ei.

— Dumneavoastră cu ce vă veți îmbrăca? o întrebă pe doamna Macklin.

Cele două femei discutară toată seara despre îmbrăcăminte.

A doua zi dimineața, Jan sosi cu mașina. Abigail se urcă în mașină. Vremea nu dădea semne de îmbunătățire, dar în confortul din mașină nu mai avea nici o importanţă. Abigail îl rugă pe Jan s-o ducă la Bollinger. Trecuse numai o săptămână de când nu-l mai văzuse pe Bolly, dar ei i se păru că trecuse și mai mult timp de atunci. Il îmbrățișă cu bucurie.

Ea se așeză lângă sobă, iar Annie și Colossus stăteau lângă picioarele ei.

— E o fiinţă mică și încântătoare, Annie a noastră, spuse Bollinger. Il miorlăie pe şefu' și se așază în poala lui, când el stă pe scaun. Iar pe Colossus nu-l deranjează asta.

— Mă bucur. S-a făcut o frumusețe Annie acum, când e bine hrănită. Și spune-mi, Bolly, tu cum te mai descurci?

După ce Bollinger îi povesti ce-a mai făcut în ultimul timp ea îi explică faptul că nu-și primise salariul, acesta fiind motivul pentru care nu-i trimisese nici lui bani. El se oferi s-o împrumute, dar ea îl refuză politicos, asigurându-l că se descurcă.

— Tie nu ți-e prea ușor la spital, domnișoară Abby, îi zise Bolly. Șefu' mi-a zis că lucrezi din greu și că nu te-ai plâns nici măcar un moment.

— Dar chiar nu am avut de ce să mă plâng, răspunse ea, mirată de cuvintele profesorului.

— Hai să servim prânzul, domnişoară Abby. De obicei mănânc cu Mevroury Boot, dar acum voi sta cu tine, asta dacă vrei să rămâi, bineînţeles.

— Sigur că vreau să rămân, îi zise ea și-l îmbrățișă din nou. Tu ești prietenul meu, Bolly, nu știu ce m-aş face fără tine.

El îi zâmbi.

— Așa zice și șefu'.

— Serios?

— Da. E un adevărat domn, totul e să ajungi să-l cunoști mai bine.

La asta, Bolly avusese mai mult succes decât ea pentru că nu-l cunoștea deloc și nici nu i se părea că se va întâmpla asta vreodată. După masă, ieșiră să se plimbe puțin și-l luară și pe Colossus cu ei.

— Mevrourv Boot e o bucătăreasă extraordinară, comentă Abigail.

— Aici ai dreptate, răspunse Bollinger.

— Ar trebui să mă duc la bucătărie și să-i multumesc pentru masă.

Acest lucru îl și făcu, înainte de a-și lua rămas-bun de la Bollinger și de a-i promite o nouă revedere peste câteva zile.

O găsi pe doamna Macklin în dormitorul său, în timp ce aceasta își aranja părul pentru concert.

— Doamne, doar n-am întârziat! Concertul e la ora opt, nu?

— Da, dragă, zise doamna Macklin, mai e timp destul. Dar eu mă aranjez de pe acum, mai puțin cu rochia pe care o voi îmbrăca după cină.

După ce serviră cina, Abigail admira superba rochie neagră a doamnei Macklin și se duse apoi în cameră, ca să se schimbe și ea.

Îmbrăcă rochia ei de catifea și fu fericită să observe că nu-i stătea chiar atât de rău cu ea - se potrivea perfect cu nuanța ochilor ei.

leși din cameră și o admiră din nou pe doamna Macklin, care i se părea că arăta grozav.

— Am slăbit mult în ultimul timp și mi-e cam largă rochia, se plânse doamna Macklin.

— A mea e un pic cam strâmtă, ceea ce e mult mai rău, îi răspunse Abigail, zâmbind.

Il așteptau pe Jan, care trebuia să vină să le ia după ce-l lua și pe profesorul de Witt. La opt fără zece, Jan sună la ușă și le duse la concert.

Sala era plină. Se așezară pe scaune și muzica începu să se audă. Abigail se așeză lângă doamna Macklin, dar de cealaltă parte a ei, rămase un loc liber. După câteva minute, cineva se așază lângă ea. Ridică privirea. Era Dominic. Saluta politicos și se concentrară asupra muzicii nu rămase total surprinsă. Mai mult, se simţea îngrozitor ştiindu-se îmbrăcată atât de simplu. Chipul ei calm de mai devreme sa transformase acum într-unul total neliniștit. Poate asta il facu pe Dominic s-o ia de mână. Ea își întoarse privirea către el, era fermecător!

După ce concertul se sfârși, el o întrebă:

— Te-ai simțit bine astăzi, Abigail?

— Da, mulțumesc, abia reuși ea să spună. A fost minunat să-l revăd pe Bolly. Vă mulțumesc că m-aţi lăsat să-mi petrec ziua în casa dumneavoastră și să servesc prânzul acolo.

— Cu cea mai mare plăcere, răspunse el.

Toată seara fu ca un vis frumos pentru Abigail – un vis din care nu mai vroia să se trezească. De data aceasta, nu mai conduse Jan mașina, ci chiar profesorul. El opri mașina în faţa casei lui, spre mirarea lui Abigail.

Intrară în casă și-l salutară pe Bolly.

– Mi se pare o idee bună să bem ceva și să servim niște sandvişuri.

Mevrourv Boot apăru cu niște tăvi încărcate cu mâncare.

Abigail servi niște cârnăciori mici, bău un pahar de Cinzano și făcu conversație cu profesorul de Witt.

După vreo oră, profesorul le conduse acasă, după ce-l dusese și pe profesorul de Witt. Profesorul acceptă invitația la cafea pe care i-o oferi doamna Macklin și stătu de vorbă cu aceasta în timp ce Abigail se duse la bucătărie pentru a pregăti cafeaua.

Dar doamna Macklin luă doar câteva înghițituri de cafea și se retrase apoi in camera sa pretextând că era prea obosită, lăsând-o pe Abigail cu Dominic în cameră.

El mai turnă cafea în cești, iar Abigail sorbi tăcută din cească, încercând să găsească un subiect de conversaţie. Dar nu fu nevoie de așa ceva. Profesorul puse ceașca pe măsuță și spuse cu o voce blândă:

— Ești atât de drăguţă, Abigail.

Ori era amabil, ori își bătea joc de ea, se gândi Abigail.

Nu era deloc drăguţă, mai ales îmbrăcată în catifea maro. Probabil că-i lucea și nasul.

— Îți mulțumesc, îi răspunse ea. Nu știu de ce spui asta, pentru că nu este adevărat, dar îți mulțumesc oricum.

— Da, ai dreptate. Nu ești drăguță, ești frumoasă, pentru că ești sinceră și blândă. Ți-am mai spus că mi-ai redat încrederea în femei și acum mi-e puțin teamă.

— De ce?

— Pentru că s-ar putea să nu fie real...

Ea se ridică și se apropie de el.

— Ba e cât se poate de real, îl asigură ea, zâmbind.

Mai avea un pic și-i mărturisea că-l iubește, dar se opri. Probabil că el nu-și dorea iubire – nu din partea ei - probabil că era doar o trecere spre altă fată, una care să fie drăguță cu adevărat.

Dar, pentru a treia oară, el o sărută, oferindu-i de data aceasta un sărut care s-o țină trează toată noaptea.