În după-amiaza următoare, profesorul o așteptă pe Abigail în fața spitalului. Când aceasta sosi, o pofti să urce în mașină.

— Nu vrei să știi unde te duc?

— Ba da, bineînțeles că vreau; dar observ că nu intenționați să-mi spuneți, așa că mai bine nu întreb.

— Mergem la mine acasă.

Asta o sperie puțin pe Abigail.

— Pentru ce? întrebă ea.

— Ți-am spus că vrea cineva să te vadă, mi se pare cel mai potrivit loc.

— Înțeleg, zise ea.

Nu înțelesese nimic, dar nu vroia să-l întrebe cu cine se vor întâlni, știind că el asta aștepta.

— Foarte înțelept din partea ta, îi zise el, parcă citindu-i gândurile. Nu intenționez să-ți spun. Cum îl găsești pe profesorul de Wit?

— Determinat să se facă bine cât mai repede, răspunse ea, neînţelegând ce urma să se întâmple.

— Da, și eu sper asta. Am văzut că vă întelegeti bine. Sper că esti pregătită să mergi cu el acasă, pentru câteva zile.

— Desigur.

Ajunseră în fața unei case vechi, dar frumoase. Intrară și Abigail nu-și putu stăpâni admirația:

— Ce casă frumoasă, e perfectă!

El deschise o ușă și-i spuse:

— Vrei, te rog să aștepti aici?

Ea intră în cameră, iar profesorul plecă, trăgând uşa după el.

Abigail începu să admire tablourile de pe pereți. Erau portrete cu cei din familia lui, se gândi ea.

Ușa se deschise și Bollinger intră în cameră.

Ea ţipă de bucurie.

— Bolly! Oh, Bolly! și izbucniră în lacrimi.

— Gata, gata, domnişoară Abby, liniștiți-vă...

— Oh, Bolly, sunt atât de fericită să te văd! De ce plâng oare, nu-i așa că sunt o proastă? Dar cum ai ajuns aici, în casa profesorului? îl întrebă ea, neliniştită.

— Știi când profesorul mi-a adus banii de la tine? Ei bine, l-am invitat la o ceașcă de ceai și i-am povestit puțin despre noi doi, iar el mi-a spus: „Bine, Bollinger, din moment ce domnişoara Trent va mai sta în Amsterdam o săptămână sau chiar două, de ce nu vii și tu acolo, poate îți găsești ceva de lucru, ca să fii aproape de ea". I-am spus că nu e chiar atât de ușor să-ți găsești de lucru, la vârsta mea. Atunci, mi-a zis: „Aş avea nevoie de un grădinar pentru o săptămână sau două. Ce zici, te interesează?" Și uite-mă aici, domnișoară Abby. Am primit salariul în avans, asa că nu e nevoie să-mi mai dai bani.

— E minunat! strigă Abigail. Nu-mi vine să cred! Iți place de el, Bolly?

— Da, îmi place foarte mult, domnișoară Abby.

— Oh, Bolly, e ca si cum am fi din nou acasă! Și am să continui să-ți dau bani, pentru că îți aparțin, sunt munciti de tine. Acum îmi pot permite, în sfârșit, să te plătesc.

— Dacă aşa te simți mulțumită, domnișoară Abby... Cât timp crezi că vei mai sta aici?

— Nu știu exact. Încă vreo două săptămâni, poate chiar mai mult. Dar unde o să locuiești?

— Aici. Am o cameră sus, foarte cochetă și călduroasă.

— Nu trebuie să muncești prea mult, nu?

— Nu, draga mea, stai liniştită. Puțin grădinărit aici și puțin la casa profesorului de la ţară.

Ușa se deschise și apăru o femeie, care se prezentă imediat:

— Mevroury Boot - menajera.

— Domnișoara Abigail Trent.

— Profesorul vă roagă să vă întoarceţi la spital. Peste cinci minute va sosi mașina să vă ducă acolo. Pe el, vă roagă să-l scuzați.

Menajera zâmbi și ieși din cameră. Abigail se uită la Bollinger și-i mărturisi cu tristețe:

— Știi, el nu mă place deloc.

— Nu cred asta, domnișoară Abby. O tânără drăguță ca dumneata...

— Ești drăguț... Oricum, nu contează. Trebuie să plec, ma așteaptă taxiul.

— Profesorul a spus că mă poți vizita oricând doreşti, atunci când nu sunt plecat la casa de la tară.

— Asta e bine, Bolly. Ii sunt recunoscătoare pentru ce a făcut.

Abigail își luă rămas-bun de la Bollinger și plecă.

Ajunsă la spital, se duse la pacientul său și observă că acesta se simţea mult mai bine. Se refăcea pe zi ce trece și urma să plece peste o săptămână.

— Vei veni cu mine, Abby? o întrebă profesorul de Wit.

— Da, desigur, îi răspunse ea, bucuroasă că va mai face rost de bani, pentru a-i da datoria lui Bollinger.

În ziua următoare, îi spuse lui Bolly că urma să stea un timp cu profesorul de Wit, acasă la acesta. Bollinger arăta bine și părea mulțumit de noul său loc de muncă; fusese și la casa de la ţară, dar Abigail nu insista să-i dea mai multe detalii în legătură cu asta. Într-un fel, simțea că, cu cât știa mai putine lucruri despre viața privată a profesorului, cu atât mai bine.

Casa profesorului de Wit se afla foarte aproape de cea a lui Dominic van Wijkelen. Așa că Abigail îl vizita pe Bollinger din ce în ce mai des, mai ales că i se păru că și profesorul începuse să se poarte mai frumos cu ea, oferindu-i de fiecare dată când venea câte o ceașcă de ceai. Și totuși, de fiecare dată când profesorul venea să-şi viziteze pacientul și totodată prietenul, uneori chiar și de câte două ori pe zi, cu Abigail nu schimba decât câteva vorbe și acelea, strict profesionale.

Intr-una din zile, profesorul de Wit o rugă pe Abigail să se ducă la librărie, să-i aducă niște cărți.

Pe drum, Abigail găsi o pisicuță; era tare mititică, blănița ei tărcată era murdară, iar din trupul ei micuț curgeau picături de sânge. Abigail o luă cu grijă, ca să n-o rănească și mai tare.

Era o creatură mică si urâtă, dar privirea din ochii ei albaştri era înduioșătoare. Abigail se hotărî s-o ducă în casa profesorului, pentru ca Bolly să-i îngrijească rana.

Ajunse în faţa casei și bătu în ușa de la camera lui Bollinger. Acesta deschise ușa și chipul i se lumină.

— A, domnişoară Abby, chiar mă gândeam când vei mai veni pe la mine. Intră și hai să bem o ceașcă de ceai. Dar nu stiu dacă ar trebui să intri pe usa asta. Dumneata trebuie să intri pe ușa principală!

— Prostii! Oricum, am venit acum neinvitată și în plus, nu am venit singură. Uite, zise ea, arătându-i pisicuta.

— Oh, sărmana... Hai s-o ducem în bucătărie.

Intrară în bucătăria din spatele casei. Nu mai era nimeni acolo. Bolly îi dădu explicații – menajera, Mevrourv Boot, era plecată la nişte rude.

— S-o punem pe cerșetoarea asta mică în fața sobei, ca să se mai încălzească și vedem apoi ce putem face pentru ea, zise Bolly.

Abigail începu să-i curețe blănița, cu multă grijă, ca să n-o rănească și mai tare. Apoi, văzu și rana; era în pieptul ei micuț, nu era mare, dar destul de adâncă.

Deodată, se auziră nişte paşi înspre bucătărie.

— Pot să arunc o privire? se auzi vocea profesorului.

— Ce bine că ați venit, şefu' zise Bolly. Domnișoara Abby a găsit creatura asta mică pe o alee din spatele casei. Nu arată prea bine, e rănită destul de rău. Domnisoara Abby s-a gândit să o aducă aici...

— Bine a făcut. Dar n-am auzit soneria de la ușă, zise profesorul, uitându-se la Abigail cu blândeţe.

— Nu, știți, n-am intrat pe ușa din faţă...

Profesorul luă pisicuta în brațe și începu să-i inspecteze rana.

— Nu că ar fi grija mea, dar să ştii, domnișoară Trent, că nu e nevoie să te strecori în casa mea pe ușa angajaților, îi spuse el lui Abigail.

— Dar nu m-am strecurat! se revoltă ea. N-am știut dacă sunteţi acasă.

— Și dacă știai?

Abigail se înroși. Ce era să spună? Că nu ar fi sunat la ușă nici moartă, știind că nu era chiar atât de bine primită în această casă? Preferă să tacă. Ea luă farfurioara cu lapte, pe care Bollinger o pregătise pentru pisicuţă.

După ce Abigail o hrăni cu lapte, profesorul cusu rana pisicuței.

— Și acum, ce se va întâmpla cu ea? Intenționezi s-o iei înapoi cu tine, domnişoară Trent?

Abigail se uită la el, încurcată. Ar fi vrut s-o ia cu ea, dar nu avea voie s-o ţină în spital, până când urma să se întoarcă acasă în Anglia.

— Știu la ce te gândești - S-o lași aici... zise el.

— Păi, nu cred că sunteți în stare să refuzaţi pe cineva, dacă știți că are nevoie de ajutorul dumneavoastră...

Profesorul se încruntă, dar ea continuă:

— Nu-i nimic, dacă nu vreți să fiţi deranjat. Mă descurc eu. Vă mulțumesc că aţi fost atât de amabil...

Abigail îi zâmbi ironic și se pregăti să ia pisicuța și să plece. Profesorul o opri.

— Stai, nu pleca. Îmi cer iertare că te-am supărat. Bineînteles că va rămâne aici. Oricum, cum aș putea să te refuz, după discursul tău atât de drăgut!

— Să știți că am vorbit serios, spuse ea, cu inima cât un purice. Multumesc, profesore. N-o să vă deranjeze. Sunt convinsă că Bolly va avea grijă de acest lucru. Nu-i așa, Bolly?

— Desigur, domnișoară Abby. Voi avea multă grijă de ea. Când vei mai veni pe aici, nici n-o s-o mai recunoști.

— Apreciez, domnişoară Trent, dar te asigur că pisicuta va fi binevenită în casă. Am un câine care abia așteaptă un partener de joacă, zise el, îndreptându-se spre ușă. Bollinger, fii amabil și fă-mi și mie un ceai și te rog să mi-l aduci în birou. Domnișoară Trent, ești drăguță să mă însoțești?

— Eu? întrebă ea mirată. Dar nu pot, trebuie să mă duc la Kalverstraat și să-i aduc cărțile profesorului de Witt, își aminti ea.

— Lasă, nu-ți fă probleme. Am și eu drum azi pe acolo. Ii voi aduce eu cărțile, pentru că-i voi face mai târziu o vizită.

Abigail il urmă pe profesor în biroul său. Pe pereți erau aliniate rafturi cu cărți, iar în mijlocul camerei se afla o masă mare rotundă.

— Chiar nu cred că pot rămâne cu dumneavoastră la ceai...

— Vreau doar să-mi cer încă o dată iertare pentru comportamentul meu de mai devreme. Te rog să rămâi, Abigail, îi spuse el şi zâmbi.

Inima lui Abigail începu să bată cu putere. Cine să-l mai înțeleagă?

Se aşeză pe un scaun și-l întrebă cu voce duioasă:

— Ce nume îi veți da pisicuței?

In acel moment intră și Bollinger cu ceaiul.

— Vrem un nume pentru pisicuţă, Bollinger. Ai vreo sugestie? îl întrebă profesorul.

Bollinger puse tava pe masă și spuse:

— Ei bine, este o orfană, nu-i așa? Ce-ar fi să-i spunem Annie? Micuța orfană Annie, adăugă el.

— Un nume foarte potrivit, Bollinger. Annie se va numi. Când își va mai reveni, poți să-i faci cunoștință cu Colossus. Acesta este numele câinelui meu, îi explică el lui Abigail.

— Acum, pisicuța trage un pui de somn. Trebuie să-i mai dau de mâncare, zise Bollinger.

— Să-i dai lapte la fiecare două ore, dar nu prea mult.

— O.K., șeful râse Bollinger. Deocamdată, vă spun la revedere, domnișoară Abby.

— Ne vedem mâine la o cafea, Bolly, îi răspunse ea.

Profesorul o întrebă pe Abigail:

— N-ai vrea să rămâi aici vreo două zile? Eu voi fi plecat și cred că ar fi bine să o supraveghezi pe Annie până când mă voi întoarce.

— Asta chiar ar fi o idee bună, spuse Bollinger, entuziasmat. Nu ai nici un motiv să refuzi invitația, nu-i așa, domnișoară Abby?

Abigail acceptă bucuroasă. Îi plăcea atât de mult această casă, încât ar fi locuit în ea pentru totdeauna. Și totuși, casa nu însemna nimic dacă nu era și profesorul acolo, se gândi ea.

Da, era îndrăgostită cu adevărat de Dominic van Wijkelen! Dar trebuia să fie realistă. Nu avea nici cea mai mică șansă ca și profesorul să se îndrăgostească de ea. Deși, uneori se mai întâmplă și miracole...

Abigail încercă să-și alunge gândurile și-l întrebă pe profesor dacă lui Colossus îi fusese greu să se adapteze la viața de oras.

— Nu, nu chiar. Are parte de o plimbare bună în fiecare dimineață și de alta pe seară. In plus, merge întotdeauna cu mine la Eriesland, unde am o altă casă. Acolo, poate să alerge cât vrea.

— Eriesland... E departe de aici?

— Nu prea; sunt o sută treizeci de kilometri până acolo. Cu maşina fac cam o oră și jumătate, poate chiar mai puțin.

— Acolo se duce Bollinger?

— Da, am o grădină destul de mare acolo, iar Bollinger iubește grădinăritul. Dar bănuiesc că ştii asta. Are degete verzi.

— Degete...? Ce înseamnă asta?

— El cultivă diferite plante și ele cresc, pentru că le înţelege... Interesant, nu? Abia aștept să văd grădina, la primăvară.

— Trebuie să plec, spuse Abigail.

Profesorul o conduse spre ușă, când, deodată, îi zise:

— Un moment, domnișoară Trent - eșarfa ta. Ai transformat-o în culcuș pentru pisicuţă, nu-i așa?

— Da, dar nu contează. Nu mi-e frig și oricum, nu am mult de mers pe jos.

El ignoră cuvintele lui Abigail, se duse pe hol și reveni în câteva clipe, cu o eşarfă de-a lui, din mătase.

— Cred că e bună asta, spuse el. Apoi, începu să-i încheie nasturii de la haină, îi legă eșarfa în jurul gâtului, iar când Abigail îi mulţumi, nu se obosi să-i răspundă. O conduse apoi spre ușă. Mașina era parcată în faţa casei.

— Jan te va conduce. La revedere, domnișoară Trent.

In mașină, Abigail începu să viseze cu ochii deschiși. Ii împrumutase eșarfa lui – părea un semn bun... Și totuși, știa că nu trebuie să se amăgească singură...

Abigail petrecu două după-amieze încântătoare în casa profesorului, jucându-se cu pisicuta Annie și stând la suetă cu Bolly. Ea reuși să-i mai dea o parte din bani, deși acesta încercă s-o refuze.

— Nu te mai împotrivi, Bolly. Oricum, mai am de stat încă o săptămână cu profesorul de Witt, ceea ce înseamnă că mai am de primit niște bani. Ea nu-i mai spuse că, de la doamna Morgan, nu primise totuși nici o veste.

Abigail se acomodase cu casa profesorului de Witt. Aceasta era mult mai mică decât cea a prietenului său, dar la fel de veche. Totuși, nu avea grădină, dar camerele arătau foarte bine. Dormitorul lui se afla la etaj, iar al ei alături. Menajera lui, Juffrouv Valk i se păru lui Abigail ca fiind o femeie sensibilă, dar cu un puternic simţ al datoriei. Ea nu vorbea engleza, așa că pentru Abigail asta se dovedi o adevărată provocare, pentru a vedea cum se descurca în engleză.

Abigail și pacientul său serviră cina împreună, apoi îl ajută să urce scările și să se așeze în pat. În momentul următor, ușa se deschise și intră profesorul van Wijkelen. Pentru a-i lăsa puțin singuri, Abigail ieși din cameră și se duse să o ajute pe Juffrouv Valk la spălatul vaselor. La un moment dat, îl auzi pe profesor chemând-o. Intră din nou în dormitor, așteptând să vadă de ce fusese chemată.

— Discutam despre tine, domnișoară Trent. Profesorul de Witt și cu mine am ajuns la concluzia că, are nevoie de îngrijirea ta încă o săptămână. Pe urmă poate renunta la serviciile tale – cu regret, aș adăuga eu.

Abigail își aținti privirea asupra lui. Își aminti că, mai devreme, îi spusese pe nume, adică Abigail...

— O săptămână chiar e de-ajuns, continuă el. În plus, e convenabil și pentru mine pentru că am o altă pacientă, care ar avea nevoie de îngrijire vreo săptămână. O scoțiană, care locuiește într-una din casele din Begynbrog - ai fost pe acolo?

Abigail încuviință.

— Ştiu, că ți-aș amâna din nou plecarea, dar a-i ajuta-o mult dacă ai sta alături de ea - e o persoană fermecătoare, să știi, îi spuse el zâmbind.

Abigail se uită la zâmbetul lui. Era unul ironic. Se întristă.

Tot ce avea de făcut era să-l refuze, dar nu reuși... Își dezlegă de la gât eșarfa, i-o înapoie, mulțumindu-i pentru gestul făcut și ieși din cameră.

După câteva minute, profesorul plecă. Trecu pe lângă ea, fără a-i ura măcar noapte bună și ieși pe ușă.

— Îmi va fi dor de tine, Abby, îi mărturisi profesorul de Witt, când se întoarse la el în cameră. Dar Dominic are dreptate, chiar nu voi mai avea nevoie de îngrijirea ta. Cred că l-am surprins şi pe el. Dar mă bucur că vei rămâne în Amsterdam. Trebuie să mă mai vizitezi, când ai timp liber.

— Mi-ar plăcea, deși nu voi mai sta decât o săptămână în Amsterdam, după ce voi pleca de la dumneavoastră. Trebuie să trimit o scrisoare către agenția din Londra, să văd dacă îmi găsesc un nou loc de muncă. Altfel, voi fi nevoită să aștept câteva zile, până mi se va găsi un alt caz și n-aș vrea să se întâmple asta.

— Dar nu vrei și tu câteva zile libere, Abby?

— Nu, nu pot... Dar să nu mai vorbim despre mine, e plictisitor.

— Plictisitor? Draga mea Abby, ești ultima persoană pe care aș putea-o cataloga drept plictisitoare. Spune-mi, cum se împacă pisicuța aia a ta cu Dominic...

Seara, înainte de culcare, Abigail începu iar să se gândească la profesor. Era bucuroasă că nu urma să se despartă prea curând de el... „Dar parcă nici nu vezi că îți vorbește, doar pentru a-ți spune un lucru neplăcut sau atunci când are nevoie de tine!" se certă pe sine. Şi totuși, i se păru că, în ultimul timp, profesorul arăta mult mai trist și obosit. Probabil că deși avea o casă frumoasă și îngrijită și o menajeră pricepută, simțea lipsa unei familii... măcar o avea pe Annie, își spuse ea și adormi, rămânând cu acest gând ridicol.

Săptămâna trecu repede. Profesorul de Witt se simţea mult mai bine și își petrecea o mare parte din zi scriind la cartea sa- un tratat de biochimie.

Profesorul trecea zilnic pe acolo. Uneori, rămânea să joace câte o partidă de şah cu amicul lui și aducea întotdeauna vești despre Bollinger și Annie.

Cu o zi înainte de a pleca din casa pacientului său, Abigail îi făcu o vizită lui Bollinger. Profesorul nu era acasă, dar rămase la o ceașcă de ceai cu Bollinger, discutând cu el mai ales despre Annie. Pisicuța se transformase din creatura aceea micuță și mizerabilă într-o felină frumoasă și durdulie și se înțelegea de minune cu Colossus.

Abigail se uita cu atentie la Bollinger. Nu-l mai văzuse de mult timp atât de fericit. Se întreba dacă se va mai putea readapta la viata din Londra.

— Bolly, îi zise ea, chiar dacă mă voi intoarce la Londra, să nu vii acum cu mine. Mai bine mai rămâi aici puțin, măcar până când voi reuși să obtin o casă a noastră.

— Şi cine va avea grijă de tine? întrebă el îngrijorat.

— Mă descurc eu, Bolly. Găsesc un caz nou și voi locui cu persoana respectivă, îi răspunse ea cu hotărâre, stiind că, de fapt, Bolly ar fi bucuros să poată rămâne în casa profesorului.

Inainte de a pleca, ea îi zise:

— Nu știu exact când voi mai trece pe la tine, Bolly. Trebuie să merg să văd noua pacientă, dar voi veni de îndată ce voi putea.

— E în regulă, domnişoară Abby. Oricum, şefu îmi povesteşte întotdeauna despre tine, îmi spune cum o mai duci.

— Serios? N-aş fi crezut... spuse ea mirată.

In acea seară; profesorul veni să-și viziteze prietenul. Abigail tocmai îl convingea pe pacient să-și bea laptele.

— Abby, câte nu fac de dragul tău. Prevăd că în curând, aşa vei face și cu soțul și copiii tăi, îi vei linguși, până când vor face tot ce vrei tu, glumi profesorul de Witt.

Abigail începu să râdă. Nu avea nici o perspectivă de a se mărita și chiar dacă ar fi avut, îl vroia ca sot numai pe Dominic, care stătea acum lângă ea, savurând o cafea.

Abigail se ridică de pe scaun.

— Bănuiesc că aveţi de discutat, așa că vă las...

— Rămâi acolo unde ești, îi spuse profesorul pe un ton care semăna a ordin. Apoi, citindu-i surprinderea de pe chip, adăugă:

— Te rog

Ea se așeză la loc pe scaun, încercând să rămână calmă.

— Te voi lua mâine, spuse el. Te rog să fii gata până la ora trei. Pacienta mea nu vrea să se întoarcă singură acasă și mi se pare foarte potrivit să vă cunoașteți la o ceașcă de ceai. Am înțeles că ești de acord să stai cu ea o săptămână sau chiar zece zile și i-am spus și lui Bollinger asta – ştie că e liber să plece când vrea. Nu știu ce aţi discutat voi doi, dar am înțeles de la el că ar vrea să mai stea până când vei găsi o casă în care să locuiți.

— Da, așa e, răspunse ea sec. Dar asta nu trebuie să fie preocuparea lui.

— Cum nu trebuie să fie nici preocuparea mea, nu-i așa? fu concluzia profesorului. Apoi, își întoarse privirea către profesorul de Witt.

— Voi veni să te vizitez în fiecare zi, deși ești aproape refăcut. În plus, o ai pe Juffrouv Valk care, mi-a spus sora Trent, te îngrijește foarte bine.

La ora trei, Abigail era gata, așteptând cu valiza pregătită în faţa casei. Își luă rămas-bun de la Juffrouv Valk, îi promise profesorului de Witt că-l va vizita, înainte de a pleca în Anglia și-i multumi acestuia pentru mănușile pe care acesta i le făcuse cadou. Era o pereche de mănuși foarte frumoasă, din lână și cu tiv de blăniță. Abigail declară că le va purta toată iarna, în fiecare zi, atât de mult îi plăceau.

Abigail il sărută pe obraz pe profesorul de Witt. În acel moment, intră și profesorul.

— Ah, Dominic, ești invidios, râse profesorul de Witt.

Profesorul zâmbi amar și-i aruncă lui Abigail o privire de gheață, apoi o întrebă:

— Esti gata, sora?

— Da, îi răspunse ea cu aceeași răceală și-l urmă spre maşină.

Traficul era intens și profesorul devenea din ce în ce mai nervos

— Pacienta ta, începu el să zică, doamna Macklin, e bolnavă de ceva timp, are ulcer. Am operat-o acum șase săptămâni, dar și-a revenit greu. Acum este mult mai bine, dar după atâta timp petrecut în spital, nu mai suportă să stea singură acasă. In plus, nu este genul de persoană care să-și deranjeze prietenii. Are o conditie materială modestă, apropo - să nu-i vorbesti despre onorariul tău. Dacă te întreabă ceva, îi spui că veți stabili mai târziu. Voi avea eu grijă să fii plătită.

— Cum doriți, domnule, spuse ea încet. Câți ani are doamna Macklin?

— Şaizeci şi cinci. Este văduva unui scoţian.

Ajunși în fața casei, îl auzi pe profesor spunând un „bună ziua, am sosit!" pe un ton blând, în timp ce intrară în cea mai micuţă casă pe care o văzuse până atunci.