Camera era răcoroasă și destul de neprimitoare, ca și femeia care stătea în spatele biroului, într-un colț. Lampa de pe birou lumina destul de slab, iar ceața pătrundea tot mai mult de afară, în acea dimineață întunecată de ianuarie.

Această lumină slabă o făcea pe femeie să pară cu cel putin zece ani mai tânără, gândi domnişoara Abigail Trent, despre această doamnă, care-i lua interviul.

— Vârsta dumneavoastră, domnişoară Trent?

— Douăzeci şi patru.

— Ce studii aveti?

Abigail murmură numele unei binecunoscute scoli de asistente. Când tatăl ei trăia, aveau destui bani...

— Sunteti înregistrată la stat?

Abigail încuviință și când fu întrebată care era numele şcolii la care se pregătise, ea menționă numele unui spital faimos din Londra.

— Aveti rude care vă mai ajută?

Ea se gândi la cei doi veri din Canada, care ii trimisesera felicitări de Crăciun in fiecare an, dar nu erau chiar atat de apropiati. Aşa că răspunse, cu voce stinsă.

— Nu.

Apoi, fu întrebată în ce categorie de asistente lucrase pana acum.

— La chirurgie, răspunse Abigail.

— Esti dispusă să călatoreşti?

— Bineinteles, răspunse ea și-i zâmbi doamnei.

Dar aceasta nu-i răspunse la zâmbet. In schimb, se uită la ceas, dând de înteles că stătuse de vorbă cu Abigail mai mult decât cu celelalte persoane de la interviu. Ea se ridică de pe scaun și intră într-un cabinet. Se întoarse apoi, tinând în mână un dosar și se aşeză la loc.

— Cred că îti putem oferi un post imediat, dacă eşti dispusă să iei un caz medical. O pacientă din Amsterdam o americană. Ea locuieşte cu nişte prieteni, în apartamentul lor.

A fost internată în spital cu simptome grave de gastrită și acum s-a întors acolo. Stă tot în pat, bineinteles, aceasta fiind decizia doctorului. Nu s-a prea împacat cu spitalul, nici nu vorbește olandeza. Cred că este puțin cam..

Ea lăsă fraza neterminată și continuă:

— Vei fi plătită cu douăzeci de lire pe săptămână, o dată la două săptămâni. Apartamentul se află, cred, într-una din cele mai bune zone ale oraşului. Vei avea câte douả ore şi jumătate libere in fiecare după amiază și bineinteles, dacă vei mai avea nevoie. Dacă iei acest caz, vei plăti agenției 12,5% din salariul tău, pană când vei pleca.

Termină de vorbit şi, după o pauză de câteva minute, o intrebă pe Abigail:

— Ei bine, domnişoară Trent? Te interesează acest caz?

Nu era chiar ce-și dorea, se gândi Abigail, dar nici ea nu știa prea bine ce vroia doar să plece cât mai repede din Londra, din Anglia, pentru a-și face un viitor. Și avea nevoie de bani.

Se ridică de pe scaun.

— Da, vreau să-l iau, spuse ea. Când trebuie să plec?

— Te-aş ruga să iei loc din nou pe scaun.

Femeia părea mai severă ca oricand.

— Ii voi da numele și adresa pacientei. Iti sugerez să pleci mâine dimineată, ca să poți ajunge la Amsterdam, în jurul pranzului. Aşa, vei avea timp să despachetezi, să faci cunostintă cu pacienta şi să-ți începi imediat îndatoririle.

Abigail clipi din genele ei fine, mătăsoase. Acestea o făceau să pară mai frumoasă, pentru că, în rest, avea o figură destul de banală, chiar puțin cam urâtă. Nasul ei prea scurt, gura prea largă, iar părul, prea încalcit, pentru a spune că era o femeie care arăta bine.

Nu era sigură că facea bine, acceptând acest caz. Probabil că nu, dar putea oricând să se întoarcă la spital. Ea întinse mâna şi luă foile. Două minute mai târziu, se afla afară, în stradă. Statea nemiscată și trecătorii o împingeau, din ambele directii. Nu vroiau să fie nepoliticoşi cu ea, ci doar să poată ajunge la treburile lor, cât mai repede. Intr-un final, trecu strada şi văzu luminile jucăuşe ale unui restaurant şi intră. Era aproape ora douasprezece, în această zi cu ceată, a primei săptămâni din luna ianuarie prânzul într-un loc plăcut ca acela, i se părea o idee bună. Comandă ouă, cartofi prăjiti şi o cafea.

In timp ce astepta să-i fie adusă mancarea, începu să-şi facă unele calcule, pe un carnetel. Douazeci de lire pe săptămână erau binevenite. Nu câstigase nici un ban, de trei săptămâni. Când mama ei se îmbolnăvise, fusese nevoită sa renunte la slujba de la spital și să stea acasă, să o ingrijească. Oricum, doctorul îi spusese că mama ei mai avea de trăit doar câteva luni și nu putuse suporta ideea ca aceasta isi va petrece ultimele clipe ale vietii pe un pat de spital. De aceea, încercase săi ofere mamei sale tot confortul de care avea nevoie, acasă. Din pensia mamei, platise chiria micului lor apartament şi celelalte cheltuieli de întreținere, dar după ce aceasta muri, nu-i mai rămase nici un ban. Mobila se dăduse odată cu apartamentul, bijuteriile mamei sale fuseseră și ele vandute. Până și Bollinger, servitorul loial al tatălui ei, care după moartea acestuia se hotărase să rămână, muncea de mai bine de un an fara salariu. Abigail dăduse aproape toți banii pe inmormântare, iar acum trebuia să lucreze din nou, pentru a caştiga niste bani. Ouale și cartofi prăjitți sosiră, dar Abigail continuă să-şi faca acele calcule. Până când urma să fie plătită, adică peste două săptămâni, se gândi ea, era nevoită să trăiască cu o liră sau doua in poşetă... Oricum, nu avea prea mult timp liber, pentru a cheltui bani. Apoi, după ce va plăti agenției procentul de 12,5%, va putea să-i trimită nişte bani și lui Bollinger. Se va retrage oricum, presupuse ea, dar nu va putea trai din pensia lui mică. Chiar începu să se îngrijoreze pentru el. Unde va locui? Fuseseră nevoiți să părăsească apartamentul şi acum el nu avea unde să se ducă. Abigail începu să plângă.

Lua un autobuz spre apartamentul ei, de pe strada Cromwell.

Dupa ce deschise usa, il vazu pe Bollinger ieșind din bucătărie.

— Ai sosit, domnişoară Abigail? Ei, cum a mers?

— Am obtinut un loc de muncă, Bolly, douăzeci de lire pe saptamână, în Amsterdam pentru a îngriji o americana. Trebuie să plec mâine. Ce noroc, că mai am încă pașaportul, de când am fost noi la Ostend! Deci, se pare că totul o sa fie O.K. Işi puse pălăria și haina pe un scaun si se duse să-și facă un ceai. Şi tu, ti-ai găsit ceva? îl întrebă ea.

— Am găsit - doamna de la librărie, o mai tii minte? Fiica ei are o casă chiar aici, după colț. Voi avea camera mea, iar mesele le voi lua impreună cu ea și cu sotul ei. Patru lire pe saptamana îmi ajung, aşa că nu te mai îngrijora pentru mine.

Abigail se uita la el cu afecțiune; știa că minte de dragul ei; nu avea cum să se descurce cu acesti bani!

Avea aproape saptezeci de ani și muncise mult până acum, făcând cumpărături, gătind şi reparând diferite lucruri prin casă. Îi era imposibil să-l poată răsplăti aşa cum se cuvenea, pentru tot ce facuse pentru ea şi pentru mama ei, dar vroia măcar sa-i poată da bani pe care îi datora. Cu multi ani în urmă fusese gradinarul tatălui ei, un simplu servitor.

Ea facu ceaiul şi se aşeză lângă Bolly.

— Ma bucur că ti-ai găsit un loc în care să te duci, începu să zică. Apoi îsi deschise poşeta. Mi-au dat cinci lire în avans, continuă ea. Deocamdatā, iți dau banii aceştia și pe urmă, cum mai primesc nişte bani, iti mai trimit si tie. El începu să protesteze, refuzând banii.

— Nu, Bolly dragă, ești prietenul meu și ai fost, de asemenea, prietenul părinţilor mei. Imi pot permite acum să-ți dau salariile pe care nu le-ai primit de atâta timp, doar că îți voi da câte puțin, în fiecare săptămână. Nu îmi va lua prea mult timp, ca să mă achit de datoria față de tine, din moment ce voi avea o cameră unde să stau și voi primi și mâncare gratuit, și sper că după aceea, să-mi pot relua serviciul de la spital, și poate vom găsi un locușor în care să locuim iar împreună și să lucrezi pentru mine, în continuare.

Ea îi zâmbi, încercând să nu-i arate că știa cam ce vârstă avea el și că nu va mai putea lucra, așa cum o făcea înainte. Iși mai turnă puțin ceai, apoi continuă:

— Ce amuzant a fost unchiul Sedgeley, ieri. Mă întreb ce ar fi făcut el și mătușa Miriam, dacă aș fi acceptat invitația lor, de a veni în Gore Park și de a sta împreună cu ei. Ei l-au urât pe tata... Mătușa Miriam mi-a spus că sunt norocoasă că mi-am găsit o vocație și că astfel nu trebuie să mă mărit.

— Bineînțeles că te vei și mărita, domnișoară Abley, spuse Bollinger

— E drăguț din partea ta să spui asta, Bolly, dar mi-e teamă că s-ar putea să aibă dreptate. Am deja douăzeci și patru de ani și nu m-a cerut nimeni până acum... nici măcar vreo aluzie la asta. Eu sunt bună doar să ajut oamenii. In rest, sunt prea urâtă pentru ei.

— Vorbești prostii, domnișoară Abby. Doar că, încă nu ai găsit bărbatul potrivit, asta-i tot. Il vei găsi, nu-ti face probleme.

— Da? Ei bine, atunci când se va întâmpla asta, mă voi mărita cu el, doar dacă te va lua și pe tine lângă noi, spuse ea, cu fermitate în glas. Acum, hai să mergem și să vedem camera în care vei locui în această perioadă. Pe urmă, mergem să vedem un film, la cinema.

Această remarcă l-ar fi şocat pe unchiul Sedgeley, dacă ar fi auzit-o - să se ducă la cinema, la numai o săptămână de la înmormântarea mamei sale! Parcă îl şi auzea spunând asta, dar nu conta pentru ea ce gândea el. Mama ei ar fi fost prima care i-ar fi sugerat să facă asta. Viata merge înainte și nu uiți pe cineva, dacă stai pe un scaun, la cinema si vezi un film...

În dimineata următoare, își luă rămas bun de la Bollinger şi plecă spre Amsterdam.

Pe lângă hainele obişnuite, își luase cu ea și uniformele albastre, de asistentă. Abigail începu să-şi facă iar calcule. Nu ar fi avut de ce să cheltuiască prea mulţi bani – timbre pentru scrisorile către Bollinger și mici lucruri pentru ea. Deschise ziarul pe care însoţitoarea de bord i-l dăduse și începu să-l citească atentă, lăsându-şi mintea să rătăcească.

Nu peste mult timp, văzu printre nori coasta Olandei. Coborî din avion atunci când ajunse în Olanda. Se urcă într-un autobuz, cu destinaţia Amsterdam. Incă nu-i venea a crede că se afla cu adevărat în Olanda. Parcă abia își luase rămas bun de la Bollinger... Trebuia să ajungă în Apollolaan, aşa că luă un taxi.

Descoperi că se afla destul de departe, faţă de centrul oraşului.

Când ajunse în Apollolaan, coborî din taxi, plăti șoferul și traversă strada, pentru a intra în clădirea impunătoare din fata ei. Clădirea era luxoasă, se putea observa după masinile parcate în față, după covorul elegant din hol și după uniforma impecabilă a portarului. Acesta o salută politicos, iar atunci când spuse cine este, îi luă valiza și o însoți până la al patrulea etaj. Acolo, o lăsă în fața ușii cu numărul 21. Pe plăcuţa de pe uşă era scris „Domnul și doamna E.Goldberg".

Abigail trase aer în piept și sună la ușă. Îi deschise o servitoare care, după ce auzi numele lui Abigail, o invită să intre, o îndemnă să se așeze pe un scaun și apoi dispăru. Abigail se uită la scaun - unul destul de subțirel, care nu ar fi suportat, cu siguranţă, greutatea formelor ei rotunjite. Așa că rămase în picioare și se uită în jur. In antreu se afla un covor mai vizibil decât cel din hol; pereții erau acoperiţi cu un tapet îngrozitor de urât, poleit cu aur. Iar lângă scaunul acela micuț, pe care îl ignorase cu prudenţă, se afla o canapea micuţă, acoperită cu catifea roșie. Lângă canapea, mai era un scaun cu spătar. O măsuţă de perete din aur și marmură, ocupa spațiul dintre două uși, iar pe ea se afla un ceas franţuzesc și niște vaze cu flori. Abigail era însă o persoană cu mult bun-gust și se gândi că i-ar fi plăcut ca mama ei să-i fie alături, ca să comenteze împreună, despre acea casă. Pentru moment, se gândi la apartamentul ei cochet, de pe strada Cromwell, dar reveni repede cu gândul la prezent; să-și plângă singură de milă, nu avea nici un sens, își spuse ea. Se întoarse cu fața spre ușă pentru a observa cine se apropia de ea.

Aceasta trebuia să fie doamna Goldberg, pentru că arăta exact cum își imagina Abigail. Era o femeie de vârsta a doua, cu părul blond, cu niște ochi frumoși, albaștri și cu un chip de păpuşă, încă atractiv. Aceasta îi zâmbi, îi întinse mâna și-i spuse cu o voce caldă:

— Ei, dragă, deci tu ești asistenta. Nu-ți pot spune cât de bucuroși suntem să te avem aici. Apoi, adăugă:

— Sunt epuizată, absolut epuizată! Zi și noapte am fost nevoită să am grijă de draga de Clara - știi, este atât de

sensibilă, nu am putut s-o lăsăm în spital; deşi sunt convinsă că a fost tratată cum trebuie, este obişnuită cu viaţa confortabilă.

Ochii ei albaștri îi trădau îngrijorarea.

— Să sperăm că ce a fost mai greu, a trecut. Doctorul Vincent va veni în fiecare după-amiază și în această seară va aduce și un specialist - unul foarte bun, te asigur - ca s-o vadă pe Clara și să decidă dacă trebuie operată sau nu.

Ea făcu o pauză și atunci Abigail o întrebă:

— Să înțeleg că vreți să mă duc imediat la ea? Dacă aş putea să mă duc totuși în cameră să-mi schimb hainele... Doamna Goldberg zâmbi, devăluindu-și un dinte de aur.

— Faci asta, te rog? Eu, pur și simplu, trebuie să mă odihnesc. Prânzul îl servim la ora douăsprezece și jumătate.

Abigail îi zâmbi la rândul ei, sperând că doamna Goldberg o va invita totuși la o ceașcă de ceai. Avea nevoie de câteva minute pentru acomodare. Doamna Goldberg nu-i făcu o astfel de invitaţie, dar o însoți pe Abigail până în camera sa.

Camera era drăguță, avea vedere spre Apollolaan și era mobilată cu lucruri confortabile. În plus, alături se afla şi o baie proprie. Îndată ce rămase singură, Abigail se schimbă în uniformă, se spălă pe mâini și își îndesă părul în boneta impecabilă. După aceea, ieși din cameră. Doamna Goldberg o aștepta. Ea apăru deodată de după o ușă și spuse cu convingere:

— Oh, ce rapidă ai fost și ce uniformă frumoasă ai!

Abigail o urmă pe doamna Goldberg și intrară în camera pacientei. Doamna Clara Morgan stătea tolănită pe multe perne. Unele erau aruncate pe podea, iar celelalte erau înghesuite în spatele ei. Ea spuse, obosită:

— Mă bucur că ai venit. Soră, sunt foarte amărâtă și am nevoie de multă grijă și atenție.

Abigail dădu ușor din cap și întrebă dacă doctorul îi lăsase vreun mesaj.

— Nu, răspunse doamna Goldberg. Oricum, trebuie să vină peste vreo două ore. Clara îți va povesti totul despre ea, nu-i așa, dragă?

Abigail se uită la pacientă – părea obosită.

— Ați vrea să vă fac o baie înainte de culcare și să vă așez mai confortabil în pat? o întrebă ea pe Clara.

Pacienta fu de acord și, în timp ce Abigail o spălă, ea îi povesti despre posibilitatea operației, despre nevoia de a se întoarce cât mai repede în State și despre amabilitatea prietenilor săi, soții Goldberg.

Abigail își dădu repede seama că pacienta ei era o femeie bogată, răsfățată și egoistă. Fusese văduvă de două ori și, deși avea cincizeci de ani, era încă atractivă. Era pregătită să se mărite din nou, în caz că găsea persoana potrivită.

Abigail asculta cu atenţie, fără a fi invidioasă și într-un fel, i se făcu milă de doamna Morgan. Știa că aceasta se simţea singură și abandonată, în ciuda periilor ei de păr făcute din argint, a cămășilor de noapte de mătase și a nenumăratelor sticluțe de parfum. De aceea, căută să o înveselească puțin pe doamna Morgan.

— Cred că te vei descurca de minune, îi spuse Clara. Trebuie să admit că ideea unei asistente din Anglia nu mi-a surâs la început, dar m-am înșelat. Uniforma ta este cam demodată...

Abigail încuviință.

— Se încearcă să se schimbe uniformele în Anglia, dar, după

cum vedeți, unele spitale sunt foarte vechi și preferă să păstreze aceste uniforme demodate. În special, bonetele - ele sunt ca un fel de insignă, toată lumea ştie la ce spital lucrezi, doar uitându-se la bonetă.

— Și totuși, să știi că acea persoană care v-a făcut modelul de uniformă, a reușit să creeze o ţinută sexy...

Abigail ţinea în mână niște prosoape. Nimeni nu-i spusese până acum, că uniforma ei era sexy! Rămase câteva minute surprinsă, apoi spuse:

— Ce-ați zice de o băutură cu lapte? Mă duc să văd ce găsesc prin bucătărie.

Abigail măsură cu atenţie, în proporţii egale, laptele și apa. Apoi, așeză două pahare pe o tavă mică și se întoarse în camera pacientei. Puse tava pe noptieră, pe care se mai găseau câteva romane, un ziar și o mulțime de reviste și apoi, fiind înfometată, se îndreptă spre camera în care se servea masa.

Domnul Goldberg sosi și el acasă, pentru a lua prânzul, împreună cu ceilalți. Era un bărbat gras, cu ochelari mari, puțin cărunt, dar cu un zâmbet fermecător. Abigail îl îndrăgi din prima clipă şi nu fu deloc surprinsă să audă că avea o funcție importantă, în domeniul comerțului. O persoană cu un așa zâmbet, merita un serviciu de top!

Soții Goldberg o așezară la masă între ei și-i oferiră mâncare din belşug. Era frig și întunecat afară, dar înăuntru era cald și atmosfera era plăcută.

Ea acceptă să bea un pahar cu vin, în timp ce gazdele îi puseră întrebări și ea le răspunse cu politețe. I-ar fi plăcut să mai zăbovească puțin cu ei și la cafea, dar era totuși, în timpul serviciului. Se scuză de la masă și se duse în camera pacientei sale, pe care o găsi adormită.

Asta i se păru o bună ocazie pentru a-și despacheta puținele lucruri pe care le luase cu ea. Pe urmă, scrise în grabă o scrisoare lui Bollinger. Ar fi vrut să găsească timp pentru a o timbra, înainte de a se duce la culcare. Scrise adresa, dar simți un nod în gât, bănuind că în acel moment Bollinger stătea înghesuit într-o cămăruță în care singura priveliște erau pereţii unei alte case.

Doctorul Vincent sosi destul de repede. Era un bărbat înalt, cam de treizeci de ani, cu trăsături regulate si cu un formidabil control asupra limbii engleze. După ce o consultă pe doamna Morgan și vorbi puțin cu aceasta, se retrase cu Abigail într-o altă cameră, pentru a discuta despre pacienta lor.

— Soră, în această seară va veni un specialist. Bineînteles, voi fi şi eu lângă el. El este un chirurg cunoscut, care colaborează cu câteva spitale renumite. Mă încred foarte mult în opiniile sale. Mi-ar părea foarte rău ca pacienta noastră să fie nevoită să treacă printr-o operație, dacă nu este absolut necesar. Dacă o putem însănătoși cât de cât, ea ar prefera să se întoarcă în State cât de repede posibil. Sper că ești pregătită să stai aici, până când va pleca.

Abigail încuviință

— Bun, atunci vom vedea ce va decide profesorul van Wijkelen.

„O persoană cu un asemenea nume, nu e în stare să decidă nimic", își spuse Abigail în sine. Probabil avea barbă și își începea toate frazele cu „păi"... Probabil că nu-l va plăcea deloc, se gândi ea.

Doctorul Vincent începu din nou să vorbească așa că îl ascultă cu atenţie şi uită de profesorul van Wijkelen.

Acesta sosi pe seară, după ce pacienta servise încă un pahar cu lapte și unul cu apă.

Domnul și doamna Goldberg fuseseră plecați de acasă, așa că Abigail avusese timp să se ocupe puțin și de ea. Făcu o baie, își pudră nasul și se dădu cu puțin ruj pe buze. Rezultatele nu erau prea încurajatoare, își spuse ea, uitându-se în oglindă.

Se întoarse în camera pacientei, îi luă acesteia pulsul și temperatura și o așeză într-o poziție mai confortabilă. Apoi, auzi o ciocănitură în ușă și doctorul Vincent intră în cameră.

Dar doctorul Vincent era complet eclipsat de bărbatul care îl însoțea. Acesta era un bărbat bine făcut, cu o figură care radia energie, în ciuda mișcărilor sale domoale. Era foarte chipes, cu părul puțin cărunt, cu un nas expresiv și o gură bine conturată. Abigail îi observă imediat culoarea albastră a ochilor.

Doctorul Vincent îl prezentă pe bărbat doamnei Morgan și apoi spuse:

— Și aceasta este asistenta noastră, venită astăzi din Anglia și care văd că se ocupă deja de confortul doamnei Morgan. Domnișoară Trent, acesta este profesorul van Wijkelen, cel despre care ţi-am vorbit mai devreme.

Acesta dădu mâna cu Abigail, uitându-se la ea cu o oarecare neplăcere, apoi spuse:

— Acum, doamnă Morgan, vă rog să-mi spuneți toate problemele dumneavoastră și să sperăm că eu și doctorul Vincent, vă vom pune din nou pe picioare.

Vocea lui era fermecătoare, profundă și liniştitoare, dar doamna Morgan nu putea suferi pe nimeni. Ea începu să-i relateze cu lux de amănunte despre toate temerile ei în faţa acestei boli, în special despre frica de a-și pierde frumuseţea şi atractivitatea. După aceea, îi povesti cum rămăsese văduvă, de două ori.

Profesorul stătea tăcut, uitându-se fix la ea și ascultând-o cu atenţie.

Doctorul Vincent făcea același lucru, deși Abigail era convinsă că acesta mai ascultase cel putin o dată aceste lucruri. De aceea, își fixă și ea privirea asupra doamnei Morgan, deși ar fi preferat de o mie de ori mai mult să se uite la profesor.

Profesorul se întoarse către Abigail şi-i ceru s-o pregătească pe doamna Morgan de consult. Tonul îi era acum
aspru și Abigail se întrebă ce se întâmplase cu căldura din glasul lui.

— Asta-i iubăreţ! îi şopti doamna Morgan lui Abigail. Vezi să nu-mi strici părul, dragă!

Doamna Morgan arăta într-adevăr foarte bine, se gândi Abigail. Deodată, o auzi pe aceasta:

— Eu sunt gata doctore... După ce termină consultația, profesorul spuse:

— Nu cred că este necesară operația, dar, pentru a fi sigur de asta, vreau să mai fac câteva teste și din păcate, acestea nu pot fi făcute decât la spital.

Doamna Morgan făcu o faţă drăgălașă și zise:

— Oh, nu, profesore! Am fost atât de nefericită acum o săptămână, când am stat acolo, încât m-am hotărât să-mi angajez o asistentă...

— În acest caz, pot să vă sugerez să o luați cu dumneavoastră, la spital. Se poate îngriji de dumneavoastră pe parcursul zilei, iar în timpul nopții, vă vom găsi o altă asistentă, care să ştie să vorbească engleza. Cred că trei sau patru zile sunt suficiente, apoi vă puteți întoarce aici, pentru a aștepta rezultatele testelor. Dacă sunt satisfăcătoare, într-o săptămână vă punem la loc pe picioare și vă puteți întoarce acasă.

— Dacă spuneți dumneavoastră, profesore... Nu știu cum voi rezista în acel spital, dar poate, dacă o iau pe asistentă cu mine, voi reuși să îndur câteva zile.

Doamna Morgan îi zâmbi, dar fața profesorului rămase neclintită.

— Veniți să mă mai vedeţi, profesore? întrebă doamna Morgan; încă zâmbind. După vizita dumneavoastră, am început deja să mă simt mai bine.

Chiar dacă profesorul Wijkelen se simți flatat de vorbele ei, nu o arăta în nici un fel.

— Mulțumesc, doamnă Morgan. Nu cred că este necesar să vă mai văd, până când nu veniți la spital. Voi aranja ca asta să se întâmple cât mai curând posibil și, bineînțeles, mă veți vedea acolo.

— Aștept cu nerăbdare și vă rog să-mi asigurați o cameră privată. Sunt atât de sensibilă, nu suport să văd alți bolnavi sau să aud sunetele acelea din spitale.

El se îndreptă spre ușă, dar își întoarse capul și-i spuse zâmbind:

— Sunt convins că doctorul Vincent va aranja totul pe placul dumneavoastră, doamnă Morgan. În plus, o veți avea lângă dumneavoastră pe asistentă, care vă va apăra de toate sunetele acelea înspăimântătoare.

O salută politicos pe Abigail și părăsi camera. În mod surprinzător, veni din nou în după-amiaza următoare, după ce Abigail se întorsese din pauza pe care o avea zilnic. Acum, stătea alături de pacientă, citindu-i acesteia din New York Herald Tribune. Abigail citea foarte frumos, cu o voce caldă. Se bucurase de timpul liber din acea după-amiază.

Dimineața fusese și ea încununată de succes. Doamna Morgan părea s-o placă; îi vorbise despre profesor tot timpul cât Abigail își făcu îndatoririle zilnice de asistentă.

— Un om încântător, dragă! spuse ea. Trebuie să aflu mai multe despre el; arată atât de bine și este atât de elegant! Te rog, dragă, să-mi spui tot ce auzi în legătură cu el. Poți să faci
asta la spital, nu-i așa? întrebă ea zâmbindu-i lui Abigail.

Abigail îi răspunse că va face tot posibilul, în caz că va găsi acolo vreo asistentă care să vorbească engleza.

De aceea, ciocănitura în ușă le surprinse pe amândouă.

Soții Goldberg erau plecați, deci nu aveau cum să fie ei. Usa se deschise și intră servitoarea, care o anunţă pe
Abigail că venise în vizită un bărbat.

— Oh, cred că au venit instrucțiunile de la spital. Mă duc să văd despre ce este vorba.

Vizitatorul se afla în camera de oaspeți. Abigail deschise ușa și-l văzu pe profesor, stând în faţa ferestrei.

— Ah, dumneata erai? spuse ea atât de surprinsă, încât uită de maniere.

— Şi de ce ești atât de mirată, soră? Doctorul Vincent nu a putut să vă anunțe că vin și de aceea am apărut așa, neinvitat.

— Oh, dar nu trebuie să-mi dați mie explicații, spuse ea cu blândeţe. Bănuiesc că vreți s-o vedeți pe doamna Morgan.

— Nu, soră, nu vreau. Am venit să te informez că de mâine după-amiază va fi liber un pat, într-un salon privat. Fii bună și adu pacienta la spital, la ora trei. Vă va aduce o ambulanță; să iei cu tine suficiente lucruri, cât pentru trei zile, poate chiar patru. Ai grijă ca toate lucrurile doamnei Morgan să fie strânse până mâine la prânz, ca să nu pierdem timp.

El îi vorbi scurt și aspru și ea se întrebă de ce oare se purta atât de arogant cu ea. Apoi, îi răspunse pe un ton vioi:

— Foarte bine, domnule. Și acum, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să mă întorc la pacientă.

El păru surprins, dar nu se obosi să protesteze. Doar după ce ea porni spre ușă, o întrebă:

— Care e numele tău?

După o scurtă pauză, ea îi răspunse:

— Trent, domnule.

El deveni nerăbdător și spuse:

— Ştiu deja asta, am făcut ieri cunoștință, dacă îți mai aduci aminte. În afară de Trent, cum te mai numești?

Ea vru să-i spună s-o lase în pace și să-şi vadă de treburile lui, dar se răzgândi.

— Abigail, spuse ea, așteptând ca el să înceapă să râdă. De obicei, așa se întâmplă, când cineva îi afla numele. Era un nume neobişnuit și demodat. Dar el nu râse.

— De ce? întrebă el.

— M-am născut într-o zi de sâmbătă, spuse ea puțin îngrijorată că nu era englez și că era posibil să nu înțeleagă.

Iar Abigail... Ea făcu o pauză, apoi continuă:

— Nu, e o explicație ridicolă și bănuiesc că nu aveți cum să înțelegeți...

El păru deranjat de remarca ei.

— Bănuiești greșit, spuse el. Sunt suficient de documentat în legătură cu versurile englezești – copilul născut într-o zi de sâmbătă trebuie să muncească din greu, pentru a-și asigura traiul, nu? iar „Abigail" este un termen folosit acum câteva sute de ani și înseamnă „servitoare", nu-i așa?

— Cât de inteligent sunteți! zise Abigail cu căldură în glas.

— Şi părinții tăi au fost atât de siguri că vei fi nevoită să muncești din greu pentru a-ți asigura traiul, încât ti-au dat acest nume?

Ea îi răspunse încet, pentru că discuția începea să devină dureroasă:

— Ei au luat-o doar ca pe o glumă. Și acum, domnule vă rog să mă scuzaţi...

Ea îl lăsă pe profesor acolo și se întoarse la pacienta sa.

Seara, Abigail, în timp ce-și peria părul, începu să se gândească la profesor. Era cel mai chipeş bărbat pe care îl văzuse vreodată, dar și cel mai arogant. Dar trebuia să existe vreun motiv pentru care se uitase la ea cu atâta neplăcere, atunci când făcuseră cunoștință, se gândi ea. Era într-adevăr simplă, chiar urâțică, dar nu o urâțenie care să iasă în evidență, nu avea dinţii ieșiți în afară, nu era saşie, nasul îi era unul foarte obişnuit. Și totuși, se uitase la ea de parcă ar fi fost un monstru! Iși dorea mult să ajungă să-l cunoască mai bine și asta nu pentru că era atât de chipeș. Pur și simplu i se părea un bărbat interesant, căruia îi tot găsea scuze pentru atitudinea lui faţă de ea, neștiind nici ea prea bine de ce. Se așeză în pat, întrebându-se ce făcea oare, în acel moment. Ideea că poate era unul dintre bărbaţii aceia cu o căsătorie fericită, îi întrerupse somnul pentru câteva minute. Dar tot ea se gândi că nu părea a fi însurat și în cele din urmă adormi fericită.